José Ortega Y Gasset  Studii despre iubire, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008;

 

 

 Citate reprezentative ale cărţii:

 

   Acum poate părea admisibil că ''iubirea de ştiinţă'' şi ''iubirea pentru femeie'' au un ingredient comun. Acea activitate sentimentală, interesul nostru cald şi afirmativ faţă de altă fiinţă pentru ea însăşi, se poate îndrepta la fel de bine către o persoană feminină, către o întindere de pământ (patria), către un gen de  îndeletnicire omenească: sportul, ştiinţa etc. Şi ar fi de adăugat că, în definitiv, tot ceea ce nu e pură activitate sentimentală, tot ceea ce e definit în ''iubirea de ştiinţă'' şi în ''iubirea pentru femeie'' nu e propriu-zis iubire. Sunt multe ''iubiri'' în care există de toate, mai puţin iubire autentică. Există dorinţă, curiozitate, obstinaţie, manie, ficţiune sentimentală sinceră, nu însă acea caldă afirmare a celeilalte fiinţe, oricare i-ar fi atitudinea faţă de noi înşine. Cât despre iubirile în care o găsim efectiv, se cade să nu uităm că ele conţin şi numeroase alte elemente pe lângă iubirea sensu stricto.

    În sens larg, obişnuim să numim iubire ''îndrăgostirea'', o stare sufletească foarte complexă în care dragostea în sens restrâns deţine un rol secundar. La ea se referă Stendhal când îşi intitulează cartea De l' amour, generalitate abuzivă ce-i revelează insuficienţa orizontului filozofic.

    Ei bine, despre acea ''îndrăgostire'' pe care teoria cristalizării ne-o prezintă ca pe o hiperactivitate a sufletului, aş vrea să spun că este mai degrabă o îngustare şi o relativă paralizare a vieţii noastre conştiente. Sub domeniul ei suntem mai puţin, nu mai mult decât existenţa obişnuită. Aceasta ne va duce la schiţarea unei scheme privitoare la psihologia exazului erotic.

 

 

  '' Îndrăgostirea'' este, până una-alta, un fenomen ce ţine de atenţie.

    În orice moment am surpinde viaţa conştiinţei noastre, îi vom găsi câmpul ocupat de o pluralitate de obiecte exterioare şi interioare. Acele obiecte, ce umplu în orice caz volumul minţii noastre, nu stau într-o grămadă confuză. În rândul lor există totdeauna o ordine minimă, o ierarhie. În fapt, vom găsi mereu pe câte unul din ele ieşit în evidenţă deasupra celorlalte, preferat, luminat special, ca şi cum reflectorul nostru mental, preocuparea noastră, l-ar învălui cu strălucirea sa, izolându-l de rest. E constitutiv pentru conştiinţa noastră să-şi îndrepte atenţia către ceva. Dar nu îi e cu putinţă să-şi fixeze atenţia pe ceva fără a nu mai acorda atenţie altor lucruri, care, din acest motiv, rămân ca o prezenţă secundară, în chip de cor şi de fundal. 

 

 

    Când atenţia se fixează vreme mai îndelungată şi cu mai mare frecvenţă decât în mod normal asupra unui obiect, vorbim de ''manie''. Maniacul este un om cu un regim atenţional anormal. Aproape toţi marii oameni au fost maniaci, numai că urmările maniei, ale ''ideii lor fixe'', ni se par folositoare sau demne de stimă. Întrebat cum de izbutise să descopere sistemul mecanic al universului, Newton a răspuns: Nocte dieque incubando (''gândindu-mă la asta zi şi noapte''). E o declaraţie de obsedat. Într-adevăr, nimica nu ne defineşte mai exact decât regimul nostru atenţional. La fiecare om, el cunoaşte modulări diferite. Astfel, în cazul unui om obişnuit să mediteze cu insistenţă asupra fiecărei teme pentru a o face să-şi dezvăluie miezul secret, uşurinţa cu care atenţia omului de lume lunecă de la un obiect la altul e dătătoare de ameţeală. Invers, pe omul de lume îl oboseşte şi-l nelinişteşte lentoarea cu care înaintează atenţia gânditorului, care funcţionează ca un năvod de adâncime ce răzuie măruntaiele accidentale ale abisului. Apoi există diferitele preferinţe ale atenţiei ce constituie însăşi baza caracterului.

 

 

    Ei bine, eu cred că ''îndrăgostirea'' este un fenomen al atenţiei, o stare anormală a acesteia care se produce în omul normal. 

 

 

    Sfântul Augustin a observat cu sagacitate gravitatea spontană către un obiect, caracteristică iubirii. Amor meus, pondus meum: illo feror, quocumque feror (''Iubirea mea e greutatea mea: prin ea merg oriunde merg'').

 

 

...nu există iubire fără instinc sexual.

 

 

   A existat oare vreodată o femeie care să nu susţină că poartă două înlăuntrul ei? Centauresă de bacantă şi călugăriţă, contesa de Noailles nu face decât să repercuteze versul solitar al lui Safo:

                      Nu ştiu ce fac: în mine-s două suflete.

 

 

   Într-un cămin predomină totdeauna climatul pe care-l aduce şi-l reprezintă femeia.

 

 

   O minimă diferenţă în modul de a simţi viaţa, în femeia preferată de bărbatul de azi, multiplicată de constanţa influenţei sale şi de numărul crescând de cămine în care se repetă, are ca rezultat o enormă modificare istorică, observată la câte treizeci de ani.

 

 

    Femeia ca femeie acţionează, în viziunea raţională şi prudentă a lui Ortega Y Gasset, ca forţă majoră  în evoluţia societăţii omeneşti, îndeobşte interesată doar de rolurile curente ale femeii, ca mamă, soră, soţie şi fiică. Iubirea, fenomen activ ţinând de sfera atenţiei, proces de alegere care impune concentrarea întregului potenţial biopsihic al individului, modelează nu numai destinul personal, ci şi destinul istoric al generaţiilor succesive. Arii culturale vaste (Antichitatea greacă, Evul Mediu european, poezia trubadurescă şi dantescă, islamul, civilizaţiile amerindiene etc.)  intră în atenţia filozofului ca material argumentativ în serviciul unei gândiri originale şi strălucitoare ca expresie stilistică.