Lucian MÎNDRUTA

 România cu lantul de gît

 Lantul
 e de aur, România nu mai stim prea sigur ce mai e si a
 cui. Realitatea
 demografica s-a schimbat brusc, ca o furtuna sosita din
 senin. Sîntem
 sub ocupatie, dar nu se vede nici o armata. Sîntem
 colonizati de o
 populatie certareata si nesimtita, venita din nici
 o stepa, adusa de
 nici un avion. O populatie care a evoluat în interiorul
 corpului
 national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin
 burta, urlînd
 din toti bojocii: „Am avere, am valoare!"

 E ca si cum undeva, în
 secret, cineva ar fi dat drumul la o masina de mîl uman
 care acopera
 încet-încet natiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade si a
 lui Nichita.
 Incubatoarele de incubusi din cartierele periferice,
 fabricile de
 cetateni ale lui Ceausescu, traditia celor 15 copii în
 salasele de
 nomazi, cine mai stie? Lumea de pe strada nu mai e cea pe
 care o stiam
 din copilarie. Tata Ioan si Tanti Mimi, familie veche, cu
 casa în Cezar
 Bolliac, facuta la 1870, au lasat în urma un copil,
 care a mai facut un
 copil, blond si bucalat si bine crescut, cu care ma
 jucam acum 40 de
 ani. Pîna la urma, a plecat în strainatate, la studii
 si nu s-a mai
 întors niciodata. La fel, jumatate din strada: urmasii
 burgheziei care
 a avut timp sa dospeasca elite. În locul celor
 disparuti, au aparut
 rufele colorate întinse la uscat si boxele scoase pe
 fereastra. În
 locul bunicii care ne spunea sa nu scuipam pe jos, s-a
 asezat bunica
 ce-si trimite nepotii dupa bautura. Peste tot miroase
 a moarte prin
 sufocare: e ca si cum o prezenta grea si absurda s-ar
 fi asezat peste
 cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam
 ca e bine si
 mai ales peste ce credeam ca e frumos.

 Cefele
 groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al
 bulgarului:
 cetateanul român, cu lantul de-un kil jumate, îi bate
 acum obrazul
 profesorului care se cazneste sa-i educe odrasla:
 „Bine, bre, crezi ca
 esti tu mai dastept? Ia sa vad ce masina ai!".
 Noul domn Goe nu mai e
 nici macar simpatic: e viitor combinator si dealer de
 droguri, viitor
 culturist, viitor ce vreti voi, în afara de viitorul
 tarii lui, care se
 va multumi, de la un punct, doar cu trecutul.

 Despre România,
 alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populatia care
 ne
 înlocuieste nu mai e nici macar ridicola. E dincolo de
 asta, în sensul
 cel mai rau si primitiv cu putinta. Scriitorul nu mai
 poate face nimic:
 e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.

 Acum cîteva zile, am vazut la Craiova
 parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhamate la
 cosciugul lui
 Caiac, în semn de vesnic respect pentru o viata de
 crima si muschi în
 sînge. Oamenii aia care dadeau ordine politiei se
 pregatesc sa dea
 asaltul final, spre puterea oficiala, dupa ce au pus
 mîna pe cea
 simbolica: ascultam muzica lor, ne refacem reperele dupa
 valorile lor,
 sîntem calcati de masinile lor. Undeva, departe,
 Uniunea Europeana si
 moda corectitudinii politice ne învata sa multumim
 frumos pentru asta
 si sa ne stergem la gura. Am fost o natiune, devenim o
 suma de triburi.
 Sîntem o tara ocupata de hoarde sosite din pîntece de
 mame eroine. O
 tara pusa la respect cu pumnul plin de tatuaje, o tara
 în care fiul
 naiv si sarac al taranului (cîti or mai fi asa)
 îsi face educatia din
 textele de pe Taraf TV si meseria de la sutii cu care se
 întîlneste la
 Gara de Nord, cînd se da jos din autobuz. Marginea lumii
 s-a razbunat
 dînd buzna în centru, pusa pe jaful identitatii
 nationale, întocmai ca
 barbarii care navaleau în Roma, surprinsi ca
 localnicii n-au puterea sa
 lupte.

 Tara
 cea noua, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am
 strîns în
 muzee si-n carti. Dar se va bucura, un pic, de efortul
 nostru. Cartea
 de româna se poate retrage în privata din curte, unde
 îsi va îndeplini
 ultima menire, neprevazuta de nici un critic. În locul
 ei, discurile cu
 manele ramîn sa sfideze eternitatea. Cu ele nu poti sa
 te stergi la
 fund.
 Chiar daca ai vrea.