Plesu Genial

Plesu Genial

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine
mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în
variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti
catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia.
N-am fost niciodata în Africa, în Australia, sau în Caraibe. Pentru mine,
Japonia ramîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil,
mai strain . Te poti simti strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la
Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european civilizat
într-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain în
bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau
în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona
nimic cît de cît familiar. În Japonia însa alteritatea e radicala. Te
misti în spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu
seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul .
N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu
Spengler, nu Frobenius, nu Blaga. Am s-o iau de jos, de la obiceiuri
curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile
lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai
instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si
dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante
locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai
mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce
poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta
unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil,
brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în
perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai
amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am
intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop,
terorizat, totusi, de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un
imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele
butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am
reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am
aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o
ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul
functiona ca progresul însusi dupa legi fatale.

Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si
lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si
haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu
doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
înca(perii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul,
înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub
privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa.
Am simtit, împietrit, ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se
parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde, brusc,
soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti,
glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în
cea mai pura si sordida varianta materialist-dialectica: o stîngace
apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire,
la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca
sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor,
unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti
lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular
pe mocheta.

S-ar zice ca, fata de acest abuz tehnologic, closetele traditionale sînt
de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia. În programul calatoriei, mi-a
fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un
foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe
atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a
acesui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga
receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, înca(lcarea
unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina
includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem
de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie
de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si
clatirea?

La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi
era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa
de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu
poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin,
îti desfaci bagajul, ra(sfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit
nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de bagajist si i-am
dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos
imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o
reintroduca în lacasul ei de zi.
Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar
daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime,
interlocutoarea mea, ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu
picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.

Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd
la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul vitel. A aparut o
fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o
camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. Nu, zic, nu baie!
Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!Ba, din contra ? îmi semnalizeaza cu
un surîs buddhist preopinenta, mai întîi baie!
Papa la urma!? Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în
scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi
de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se
întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un
ritual incomplet (interruptus?), dupa care am dreptul sa ma asez la masa,
pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un
platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care
clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase,
cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta
de crud.
Gheisa maasista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu
pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic,
sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine
nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu
se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma
priveste sever si îmi sopteste militareste:
Shabu-shabu! Trag concluzia ca shabu-shabu înseamna, pur si simplu:
agit-o!, misc-o!, stînga-dreapta!, hais-cea! Cina se încheie
melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a
unei rogojini medievale.

A sta la masadupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european,
mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara
exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se
prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele,
rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram
invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit,
Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze
postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub
forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

O alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din
Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea.
Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri
misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe
genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul
membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi
confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de
discursul sibilinic al interlocutorului. Gustul valah percepe anumite
supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu
ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert.
Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi,
aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a
hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata
sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul lotus dinainte, noua postura
parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt
nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o
apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele
îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul
meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua
atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în
genunchi, cu trunchiul drept, dominînd fara autoritate fapturile gracile
ale celorlalti, pentru care lotusul nu parea sa creeze dificultati. Scena
avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic.
Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat,
obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti
rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai
ra(masese o singur varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului
nipon, dar, parca, mai confortabila: pozitia Lorelei. Te lasi binisor pe
o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste?
Japonezii au contemplat cu discretiune tot acest program gimnastic, la
capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! Un
scaun!
Un regat pentru un scaun! striga mut fiecare madular al filosofului. Nu
exista alta solutie decît abandonul. Vai, ce gradina frumoasa aveti! a
gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o
viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua
îmbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi
profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari
intelectuale.
Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de
altfel, seamana cu o clasica experienta Zen.
Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa
încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa
intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului,
efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de
rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al
meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem
sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra
si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos.

Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea
româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum
poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta
ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste
si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: Shabu-shabu!

Andrei Plesu (Plai cu Boi, nr 15)

  

       -- Material trimis de Rita Pana