Pe celălalt versant

 

 

                                                                                                                  Pentru Simona

 

 

Motto « Drumul de la om la omul adevărat trece prin omul nebun »

            « La ei mai vibrează o singură coardă, aceea a durerii; aveţi atâta curaj şi atingeţi-          

               o » (Michel Foucault- Istoria nebuniei în epoca clasică)

            

             

 S-a îndreptat spre mine agil, cu un vag aer de nicăieri.Era mai degrabă scund, zvelt, îmbrăcat cu o vestă argintie care îi dădea un aer elegant.  Avea în înfăţişarea lui ceva dintr-o icoană bizantină, brunet, cu ochii aproape negri, cu o barbă scurtă care-i încadra chipul subţire. M-a fascinat mersul lui sigur, de felină, privirea lui dreaptă, dar care, totuşi, lăsa umbra unui mister să plutească ca un halo în jurul lui. Dintr-o privire poţi să iţi dai seama dacă un om interferează cu undele tale magnetice, dacă rascoleşte ceva într-un colţ al creierului, dacă vine într-un moment parcă anume pregătit pentru ca el să-şi facă intrarea de graţie. Îl aşteptam lângă staţia de metrou. Ne-am îndreptat spre o terasă, la care am vorbit mult, în faţa unui pahar de vin, ca doi prieteni şi cred că aveam amândoi senzaţia că ne găsisem egalul. Vorbeam aceeaşi limbă, eram la fel de sinceri, nu părea să fie între noi nici un mister, doar o uşoară uimire şi o reconfortantă camaraderie. Un bărbat bătrân şi bonom, cu trandafiri roşii pe braţ, ne-a luat totuşi drept îndrăgostiţi, spre uşoara noastră stinghereală, şi ne-a oferit unul, iar el, după un scurt moment de ezitare, l-a cumpărat şi mi l-a oferit cu naturaleţe, cu aceeaşi privire dreaptă din care emana, întreagă, siguranţa sa de sine. Nici astăzi nu ştiu de ce a făcut totuşi gestul acela… Am mers la un film şi prezenţa lui cuminte si tăcută lângă a mea mă tulbura, ca o provocare. Fără să-mi dau seama, i-am luat o mână într-a mea şi m-a lăsat, uimit, dar abandonat aceleiaşi porniri, sau poate mie însămi. Părea că toate simţurile s-au scurs în mâna aceea care i-a cuprins-o pe a lui cu fineţe şi transmitea, ca un fluid electric, dorinţa. Mai târziu ne-am plimbat pe străzile deja pustii, în căutarea unui tramvai. Mergea alături de mine, vulnerabil si asexuat, căutând parcă un subiect de conversaţie care să mă incite. Ne îndreptam fiecare în altă direcţie. La venirea tramvaiului, s-a aplecat şi m-a sărutat  pe buze. Am privit cerul întunecat, spuzit de stele mărunte, pierzându-mă ca un punct licăritor în  noaptea răcoroasă şi stranie, îmbrăţişând protectoare marele oraş. Ca o mare, trecutul se unduia în urma mea, ca o promisiune îndepărtată, în faţa mea se aşternea viitorul, iar eu trăiam o miraculoasă clipă prezentă, lipsită de orice determinări, dar atât de vie că parcă o atingeam. Mintea îmi era golită de gânduri şi am rămas acolo, aşteptând, simţind că cresc deja în mine o părere de rău şi o nostalgie care nu ştiam de unde îmi vin.

            Întâlnirea noastră atât de simplă şi firească a crescut în imaginaţie până la pierderea contururilor. Peste timp, amintirea lui mă înduioşa, aveam acel sentiment de « neterminat » (ca în « Rămăşiţele zilei »), o durere organică care părea că provine din simţuri, dintr-o intensă dorinţă ramasă nesatisfăcută, dar de fapt nu era decât o chinuitoare enigmă a minţii. …………………………………………………………………………………………………...

             L-am sunat şi l-am întrebat dacă vrea să se căsătorească cu mine- aşa mi se părea atunci că trebuie să-mi recunosc înfrângerea, sau poate, printr-o logica ascunsă, victoria, căci, în nebunia mea, mergeam pana la capăt? Mi-a răspuns cu o plăcere nedisimulată şi părea, din ton, sincer amuzat. Mi-a spus că să se mai gândească şi mă sună el. Nu m-a mai sunat niciodată. Şi, probabil, dincolo de haloul acela strălucitor, de privirea lui dreaptă şi de mersul lui sigur, de bărbat cuceritor, care nu trebuie să iasă in evidenţă pentru a fi sigur de seducţia lui, nu se ascundea nimic. Poate la a doua întâlnire n-ar mai fi avut nimic de spus, şi-ar fi epuizat pentru totdeauna misterul, ar fi devenit un bărbat oarecare, cu dinţii stricaţi, durificat de mizeriile vieţii, de faptul că a fost nevoit să fumeze chiştocuri de pe jos (durere care l-a făcut să crească nemăsurat în ochii lui…, să primească chiar un aer de « sfânt » viciat), dezamăgit de « prostia » fetelor, dar totuşi sedus de ea, de formele lor unduitoare, de un ritual al dragostei dezbrăcat de orice transcendenţa, având marele avantaj de a te consuma într-o beţie a simţurilor, fără a lăsa nici un reziduu în urmă, lăsându-te la sfârşit intact şi pregătit pentru o noua beţie…

…………………………………………………………………………………………………

Nu ştiu dacă l-am privit atent, l-am remarcat în treacăt, cu precizie, dar fără a lăsa să se întrevadă nimic. Era nu prea înalt, slab, cu ochii mari, de un albastru-gri şi cu părul tuns scurt, aproape periuţă. Detaliile înfăţişării lui le-am înregistrat treptat, pe măsura ce interesul sau curiozitatea a crescut în timp, pe măsură ce am început să-l privesc altfel, ca pe un barbat,  nu ca pe un coleg. La început însă i-am cuprins pe toţi într-o imagine de ansamblu, şi privirea a sclipit o clipă asupra lui, ca asupra unui specimen curios şi care merita numele şi de interesant. Eram cufundată într-o lume a gândurilor, a trecutului, în care ceilalţi îsi făceau cu greu loc. Şi totuşi, şi aici, el s-a remarcat, căci manifesta o uimitoare, dar discretă perseverenţă în dublu sens: de a coborî în lumea ciudată a gândurilor mele şi de a mă aduce totodată în realitatea în care dansau toţi cu nonşalanţă, cu o superficialitate cuceritoare pe care o invidiam, din adâncul gândurilor mele inutile şi recurente. Era spontan, de o spontaneitate cucerită în timp, printr-un exerciţiu agil al gândirii şi printr-o « cunoaştere » cinică şi filozofică a celorlalţi. Glumele lui inteligente îmi păreau prea mult însă căutate, culese din cărţi, de-a dreptul, şi servite ca la  xerox, cu o privire scormonitoare, provocatoare, adresată, desigur, fiecărei reprezentante a sexului frumos. Le spunea tuturor, apoi mi le spunea mie, privindu-mă drept în ochi, căutând să mă tulbure, să mă vexeze. La fiecare întalnire a noastră îmi strecura cu bună-ştiinţă un amănunt picant, precizând întotdeauna că mie nu mi-ar spune aşa ceva, şi spunându-mi totuşi. O dată chiar, a dat tot ce putea fi în stare: o avalanşă de sincere, monstruoase mărturisiri erotice care te priveau pe tine- şi totusi nu, spuse cu repeziciune, cu ştiinţa frazei, cu o detaşare de filozof care nu excludeau prezenţa unui amant desăvârşit prin perversitatea sa. Si ochii lui albastru-gri, surâzând ironici în exerciţiul pur al seducţiei, peste nările fremătânde…. Mi se părea, totuşi, un imens frustrat, care nu trecea dincolo de beţia ludică a vorbelor. Nu-l luam în seamă şi îl ascultam cu stânjeneală, uşurată când o întorcea din condei, dezicându-se…Avea o nemasurată dorinţă de a place, de a epata, în ciuda nasului său mai degraba mic, uşor turtit din profil, a buzelor uscate, de o formă ce aducea cu « gura de peşte », a dinţilor teribil de stricaţi. Avea un imens farmec şi cu siguranţă multă seducţie, şi chipul lui, de o urâţenie unică, se afla în avangarda acestei seducţii. În plus, mai era ceva copilăresc, nepervertit, în comportamentul lui. Sau, mai degrabă, era expresia unei nostalgii după ceva ce el de mult pierduse, ceva ce prin  reflexie părea să aibă el însuşi. Îl fascina însă sentimentalismul pe care el îl pierduse demult, o anume inocenţă, pe care în răutatea lui o numea « prostană » şi orice curbă uimitoare a formelor care prezicea o la fel de uimitoare « beţie a simţurilor ». Desigur, îl incita colega lui «literaturizată » care însă nu-i citise pe marii filozofi şi care trăia încă într-o înduioşătoare lume a naivităţii şi a metafizicii.

………………………………………………………………………………………………….

            M-a întrebat dacă mă supăr că vine şi colegul de istorie. Nu, nu ma supăr. Ajunşi în centru, la « urichelniţa », în faţa unui pahar de bere, limbile s-au dezlegat, ca niciodată. Mă simţeam bine, puţin euforică, momentul mi se părea bun ca să trec peste interdicţii şi ca să dau, cu colegii mei atât de simpatici şi de diliţi, un pahar de bere pe gât. Eram la ora sexuală. Bravul meu coleg părea de o inocenţă care mă făcea să râd şi îi ofeream cu plăcere explicaţiile de care avea nevoie. Lângă noi, colegul de istorie –Isus viciat, cu gura de iepure, de o urâţenie nu lipsită de o oarecare seducţie, era fascinat de discuţia noastră şi îmi arunca, din când in când, câte o mănuşă. Colegul meu păstra un aer detaşat, care provenea, desigur, din formaţiunea lui de « filozof » şi îi făcea plăcere să pară neiniţiat şi să-i spun, de-a dreptul, că Evrika!a ajuns la abecedarul iubirii.

            Poate gândea mult mai puţin decât părea. Îl suspectez de o superficialitate cu atât mai mare cu cât vocabularul lui era mai subtil şi mai nuanţat.La un moment dat, s-a dus la baie. La întoarcere s-a aşezat lângă mine, decis, şi m-a mângâiat, cu precizia unui amant. Părea că e un moment pe care-l aşteptasem demult, dar care totuşi m-a surprins. N-am ripostat. Apoi, îndemnaţi de colegul de istorie să trecem “la un alt nivel », am intrat într-un joc al seducţiei periculos, din care se întrevedea finalitatea unor îndelungi tatonări. Părea că acum este momentul - sau n-are să mai vină niciodată. Poate aşa era, sau poate nu, eram cu el la o bere şi îmi era de ajuns şi îl priveam cu încredere în ochii lui imenşi, albastru-gri. L-am atenţionat, privirea mea învolburându-se asupra unei imagini stranii din viitor, că n-are să rămână nimic. Părea că nu mă ascultă sau că nu crede. Neaşteptând să ne terminam berile, colegul meu s-a ridicat să mă conducă acasă. Părea ca ceva crescuse în el şi devenise mai mare ca « prietenia » noastră. Sau poate era simplul efect al alcoolului care se înşurubase în creier, anulând rezistenţele şi împrăştiind în tot corpul o uşoară căldură. Poate era hotărârea bruscă de a nu mai fi “un frustrat”?  La ieşire i-am spus lucidă că ma descurc singură, dar a ţinut totuşi să mă conducă acasă. Apoi, totul a fost supranumit “beţia a crescut mai mare ca mine”. Beţia mea ? Beţia lui ? Beţia amândurora.

 ………………………………………………………………………………………………….         

            Privind în trecut, toate marile mele « iubiri » mi se par imense erori.Născute din curiozitate, din mister, neavând niciodată suportul adevărat al raţiunii. Dar poate oare o iubire să fie raţională ? Poţi face în aşa fel încât să nu-ţi fie ruşine de gesturile tale trecute, de sentimentele pe care le-ai avut pentru cineva ? O soluţie ar fi să nu treci niciodată pragul. Să-ţi placă cineva, dar să nu te îndrăgosteşti. Să rămâi la stadiul confortabil de placere, dupa care să treci usor, pe nesimţite, la cel de indiferenta. Desigur e o chestiune de exerciţiu. Dar şi de temperament. Un temperament echilibrat, cu o uşoară notă de flegmatic, cu siguranţă nu balansează pe culmile pasiunii. Celălalt este un « alter », un altul, care poate fi abandonat când plăcerea dispare,  nu o oglindă pentru tine însuţi fără de care n-ai putea trăi. Iubirea-pasiune se naşte dintr-o dragoste narcisică faţă de tine însuţi şi te cauţi în oglinzile întoarse ale celorlalţi. Întâlnirea cu celălalt iţi pare o întalnire  unică, predestinată şi totul se consumă în orizontul unei magii care nu e decat rezultatul închipuirii.

O întâlnire reală ? Mi-e greu să spun cum ar arăta o întalnire reală, pentru că n-am avut-o niciodată. O aspiraţie profundă pentru o prietenie care nu poate exista între un bărbat şi o femeie? O asemănare sau o complementaritate ? Un alter sau un alter-ego ?

Cu siguranţă, un altul. Ţi se pare ca îţi seamană, în momentul în care te desparţi de el iţi pare foarte diferit. Nu e mai bine sa-ti pară diferit de la început până la sfârşit ? Să te vindeci  de orice emoţie, de orice durere, de orice vis ?

  Să te vindeci de orice boală a sufletului ? Unii oameni trebuie priviţi ca la insectar. Sau ca la microscop.Cu precizie, fără resentimente. Cu o uşoară curiozitate care se poate transforma rapid în indiferenţă. Să fii pregatit să treci repede pe celalalt versant. Evitând cursele cu o abilitate de prestidigitator. Şi să ai o abilitate cameleonică de a te transforma. De a-ţi  schimba culorile, forma, de a evita loviturile de graţie. E confortabil sa treci drept nebun, dar e dramatic să devii. Totul e să-ţi revii.

                                                                                           

                                                                                               

                                                                                          

                                                                                               Lia Gălăţan

                                                                                               23 iulie 2008