*Joc secund*,
Ed. Prut Internaţional, 2000,
prima pagină, fără număr:
**
*Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,*
*Intrată prin oglindă în mântuit azur;*
*Tăind pe înecarea cirezilor agreste,*
*În grupurile apei, un joc secund, mai pur.*
**
*Nadir latent! Poetul ridică însumarea*
*De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi*
*Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,*
*Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.*
**
**
ultima pagină 171:
* Versuri de circumstanţă*
**
*[ Nu voi uita mânia... ]*
[ Unei anonime ]
Nu voi uita mânia de ape, scunda zare,
Şi ceasul când lumina în sul străin se mută,
Când ''Piatra Căpăţânei'' din patimă năzare
Prin fulgere sălbatici şi verzi ca de cucută.
Osana pentru-această regie suverană
A punerii în cruce, a jertfei ce-mi destini!
O lance răsucită în cea mai crudă rană!
O mână răsucită, întoarcere de spini!
pagina centrală reprezentativă 105:
*Din periodice 1919-1947*
*Râul*
Din culmea unde, mai presus de nor,
Doar gheaţa îşi sculptează diamantul,
Te prăvăleai, gigant clocotitor,
Cât zarea-ntins, haotic - ca neantul.
În jurul tău, frânturi de stâncă, lut,
Cadavre ale florei uriaşe
Monumentau un ne-nturnat trecut.
Şi nicăieri în goana pătimaşe
Reflexul liniştit nu locuia
Cu lumea lui năvalnicele ape...
Dar anii au trecut... Din matca ta
Prea strâmtă-atunci, ai dispărut aproape.
Oglindă călătoare, cer mobil,
Te-ai încadrat, într-o uşoară spumă
Şi-ţi porţi acum cristalul tău steril
Spre-a mărilor îndepărtată brumă.
Dar murmurul, acord eternizat,
Neîncetat mărirea ta o plânge:
Şi-ntregul tău trecut, pietrificat,
În unda potolită se resfrânge
*Ion Pillat*,
*Umbra Timpului*
Editura Prut Internaţional, 2004
*CASA AMINTIRII*
1906- 1910
*Cântece de demult*
**
prima pagină 5:
**
*Cântec de toamnă*
Lin frunzele cad, plâng apele-n vad,
Lung buciumul toamnei în noapte răsună.
Prin ramuri de tei ning molcum scântei,
Îşi cerne vrăjirea văpaie de lună.
Trec nori după nori în veci călători
Pe-ntinsele şesuri în zboruri deşarte.
Pe-al inimii gol se-aşterne domol
Durerea trecută cu frunzele moarte.
*CUMPĂNA DREAPTĂ*
**
1939-1949
ultima pagină 174:
* Post-mortem*
M-a părăsit azi lumea, ca şi haina
Uitată colo-n cui,
Şi singur stau împărtăşit cu taina
Ce n-o pot spune nimănui.
Îmi las toiagul, praful şi sandala
Nici umbră nu mai sânt.
Din alt tărâm privesc în zări petala
Luminii ce mi-a fost pământ.
*LIMPEZIMI*
1923-1927
* Interior*
**
pagina centrală reprezentativă 99:
**
* Artă poetică*
Mi-am urzit din sunet şi culoare,
Din cuvinte dure, zi de zi,
Turnul versului înalt în care
Îmi adorm durerea de-a trăi.
Zi de zi şi lună după lună,
Izvorăsc din mine ca din mări
Insule de gânduri, ce adună
Cânturi fremătând peste uitări.
Ani de ani şi clipă după clipă,
Vierme de mătase m-am făcut,
Fluturul simţindu-l, ce-n aripă
O să-mi schimbe braţele de lut...
Dar cum stau cu lampa lângă mine
Şi cum scriu: un singur ţipăt greu
Din odaia-ţi de bolnavă vine -
Şi ce mic, ce gol e visul meu
Opere, Opere, 1, Poezii, Ed. Du Style, Bucuresti, 2000
Ca sa suim la tine
Ca sa suim la tine, ramâna-n vale casa,
Azi sufletul ne cere desavârsitul cuib.
Sa parasim ceaslovul, mataniile, rasa,
Si rugile cu care icoanele-mi îmbuib.
Ca sa suim la Tine, sa stam ca si natura
În rasarit de soare; sa fim curati si goi
Ca plopul din lumina ce-si misca frunzatura,
Ca zborul fara umbra al unui pitigoi.
Ca sa suim la Tine, sa mergem dimineata,
Când limpede e cerul prin ramuri ca un lac,
Ca rautatea noastra sa piara ca si ceata
Sub razele ce-n suliti pe smârcuri se desfac.
Ca sa suim la Tine, sa trecem prin livada
Si sa ne ninga floarea de zarzar si de prun -
Ca sufletul, pe munte, când schitul o sa-l vada,
Sub bolta sa se-ascunda cu aripi de lastun.
Trei îngeri
Trei îngeri zboara-n asfintit.
Doi tac si unul a grait:
E linistea atât de mare...
Aud cum se deschide-o floare.
Trei îngeri zboara-n asfintit.
Doi tac si unul a soptit:
E linistea atât de sfânta...
Aud cum stelele îsi cânta.
Trei îngeri zboara-n asfintit.
Toti tac si unul s-a gândit:
Ce zgomote înfricosate...
Aud o inima cum bate.
Porunca
Deschide-te naturii ca mugurul luminii,
Si sparge închisoarea îngustului tau trup!
Simtirile sa-ti fie albinele gradinii,
Brazdând în zbor vazduhul, cu aurite linii,
Ca soarele sa-l prinda în mierea unui stup.
Nocturna
Pace pe noi, glas de cimpoi si luna.
Izvoare plâng: departe-n crâng rasuna.
Prin codrul nins, ce cânt s-a stins pe struna?
Timpul trecut, în ochi, tacut s-aduna.
*Lucian Blaga*
*Poezii*,
Fundaţia Regală Pentru Literatură Şi Artă,
Bucureşti, 1942, Editura SEMNE 2007
*Poemele
luminii*
*1919*
primele pagini 8,9:
*Eu nu strivesc corola de minuni a lumii*
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le 'ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi 'ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne'nţeles
se schimbă 'n ne'nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
*Inedite*
ultimele pagini 336, 337:
*Întoarcere*
Lângă sat iată-mă iarăşi,
prins cu umbrele tovarăş.
Regăsescu-mă pe drumul
începutului, străbunul.
Câte-s altfel - omul, leatul!
Neschimbat e numai satul,
dup' atâţi Prieri şi toamne
neschimbat ca Tine, Doamne.
Aur scutură alunul.
Fluier zice. Cade fumul.
Greerii părinţilor
mulcom cântă, mulcom mor.
Cu aroma-i ca veninul
aminteşte-mi-se-arinul.
Mult mă mustră frunza 'ngustă.
Vântul lacrima mi-o gustă.
*Lauda somnului*
*1929*
**
paginile centrale reprezentative 200, 201:
*Paradis în destrămare*
**
Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor
serafimi cu părul nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhangheli se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngerii goi
sgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist
*Lucian Blaga*,* Poezii*, Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti, 1942, § Ed. SEMNE, 2007§
*Poemele Luminii, 1919*
*Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,**pagina 8*
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le 'ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi 'ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne'nţeles
se schimbă 'n ne'nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
*La Curţile dorului, 1938*
*Bunăvestire pentru floarea mărului,* *pagina 302*
**
Bucură-te floarea mărului, bucură-te!
Uite în preajmă-ţi pulberi de aur
ca un nor în aer!
Ţâşnesc firele ca dintr'un caer
de pretutindeni şi de nicăieri! Nicio făptură
nu 'ntreabă. - Polenul căzut în potire
ca un jar îl îndură
toate florile, în dulci suferinţi
peste măsură
şi peste fire.
Bucură-te floare ca ghiocul
şi dumireşte-te!
Nu trebuie fiecare
să ştim cine-aduce şi 'mprăştie focul.
Dar vezi, arhanghel sunt, iar tu eşti floare,
şi dacă 'ntrebi, nu pot să tac
şi să mă strâng în cingătoare.
Cine-l aduce, caldul, cutremurul? Iată
acesta e Vântul, nimenea altul. E Vântul,
nevăzutul voevod
fără trup, fără mâini,
al acestor săptămâni.
Bucură-te, floarea mărului
şi nu te speria de rod
Poezii*
Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti, 1942, § Ed. SEMNE, 2007§
*Poemele Luminii, 1919*
*Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,**
pagina 8*
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le 'ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi 'ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne'nţeles
se schimbă 'n ne'nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
*La Curţile dorului, 1938*
*Bunăvestire pentru floarea mărului,*
*pagina 302*
**
Bucură-te floarea mărului, bucură-te!
Uite în preajmă-ţi pulberi de aur
ca un nor în aer!
Ţâşnesc firele ca dintr'un caer
de pretutindeni şi de nicăieri! Nicio făptură
nu 'ntreabă. - Polenul căzut în potire
ca un jar îl îndură
toate florile, în dulci suferinţi
peste măsură
şi peste fire.
Bucură-te floare ca ghiocul
şi dumireşte-te!
Nu trebuie fiecare
să ştim cine-aduce şi 'mprăştie focul.
Dar vezi, arhanghel sunt, iar tu eşti floare,
şi dacă 'ntrebi, nu pot să tac
şi să mă strâng în cingătoare.
Cine-l aduce, caldul, cutremurul? Iată
acesta e Vântul, nimenea altul. E Vântul,
nevăzutul voevod
fără trup, fără mâini,
al acestor săptămâni.
Bucură-te, floarea mărului
şi nu te speria de rod
**
Vasile Voiculescu
**
* Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară*
CLXXXVIII
(34)
Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;
Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,
Ca o mireasmă somnul în cărnurile stinse.
Eu stau mereu în beznă: lumina mi-e la tine
Şi ochii mei o alta nu vor să mai primească.
Cum iroseşti aiurea plăcerile divine?
Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească
Că dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,
Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe?
M-am despoiat de taină, de-nalta-nvestitură,
Ca să-ţi îmbrac unica, dar goala-ţi frumuseţe:
Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor spre slavă,
Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.
53
What is your substance, whereof are you made,
That millions of strange shadows on you tend?
Since every one hath, every one, one shade,
And you, but one, can every shadow lend.
Describe Adonis, and the counterfeit
Is poorly imitated after you;
On Helen's cheek all art of beauty set,
And you in Grecian tires are painted new:
Speak of the spring and foison of the year,
The one doth shadow of your beauty show,
The other as your bounty doth appear;
And you in every blessed shape we know.
In all external grace you have some part,
But you like none, none you, for constant heart.
53
Din ce eşti plămădit, tu, cel spre care
Vin mii de umbre stranii? Şi cum poţi,
Când doar o umbră are fiecare,
Da cu chirie umbra ta la toţi?
De-i zugrăvit Adonis, fără preţ e
Icoana-i, că imită faţa ta;
Elenei dă-i întreaga frumuseţe
Şi-n strai grecesc tot tu vei arăta.
Cânţi primăvara, toamna roditoare?
Dar una de-al tău farmec e umbrită,
Din dărnicia ta cealaltă-apare
Şi-n fiecare forma ta-i slăvită.
Ai partea ta de farmec din oricine
Dar nimeni n-are suflet drept ca tine.
*traducere Neculai Chirica*
Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară
CLXXIX
Nu, gloria iubirii nu este îmbuibarea,
Ospeţe de săruturi, orgii de-mbrăţişări,
Ci dorul lung şi taina-mpletită cu-aşteptarea
Sunt duhul ei pe-o lume de vane desfătări...
Prin înfrânări şi chinuri asceţii-ating extazul;
Eu te ador cu-acelaşi canon ce-ntreg mă-nfrânge,
Căci dragostea nu-i apă, să-şi umfle-n vânt talazul.
Laşi gloabele în voie; în ştreang pui purul sânge...
Eu nu ţi-am scris ca alţii, pe lefuri sau merinde
Simţiri gălăgioase cu arderi măsluite;
Sonetul meu e cuget şi patimă,-mpietrite.
Cu inima ciocneşte-l, că scapără, s-aprinde...
În scoica mea închisă dârz, făr' de răsuflare,
Încet ia suferinţa chip de mărgăritare.
CLXXXIII
Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa,-n neştire...
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire
Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă sevă nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă...
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile Iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duiaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
M-aş ridica din moarte ca să alerg la tine.
Texte alese de: Sârbu Roxana-Daniela
CXCIX
(45)
Domniţă a grădinei cu merele de aur,
De-acolo ţi-ai luat sânii de mândră hesperidă?
Şi verzii ochi atlantici, din ce pierdut tezaur?
Şi părul tors din noapte, somptuos ca o hlamidă?
Eu singur îţi ştiu taina; când lung ţi-alint aleanul
Şi trupul în săruturi ţi-l prind ca-ntr-un năvod
Visez că sunt Hercule şi iar despic oceanul,
Ostrovul feciorelnic să-ţi jefuiesc de rod.
N-am să mai fug... Nu caut alte măreţe fapte,
Poeţii rămân astăzi eroii omenirii:
La albele picioare torc versuri zi şi noapte,
Mi-ai încleştat pe soartă cătuşele iubirii:
Să-ţi cânt doar frumuseţea mi-e unica ispravă,
Nemuritoarea-ţi formă pe veci s-o-nalţ în slavă.
VASILE VOICULESCU
În gradina Ghetsemani
Isus lupta cu Soarta si nu primea Paharul...
Cazut pe brânci în iarba se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Si-amarnica-i srigare stârnea în slavi furtuna.
O mâna nendurata, tinând grozava cupa,
Se cobora-mbiindu-l si i-o ducea la gura...
Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa...
Dar nu voia s-atinga infama bautura.
În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Si sub veninul groaznic simtea ca e dulceata...
Dar falcile-nclestându-si, cu ultima putere
Batându-se cu Moartea, uitase de Viata!
Deasupra, fara tihna, se framântau maslinii,
Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada...
Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii
Si uliii de seara dau roate dupa prada.
Seara de primavara
Era o seara de-ndragire
În gura blândei primaveri...
Pe drumul alb cu praf subtire
Urcau carute cu poveri.
Si când pe culmile-aurite
Razlete raze mai jucau,
De pe postatele prasite
Truditii insi s-aridicau.
Ieseau din tarna spintecata
Si pâlc de pâlc, alaturati,
Sporind ca apa revarsata
Curgeau, copii, femei, barbati...
Rumâni, cu sapele pe umar,
Ajunsi la capat de ogor
Porneau în cete far'de numar,
Suind din vai spre casa lor.
Lasând pe-a doua zi sapatul,
Treceau domol prin asfintit,
Si se umplea o vreme satul
De-un vuiet surd, nelamurit.
Soseau plugarii de la munca.
Pe prispe cina-i astepta...
Cânta privighetoarea-n lunca
Dar nimenea n-o asculta
Duminica Tomii
De-aş fi fost de faţă, Doamne, când pe rană
I-ai chemat să-şi pună degetul de-a rândul
Şi-ai lăsat ca mâna lor cea grosolană
Să-ţi atingă semnul, iarăşi sângerându-l
Tremurând de milă că sporesc-nainte
Chinul unor biete plăgi nevindecate,
Înălţam spre tine buzele-nsetate
Şi-aş fi pus pe rană gura mea fierbinte...
Ce mi-a rămas...
Din dragostea-mi adâncă
Mă-ntrebi ce mi-a rămas?
Doar ochii stinşi de lacrămi
Şi un sunet trist în glas.
Zadarnic cauţi dorul
Şi sufletu-mi senin:
Mi le-a umplut durerea
C-o mare de venin!
Sentenţă
Izbeşte amnarul de asprele cremeni,
Să vezi cum ţâşneşte şi foc, şi lumină...
Oţelul voinţei căleşte-ţi asemeni:
Lovit cu-ndârjire şi fără de vină,
Scântei strălucite în preajmă-ţi să semeni,
La orice lovire să scaperi lumină.
Poezia
Cerească floare, albă, strălucită,
Cu blând miros de rai, e Poezia.
Sămânţa ei de îngeri e zvârlită
Şi brazdă caldă-i e copilăria.
...
Toamna
Fugari pe mii de toamne peste răscruci de vânturi,
Rupţi funigei ce cântă din firele subţiri,
Trec uluiţi cocorii departe de pământuri
Şi stepele vieţii foşnesc de amintiri.
O seară mâhnitoare urzeşte peste creste
Lumină căptuşită cu umbră de zamfir,
Şi liniştea, asemeni cetăţii din poveste,
Se sprijină pe-o floare, se razimă de-un fir.
Doar apele albastre se fac încet de sânge
Şi-n fiecare iezer străbate câte-o stea.
Un înger în fântâna durerilor mai plânge,
Dar nimeni nu-l aude când lacrimile-i bea.
Ploaie mare
O ploaie şi un haos s-au aşternut pe lume!
Bat îngerii în tobe de nori şi Dumnezeu
Cu fulgere îşi scrie pe ceruri al său nume,
Iar trăsnetul roteşte, citind, cuvântul greu.
Abia spre miezul nopţii s-alină-ncet furtuna...
Rar picuri de pe ramuri mai cad răsunători...
I-atât de ud şi rece pământ şi cer, că luna
Îşi leapădă nestoarsă cămaşa ei de nori.
Zorele
Căţărate sus pe zid
Din strâmtoarea unei glastre,
Către ceruri îşi deschid
Pâlniuţele albastre:
Mute guri căscate, cer
Vlagă pentru rădăcină...
Şi din slavă bunul cer
Toarnă rouă şi lumină.
Sufletul
Sunt porumbelul călător al lumii...
Zvârlit de însăşi voia mâinii Tale
Din Arca vieţii pe tărâmul humii,
Mă uit şi numai ape văd în cale.
De atuncea fâlfâi fără de-ncetare.
Potopul încă nu şi-a tras zăporul
Şi n-a crescut măslinul sfânt pe care
Să-mi odihnesc măcar o clipă zborul.
Pe ape moarte rătăcesc ca orbul,
E mâl adânc pe piscuri... Şi mă-nec.
Din hoit în hoit alerg la fel cu corbul...
N-am unde sta, îngăduie-mi să plec.
Sunt porumbelul Tău, ursit de soartă
Să nu-şi mai uite cuibul niciodată:
Ascuns, instinctul nesmintit îl poartă,
Cât de târziu, la cuib, prin lumea toată!
Bat vânturi mari pe sus, dar vânturi line,
Iubirea bântuie ca la-nceput...
Din trist surghiun, din lumi de hoituri pline
Îngăduie să mă întorc la tine
Şi făr'de ramura ce mi-ai cerut...
Îngăduie-mi... şi-atuncea tot mai spornic
Vâslind prin nori, pe nori şi peste nori,
M-oi înălţa la Tine, Doamne, dornic
Cum se întorc la cuibul lor, statornic,
Hulubii lumii pururi călători.
VASILE ALECSANDRI
Legende şi pasteluri
Miezul iernii
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşază bolta cerului senină
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii organe sonore
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.
Totul e în neclinture, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas;
Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
*organ, organe-orgă, orgi; instrumente muzicale.
Iarna
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară:
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri,împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,
Şi pe-tinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbucii albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi desmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.
*se prevede-se străvede, se întrezăreşte.
*albii-albicioşi.
Sonet
Arătat-am Luncii lucrarea de zână,
Prin care concertu-i l-ai înnemurit,
Şi ca-ntr-o oglindă scăldată-n lumină
Lunca radioasă cu drag s-au privit.
Frunzele mişcate de-adiere lină,
Oaspeţii săi veseli, dar cu glas uimit,
Florile-i cu gura de miresme plină,
Pân' şi macul însuşi din greu somn trezit,
Mă-ntrebară-n freamăt, vroind a le spune:
"Cine-au putut face splendida minune,
"Ce pe noi ne duce sus în cer deschis?"
Le-am spus: "E Regina! mândra ţesătoare
În care Ea prinde ce-i trece prin vis?"
De raze de lună cu raze de soare.
*Nichita Stănescu
Opera magna*, vol.
I, pag. 306
*Savonarola*
**
Mi se-arată Savonarola care-mi zice:
Să ardem copacii pe rugul vanităţilor,
să ardem iarba, grâul, porumbul,
ca să fie totul mai simplu!
Să sfărâmăm pietrele, să smulgem
râurile din albie, ca să fie totul
mai simplu, cu mult mai simplu!
Să renunţăm la picioare,
pentru că mersul e-o vanitate.
Să renunţăm la privire,
pentru că ochiul e-o vanitate.
Să renunţăm la auz pentru că urechea
e-o vanitate,
Să renunţăm la mâini,
ca să fie totul mai simplu, cu mult
mai simplu!
Mi se-arată Savonarola în vis,
ca o rană veche a creierului lumii.
Mi se arată în vis
şi m-am trezit urlând şi strigând.
ALEXANDRU MACEDONSKI
Noaptea de mai
Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Şi primăvara când se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi,
Şi preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâţi-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginităţi
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit;
Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
Venuţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge,-
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantului abis,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care- l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit...
Iubirea , şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie...
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit.
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţei pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar...
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze.- Veniţi: privighetoarea cântă.
Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde stă deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată.
...
ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF
Primăverii
O, tu, cea mai frumoasă dintre zâne,
Cu tot alaiul tău de bucurii,
Toţi te-aşteptăm cu-atâta dor să vii:
Dar nimeni, nimeni mai cu dor ca mine!
Şi ce-mi aduci tu, care pe câmpii
Pui flori, şi cerului dai zări senine,
Şi cântec lucitor, şi unde line
Izvorului, ce daruri tu-mi îmbii?
Ce vis cerca-va de isnov s-alinte
Un suflet amăgit de-atâtea ori?
O, dac-aş şti că visul iarăşi minte!...
Atuncea poate-aş ramânea cuminte
Şi m-aş uita cu ochi nepăsători
La iarba care creşte pe morminte...
selectare de texte:Rox
GEORGE
TOPÂRCEANU
Rapsodii de primăvară
1
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?
2
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casă soarele şi vântul.
De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.
Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe-şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-alb astru
Ca o petală
De miozot.
3
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici...
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini...
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii...
Primăvară, unde eşti?
selectere de text:Rox
*Tudor Arghezi*,
*Versuri*, **,
Cartea Românească, Bucureşti, 1985
*Cântare omului*
**
[ *1956* ]
primele pagini 5,6:
*Umbra*
**
Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,
Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci,
Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,
Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci.
Însoţitoare mută-n odihnă şi mişcare
Şi copie leită, croită de tipar,
Ne-nghesuiam alături, ciuliţi în ascultare,
La pasu-n frunze-al fiarei flămânde, greu şi rar.
Ascunşi prin gropi şi scorburi, alăturea de tine,
Tu nu ştiai că suntem într-unul singur doi,
Împreunaţi pe viaţă din două firi străine
Prin şubreda urzeală de aer dintre noi.
Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită,
Cu linia schiţată aceeaş de contur,
Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea tocită,
Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur.
Sunt pântecul de noapte, dat ţie din născare,
Şi ies şi intr-un tine în zori şi în amurg.
Din mine vii şi-n mine te-ntorci, în bezna mare,
Firimiţată-n oameni şi-n zilele ce curg.
În mine-i scris destinul cu slove nevăzute.
Ghiceşte-ţi-l, să-l afli, de-ţi este plin sau gol.
Ţâţânele zidite alunecă tăcute,
De-abia lăsând să treacă un fum, ca un simbol.
ultimele pagini 597,598:
*Bilete de papagal* [III]
[ 1 ]
Moare-n fiecare zi
Ba de cap, ba de stomac
Şi iată-l că ne trăi
Fără patru ani un veac.
Şi-acum pune un picior
Şi în veacul următor.
[ 2 ]
Şapte ceasuri nu-ţi ajung,
Fă-ţi discursul cât mai lung,
Dă cât vrei din mâini şi gură.
Prostul nu are cenzură.
[ 3 ]
Ce bine v-aţi înţeles
Când mi-aţi dat actul de deces;
Şi singur când m-am dezgropat,
Ce viu m-aţi felicitat.
[ 4 ]
Ce-i o ţară, azi, vitează ?
Sensurile variază.
[ 5 ]
În ce fel de zodie
Te-ai născut, jigodie?
[ 6 ]
Neron moft, şi moft Irod.
Tu trecuşi un şanţ şi-un pod
Şi la ceasul liturghiii
Ucizi mama şi copiii.
*[1940]*
*Manuscriptum, an. XIV, nr.3 (52), 1983, p. 39*
**
**
* Noaptea*
[1967]
**
paginile centrale reprezentative 304, 305:
*Psalm de tinereţe*
Cu ochii, Doamne,-n turla-ţi milostivă,
Dau tot ocol stâncoasei catedrale.
O crizantemă-ţi tremură-n ogivă,
Luceafărul cu mia-i de petale.
Ţi-aş mulţumi de darurile toate,
Plugar în brazda ghiersului săracă,
Slova s-a rupt şi graiul nu mai poate
Cu bunătatea ta să se întoarcă.
Aş încerca să-ţi fac un spic mai strălucit
În znopi încinşi cu fire de beteală.
Dar, Doamne, încă nu a izbutit
Să-mi încolţească boaba de cerneală.
Să-ţi cânt aş vrea şi-s tot neputincios.
În vis şi cobza mi s-a destrămat.
Uită-te, Doamne, jos detot, în jos.
Se roagă către tine cel îngenunchiat.
(*vechi manuscrise*)
*Versuri,
**, Cartea Românească, 1985
*Cuvinte potrivite*
1927
prima pagină 9:
*Testament*
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu sàricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane.
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră şi amară
O grămădii pe-o singură vioară.
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi.
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.
ultima pagină 637:
*addenda*
**
* De înviere*
Ştiam că sunteţi vechi şi buni creştini,
Că vă-nchinaţi la sute de altare
Şi, puritani şi càndizi şi blajini,
Purtaţi subt redingotă aripioare.
Duminica, la predică, şi-acasă,
Citiţi Sriptura şi cântând Psaltirea,
Le-mprăştiaţi în lume, că vă pasă
A creştina întreagă omenirea.
Din Indii, Gibraltar, Suez şi Malta,
Stăpâni peste oceane şi pe mări,
Aţi creştinat de-aproape, până una, alta,
Cu glonţul, zeci de neamuri şi de ţări.
Acù, pe noi, în slava lui Hristos,
Când, înviat din moartea lui, renaşte,
În jug prusac, făcură-ţi mai frumos:
Ne-aţi răstignit şi ars de vii, de Paşte.
* Alte cuvinte potrivite*
* *
* * 1940
paginile centrale reprezentative 276 şi 277:
*Psalm*
Ca să te-ating, târăş pe rădăcină,
De zeci de ori am dat câte-o tulpină.
În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,
Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc.
Am fost un pai şi am răzbit în munte,
Molift înalt şi mândru că pui punte
Pe creştete, din lume către veac,
Şi-am ascultat bătaia-i de tictac.
Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vânt,
De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăimânt.
Mi-e foame de nisip şi lut
Şi dor de apele din care n-am băut.
M-aş umili acum şi m-aş ruga:
Întoarce-mă, de sus, din calea mea.
Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii
Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii.
Mihai Eminescu*,
*Opera poetică*, Ed. SEMNE,Bucureşti, 2007
*1866* *La mormântul lui Aron Pumnul*
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!
Metalica vibrândă a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă-i ne-a lăsat!
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,
Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori!
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simţ naţional!
Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,
Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase,
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colo, în Eliseu!...
(*Lăcrimioarele învăţăceilor*... 15/27 ianuarie 1866)
*1887* *De ce nu-mi vii*
Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne plimbam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!
Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!
Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
(*Convorbiri literare*, XX, 11, 1 februarie 1887
*Opera poetică*, Ed. SEMNE, Bucureşti, 2007
*1881* *Scrisoarea I*
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpână-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii.
Deopotrivă-i stăpâneşte raza te şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se închegă,
Noapte-adâncă-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în fâşii.
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arartă.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipă, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric...
În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte:
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie.
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...
...................................................................
Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân-la frunţile crăieşti.
De a vieţii *lor* enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...
*Unul* e în toţi, tot astfel precum *una* e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor *ei* sau ce gândesc?...
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o fâşie,
Vrèo umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o. ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
.....................................................................
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară:
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta ţi geniul morţii!
(*Convorbiri literare*; XIV,11,1 februarie 1881)
*1883* *Veneţia*
S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreţii.
Okeanos se plânge pe canaluri...
*El* numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.
Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopţii bate.
Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rosteşte lin în clipe cadenţate:
"Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!"
(Ediţia I - Maiorescu, decembrie 1883)
*Se bate miezul nopţii*
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-oaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
(Ediţia I - Maiorescu, decembrie 1883
Poezii
Si daca...
Si daca ramuri bat în geam
Si se cutremur plopii,
E ca în minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.
Si daca stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
Si daca norii desi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte sa-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
Somnoroase pasarele...
Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna,
Se ascund în ramurele-
Noapte buna!
Doar isvoarele suspina,
Pe când codru negru tace;
Dorm si florile-n gradina-
Dormi în pace!
Trece lebada pe ape
Între trestii sa se culce-
Fie-ti îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a noptii feerie
Se ridica mândra luna,
Totu-i vis si armonie-
Noapte buna!
No comments:
Post a Comment