Fragment din cartea Marianei Savulescu

EXPERIENTA. PROFESIONALA MEDICALA. 1985-prezent. Spitalul de psihiatrie cronici -
Gura Ocnitei, judet Dâmbovita ...

Fragment din cartea „Imaginile – limbajul sufletului",  autor Mariana Savulescu, Ed. Academiei.

DRUMUL DEVENIRII
1985. O duminica fierbinte de
sfârsit de august, la mijlocul zilei.
Costesti Vale, judetul Dâmbovita.
Masina mergea încet, pentru a nu trece din
neatentie de institutia unde tocmai primisem
numirea de medic, într-un nou loc de munca. Nu stiam ce caut: un azil,
un camin, un spital... Stiam ca voi fi medic într-o
institutie cu paturi „unde este foarte
bine".
La un moment dat, pe partea dreapta a drumului, am
vazut ceva ce mi s-a parut a
recunoaste si am oprit. Câteva
persoane, îmbracate în clasicele halate de molton de
spital, erau prabusite în sant, toropite de caldura. Halatele de molton, nepotrivite într-o zi
atât de fierbinte, erau dovada ca ajunsesem.
>
În spatele gardului din prefabricate de beton, cineva
cânta, destul de tare pentru a fi auzit, fragmente din
slujba religioasa de duminica. Râdea si cânta.
Pe cealalta parte a drumului am vazut un barbat în fata unei cladiri cu însemnele
primariei. Era omul de serviciu care, mi-a spus
simplu si direct:
„el, care cânta, e cel mai
zdravan".
L-am întrebat de ce stau oamenii prabusiti în
sant si mi-a raspuns: „asa stau ei, e
duminica, e cald......"
Am întrebat cu cine pot sta de vorba
si am aflat ca doar cu Sorin, cel cu
cântatul, el se ocupa de cal, el pazeste, el are raspunderea a tot ce se întâmpla
acolo
într-o zi de duminica, el e singura
persoana cu care pot vorbi, pâna
mâine „când vine doamna
Mariuta si mai vin
si fetele..."
M-am întors încercând sa intru în
vorba cu Sorin. Abia atunci am vazut cladirea. Undeva spre
mijlocul curtii, o cladire urâta, cu parti din tencuiala cazute, colorata în galben - un galben
murdar si apasator - fara geamuri, care parea a fi în curs de demolare. Si atunci am vazut si am auzit ceea ce n-am sa
uit niciodata: în golul
fara geam, care parea a fi o fereastra,
statea în picioare, legat cu lanturi de gratiile din fier,
un barbat tânar, cu bustul gol. Cânta
O sole mio...
Asta a fost prima mea întâlnire, în calitate de
medic, cu bolnavii psihici.
Caminul - Spital pentru bolnavi cronici
psihici Costesti Vale - locul unde „era foarte
bine".
Dupa câteva zile am revenit la Costesti, începându-mi activitatea. Trecerea în
revista a saloanelor a fost socanta. De fapt erau trei saloane
întunecoase, atât din cauza ferestrelor putine, cât si din cauza
peretilor murdari. Ferestrele nu aveau geamuri,
aveau doar gratii groase din fier. În fiecare salon erau
câte zece paturi, unele cu saltele rupte, altele
fara saltele. Cearceafurile erau
si ele rupte si nu mi-am putut da
seama daca erau murdare
sau doar îmbâcsite. Bolnavii care erau în salon aveau
lant la picior. Am facut vizita
însotita de „doamna
Mariuta" care
era un fel de intendent, de fapt, era singura
persoana de comunicare. Întrebând de
asistentii medicali (îmi imaginam ca
ar trebui sa fie
macar doi) am aflat ca „doamna asistenta vine ceva mai
târziu". Am aflat apoi ca
nu exista cabinet medical, ca
aveam sa lucrez în singura încapere destinata personalului, în care
erau si doamna Mariuta si contabilul sef si înca un contabil.
M-am întors în saloane însotita de o infirmiera. Cei mai
multi bolnavi erau tacuti, închisi în lumea lor,
altii erau speriati de încercarea mea de
a intra în legatura cu ei, altii erau chiar agresivi verbal. Orice
încercare de miscare era însotita de zgomotul de lant.
Am întrebat de ce sunt în lanturi
si mi s-a raspuns: sunt
rai si s-ar putea sa
fuga.
Am iesit în curte unde erau bolnavii
„cuminti„ adica
fara lant. Erau adunati în jurul unei doamne
cu parul alb, care, dintr-o batista
cu colturile legate, scotea, la întâmplare,
câte un comprimat pe care îl dadea celui care urma la
rând, actiune însotita de
invariabilul: „ia si tu, ia la
mama". Priveam încremenita la ceea ce
era administrarea tratamentului. Ceva mai târziu am aflat
ca în batista erau doar comprimate de
levomepromazin, fenobarbital
si fenitoin. „Toate sunt bune, nu
conteaza cine dintre bolnavi le ia. Eu sunt singura
asistenta aici si le dau de mult
asa, eu le scriu în foaie, eu le procur, eu
le administrez. Nu conteaza ce, toate sunt la fel. Doctorii vin si
pleaca. Eu sunt aici de ceva ani".
Când am intrat în birou am fost întrebata
cu amabilitate daca mi-am facut concediul, daca am fost la
mare - „ Aici nu-i nevoie sa veniti în fiecare zi, o data
pe saptamâna
este destul, e bine sa profitati de timpul frumos si
sa plecati la mare ".
Am înteles ca prezenta mea nu era dorita de nimeni
si am decis sa ramân.
În zilele ce au urmat am cunoscut si pavilionul de femei, aflat al 1,5 km
distanta. Aceeasi atmosfera
apasatoare, unele cu
lanturi, altele fara
lanturi, într-o cladire
fara geamuri, cu o usa
rupta. Curtea nu mai avea gard, dar era
ascunsa privirilor de plantatia de
porumb.
Privita din strada, ascunsa
în porumbi, la fel de degradata
ca si cealalta, ai fi crezut
ca este o cladire nelocuita. De altfel singurul
drum care ajungea acolo începea la mica
distanta de curtea primei
cladiri si mergea serpuind printre porumbi.
Prima oara am mers pe acel drum
împreuna cu doi bolnavi, care transportau oala cu
mâncare la pavilionul de femei.
Destul de repede am fost acceptata
de marea majoritate a bolnavilor, nu erau atât de
agresivi, erau deschisi la dialog. Cu eforturi
mari am reusit sa fac lumina
în foile de observatie, sa preiau nu numai prescrierea
medicatiei, dar si administrarea ei. De
altfel, dupa prima întâlnire cu mine, asistenta
medicala a intrat în concediu.
În ziua în care m-am decis sa cer
sa se puna geamuri la ferestre –
începuse toamna si noptile erau racoroase - am aflat
ca spitalul se va muta, probabil la Gura
Ocnitei.
Pâna atunci „nimeni n-o sa
moara de frig"- mi-a spus contabilul.
*
Peste ceva timp, la mijlocul lunii noiembrie 1985,
caravana cu bolnavi parasea Costestii de Vale
îndreptându-se spre Gura Ocnitei. Un camion cu bagaje
diverse, autobuzul cu 55 de bolnavi si un Trabant
cu trei salariati între care eram
si eu...
Ningea viscolit, prima oara în acel an.
Când am ajuns la Gura Ocnitei era deja întuneric.
Am vazut o cladire mare, cu
doua etaje, cu ferestre luminate, în care era
putin mai cald decât afara.
O infirmiera nou angajata, împreuna
cu cele doua venite de la
Costesti Vale, au început sa
aseze bolnavii în
saloane. În timp ce dadeam tratamentul am
observat ca
personalul, foarte putin la numar, era usor agitat. Se
cautau lanturile. Într-un târziu
au înteles ca este
zadarnica aceasta cautare. La urcarea în masina cineva aruncase
lanturile.
*
Pe la 1800, la spitalul Salpêtrière, Philippe Pinel a
avut curajul sa scoata bolnavii psihici din
lanturi. Dupa aproape 200 de ani,
undeva în România, cadeau alte
lanturi.
Au trecut de atunci 24 de ani. Un sfert de veac din
veacul meu l-am petrecut învatând sa
înteleg bolnavul psihic, dimensiunea cea
mai tulburatoare a existentei umane.

Asta înseamna pregatire
profesionala, rabdare, curaj, fermitate,
empatie, dialog, echilibru. Si mai
înseamna ceva: dragoste.
Pregatirea mea profesionala
a început la RESO la Spitalul Dr. Gh. Marinescu
(actual Al. Obregia) din Bucuresti.
RESO însemna resocializare, conceptul fiind dezvoltat
în România de prof. dr. Aurel Romila.
La RESO am învatat semiologia
psihiatrica dar si arta de a intra
într-o relatie terapeutica, de a
relaiona cu pacientul, comunicarea verbala
si nonverbala, arta de
a fi rabdator, de a astepta si de a nu pierde
momentul în care pacientul te primeste în
intimitatea sufletului sau. La RESO am
învatat ca practicarea meseriei de
medic cu bunatate, generozitate si blândete, fac din meserie
arta si din arta bucurie si sens al vietii.
Cu tot ce am învatat la RESO m-am întors
la Gura Ocnitei si, cu rabdare si migala, am construit comunitatea
terapeutica de la
Gura Ocnitei.

Gura Ocnitei a început cu 55
de pacienti, 27 de
salariati, o cladire cu doua
etaje, coridoare înghetate, pe timp de
iarna, care dupa
ce erau spalate
deveneau adevarate patinoare,
nopti, multe la numar, fara curent electric si
lungi perioade ale fiecarei
zile cu apa rationalizata.
Pentru fiecare bolnav erau alocati zilnic 1 leu pentru medicamente si 7 lei pentru mâncare.

La sfârsitul anului 1985 au
sosit bolnavi de la Caminul Spital Tuicani si, în
primavara lui 1986,
alti bolnavi de la
Caminul Atelier
Odobesti. O parte dintre cei
veniti nu îsi cunoscusera
niciodata mama, cei mai multi
fiind cu malformatii multiple
si retard mental. Ei erau
rodul binecunoscutului Decret de crestere a natalitatii, copii nedoriti si abandonati indiferent
daca erau malformati sau nu. Toti erau acum mai mari de 20
de ani. Cu grupul de la Odobesti a
sosit si Viorica M., o
tânara cu retard usor,
palida si slaba
si foarte trista. La scurt timp mi-a dat o
foaie de caiet de dictando rugându-ma
s-o pun într-un plic si s-o trimit la
Odobesti. Foaia purta conturul
unei mâini. Ca si cum si-ar fi pus palma pe
hârtie si cu creionul ar fi
desenat conturul mâinii si al
fiecarui deget.
În primul moment n-am înteles
mesajul. Apoi am vazut desenat un
inel pe unul din degetele mâinii de pe hârtie. În josul
paginii scria: "Draga Costelus, aceasta este mâna mea."
Acea scrisoare era o declaratie
de dragoste. Desigur nu pot decât sa vorbesc despre ea, pentru ca am trimis-o. Daca n-as fi trimis-o
si-ar fi gasit foarte bine locul
alaturi de picturi. Este prima
imagine desenata cu care m-am
întâlnit la Gura Ocnitei,
purtând, atât de evident, limbajul sufletului.
*
Multa vreme am fost singurul
medic. Apoi , în fiecare an venea un nou medic, dar la
scurt timp, uneori doar dupa câteva luni, iar eram singura. Acest loc era trambulina
de lansare catre altceva.
Important era sa ajungi în
judet si apoi, apareau diverse ocazii pentru
a gasi alt loc de
munca. Eu n-am plecat.
Asistentii medicali erau
si ei putini la numar si, pâna în 1989, cei
trimisi sa lucreze aici, de regula faceau parte din
categoria celor cu probleme
de disciplina. Altfel spus,
ajungeau sa lucreze cu bolnavii
psihici, cei sanctionati disciplinar. Colaborarea
cu ei era atât de dificila încât, pentru siguranta,
eu eram cea care administram tratamentul pacientilor si, nu plecam
pâna nu
lasam flaconasele cu medicamentele puse
separat pentru fiecare bolnav, pentru a fi administrate
seara. Si nu de putine ori, seara,
infirmierele erau cele care administrau tratamentul
pregatit de mine.
În felul lor, infirmierele erau atente cu
pacientii si, se cuvine, sa amintesc de "lesia din
frunze de tutun " în care
îi spalau pentru a-i feri de
scabie, de nelipsita sticla cu
gaz care îi ferea de paduchi, ca si de efortul
exemplar pe care l-au facut
carând în brate bolnavii si scotându-i nevatamati din cladire, atunci când, din
motive necunoscute, cladirea a fost în
flacari.
Odata cu cresterea numarului de bolnavi, era din
ce în ce mai greu sa fiu
si medic, sa
consult, sa scriu foi de observatie
clinica si sa
administrez
tratamente.
Înversunarea cu care
ma încapatânam sa rezist,
sa nu plec si, în acelasi timp, prin ramânerea mea, sa
schimb regula jocului, sa
pun capat
indolentei si neprofesionalismului, mi-au adus multe momente
dificile, atât în relatia
cu personalul cât si cu
autoritatile ierarhice.
Dintre toti medicii
veniti, o tânara doctorita a ramas lânga
mine, zi de zi aproape trei ani. Ii
port o calda amintire.
Dupa numirea mea ca director al
institutiei, mi-am permis
sa încerc o
selectie a personalului care
venea la angajare. A fi corect s-a dovedit atunci a fi un
act de mare curaj si chiar riscant
si, daca
am rezistat explicatia rezida
în dragostea mea pentru bolnavi, a lor pentru
mine si, desigur, în destinul pe
care aveam sa-l împlinesc.
*
A fost apoi Decembrie 1989, cu primul brad de
Craciun daruit bolnavilor chiar în
ziua de Craciun...

Doamna doctor, Mos Craciun este baiatul
dumneavoastra?
Cum?
Sunteti mama lui Mos Craciun?
Desigur, între mine si
Mos Craciun este o relatie,
daca nu de rudenie, oricum de
profunda prietenie, pentru
ca acel Craciun avea
într-adevar sa
schimbe viata
mea, a familiei mele si a
pacientilor mei.
N-am lasat sa
se piarda nici un moment si,
în atmosfera de emotie si de bunavointa
creata fata de bolnavii
psihici cronici aflati în camine - spital, am început
sa cred ca
e posibil sa schimb fata locului.
Si am schimbat-o.

*
Am început cu repararea cladirii vechi. Vechile coridoare cu pardoseala din
beton, erau acum îmbracate
în faianta si gresie bleu,
lasând impresia
ca cerul a coborât pe
pamânt. Era atâta lumina...

Apoi, în 1995, a fost gata Spitalul nou, cu 50 de
paturi, saloane intime, cu 5 bolnavi în salon, fiecare
salon cu baie, cu balcon. Atunci s-a amenajat si dotat biblioteca
spitalului si tot atunci în
fiecare salon s-au montat difuzoare. Erau minunate zilele
si noptile de vara, rasunând de muzica lui Vivaldi, Beethoven, Mozart,
Ceaikovski. Sunt bolnavi care au cultura
muzicala. Ei
stiau ce asculta. Cei mai multi erau prima
oara în legatura cu acest limbaj universal care este muzica. Mi-am
dat seama de efectul terapeutic al muzicii. Erau
linistiti. Când începea muzica se facea liniste. Inauguram
astfel, la Gura Ocnitei, prima
terapie paramedicala –
meloterapia.
Era o sala unde se putea
asculta muzica, pentru cei care
aveau ceva cultura muzicala, dar meloterapia
înseamna a crea o
atmosfera de armonie
muzicala. Muzica are o
influenta directa
si puternica asupra psihicului. Muzica este limbajul universal
al sufletului, indiferent de cultura, care pune sufletul în legatura cu armonia cosmica.
În acelasi an s-a zidit
Biserica spitalului. Într-adevar
este o zidire. Exista în acel loc o
stare de emotie
blânda, o stare de bine
si de vibratie sufleteasca
pe care le percepi cu toata
fiinta, o liniste care se aude, o bucurie a fiintei. Este cu
siguranta un loc harazit pentru zidire. Doar biserica
poate fi zidita. Orice altceva se construieste. Biserica se
zideste. Biserica
oricarei
religii se zideste. Biserica
sufletului se zideste.
Desigur Biserica, simbolizând legatura fiintei cu ea însasi. Asta
înseamna zidire. Zidirea este
profunda transformare la care ajungi prin cunoastere. Zidirea este ca o
spovedanie. Zidirea este atunci când te rostesti, te auzi, te asumi, te
cunosti, te bucuri ca
existi. Atunci
zidesti si te zidesti. Atunci intri
în relatie cu tot ce
exista lânga
tine, pentru tine, simultan cu tine.
Abia atunci nu mai esti singur. Abia
atunci traiesti iubirea fata de tot ce exista în
lume. Zidirea este iubire. Zidirea te face sa
nu ai teama de
Dumnezeu ci doar dragoste pentru el. Zidirea
înseamna întâlnirea cu Dumnezeu,
zidirea înseamna întâlnirea cu
tine. Zidirea înseamna eliberare.
*
Toate aceste consideratii
despre zidire, despre spovedanie ca zidire, despre Biserica
în sine ca zidire a sufletului si ca
oglinda a lui, le-am discutat în
preajma Craciunului în 1996,
cu parintele Constantin Galeriu.
Venise sa viziteze Spitalul
si Biserica.
A fost o întâlnire cu mare încarcatura emotionala, în care am vorbit despre
Dumnezeu în sine, despre Dumnezeu ca forta
creatoare a tot ce exista, despre Dumnezeu ca
iubire, despre Dumnezeu fara Rai si fara
Iad si
fara dogma. Despre Dumnezeu
care exista în fiecare om.
Si despre zidirea pe care,
fiecare, la timpul sau, o
savârseste întru aflarea constiintei de Sine, întru
aflarea lui Dumnezeu.
*
Încet, încet, cu grija si
cu rabdare, cu
experienta acumulata
la RESO am început sa
alcatuiesc echipa terapeutica: medici, asistenti
medicali tineri si dornici
sa
învete,
asistenti sociali cu studii de
specialitate, lucratori de
ergoterapie pe care îi selectam din rândurile
infirmierelor, infirmiere. Cu totii
am început sa învatam. Medici eram doar
doi, dar ne armonizam actiunile lucrând în aceeasi directie.
*
Bolnavul psihic comunica prin cuvinte, prin gesturi, prin mimica
fetei, prin privirea care o
sustine pe a ta sau o
evita, prin modalitatea de a se
îmbraca, prin tonul vocii, prin
ritmul vorbirii, prin deschiderea la dialog.
Bolnavul psihic comunica si
atunci când pare detasat
de lume, când se înconjoara cu
ziduri aparent de nepatruns, când tace, când se retrage adânc în
lumea lui.
Important este ca toata echipa sa stie sa interpreteze
semnele, sa descifreze
simbolurile, fiecare, la nivelul sau, sa stie ce are de
facut în asa fel încât, terapia
sa nu se transforme în
antiterapie.
*
A fost apoi experienta
numita Olanda. Iunie 1999. Cu o
parte a echipei terapeutice am plecat într-un schimb de
experienta în Olanda. Am luat cu
noi si pacienti. În doua
saptamâni am
vazut ce avea Olanda
si ce n-aveam noi si, ce
aveau ei si aveam si noi.
Acolo întreaga comunitate participa
la sustinerea bolnavilor psihici. Este foarte important
si evident faptul
ca, în timp ce bolnavul
constientizeaza
sau nu ca este parte a societatii, în functie
de puterea lui de a discerne,
toata societatea stie si nu uita
ca bolnavii psihici exista si
trebuie sustinuti. Asta este
diferenta dintre Olanda
si România.
*
Din Olanda am plecat la Paris. Singura. Întâlnirea pe care am
avut-o la Consiliul Europei avea sa aduca României suma
necesara de bani pentru finalizarea
noului asezamânt.
*
La 12 iulie 2004, cu fast si
invitati din lumea
academica, se inaugura Spitalul de
la Gura Ocnitei în forma în
care el exista astazi: 11 cladiri cu dotari moderne, cabinete
medicale, cabinete de psihologie, sali de ergoterapie,
sala de gimnastica. Saloane mici, elegante,
cu baie si balcon, mobilier intim
din lemn, camere de zi cu televizor si frigider, lift în fiecare cladire.
*
Inaugurarea s-a facut
prin ceea ce avea sa ramâna
cunoscut sub numele de
"EXPERIMENT GURA OCNITEI
– TERAPIA PRIN TEATRU CA SPECTACOL ".
11 pacienti au prezentat
spectacolul de teatru "Azilul de
noapte" de Maxim Gorki, pe
scenele teatrelor Tony Bulandra din Târgoviste si Ion Creanga din
Bucuresti.
Nu este vorba de psihodrama.
Este vorba de un spectacol de teatru veritabil, pus în
scena de un regizor, Emanuel
Stanculescu, bun
cunoscator al psihologiei
bolnavului psihic, în general si,
al celor de la Gura Ocnitei,
în special.
De fapt regizorul nu i-a considerat niciodata
bolnavi psihici, discutarea piesei,
alegerea rolurilor, repetitiile
si atmosfera de lucru fiind
cu nimic diferite fata de lucrul
actori-regizor din teatrele obisnuite.
Pregatirea spectacolului,
repetitiile în sine, au fost
pentru actori sedinte de psihoterapie, care au
avut ca efect cresterea stimei de
sine si aparitia constiintei valorii personale.
Iesirea din
fantasma, prin concentrare asupra
rolului si asumare a lui, a fost urmata
de sustinerea si întarirea Eu-lui, un început
de restabilire a axei Eu-Sine.
S-a observat o modificare a comportamentului,
pacientii actori au solicitat
sa locuiasca
împreuna într-un pavilion, au aratat o sporire a abilitatilor de relationare cu personalul medical, cu ceilalti pacienti si, chiar cu familiile.
Vreme îndelungata si-au discutat rolurile, au analizat singuri modul
de interpretare, sfârsind
prin a-si motiva, cu ocazia
întâlnirilor de grup, alegerea rolului.
Ca si cum continuturi al
inconstientului personal au fost
aduse în câmpul constiintei si au fost asumate.
Poate....
*
12 iulie 2004 este o data de
referinta în viata comunitatii terapeutice de la Gura
Ocnitei, pe de o parte pentru
ca, toate formele de terapie
paramedicala initiate pâna
atunci – psihoterapia cognitiv
comportamentala, meloterapia
si ergoterapia - continuau
în locatii deosebite si cu dotari deosebite si, pe de alta
parte, pentru ca
acest experiment teatral poate fi
considerat debutul psihoterapiei analitice jungiene la Gura
Ocnitei.
*
Echipa terapeutica s-a
completat cu psihologi clinicieni, unii formati în psihoterapie cognitiv
comportamentala, altii în
psihanaliza si altii în psihoterapie
analitica jungiana.
Unii au venit si au plecat,
altii au venit si au ramas. Si unii si ceilalti au contribuit la
dezvoltarea comunitatii terapeutice
de la Gura Ocnitei.
*
Ceea ce este foarte important si nou la Gura Ocnitei,
este atitudinea fata de pacient,
pornita dintr-o altfel de
atitudine fata de
conditia de boala.
De multe ori mi-am pus problema granitei dintre normal
si anormal. Care este
dimensiunea exacta a normalului,
de unde începe, unde se termina normalul si face loc
anormalului? .... Cu ce masura trebuie
sa lucrezi pentru a le
defini? Ce rol are contextul în care se petrece un anumit
lucru? De ce
exista situatii în care te implici cu
toata fiinta ta si, altele pe care le
ocolesti si le respingi fara ezitare?
Esti oare
îndreptatit moral sa
pui etichete, sa
dai verdicte, sa
judeci, sa împarti lumea în
categorii care se cheama bine si rau, normal
si anormal, frumos
si urât si alte asemenea perechi de
opuse si s-o lasi asa frânta si
împartita.......
Relatia cu pacientul psihic cere
o disponibilitate sufleteasca de
ascultare si continere si o atitudine
etica si
deontologica, cere
responsabilitate si curaj
si stiinta. În fata ta exista
un om cu viata lui, cu drumul lui
care, într-un anume moment si
context s-a frânt, s-a scindat. Nu de putine ori pacientul are
versiunea lui despre acest moment, familia are
alta versiune. Multa vreme, în
încercarea de a descifra fiecare mesaj si de a-l
întelege, m-am aflat
lânga pacient,
solidara cu el. A trecut ceva timp
pâna am înteles ca
solidaritatea cu pacientul nu exclude
întelegerea si compasiunea cuvenite
familiei.
Relatia terapeutica
este o relatie de dragoste si
continere pentru pacient
si, de întelegere si consiliere fata
de familie, acolo unde ea
exista.
Formarea mea profesionala ca
psiholog clinician si psihoterapeut
analist jungian, alaturi de cea de
medic, m-a ajutat sa privesc
pacientul psihic în întregul lui, sa
am o alta întelegere a
conditiei numita
traditional boala, sa
înteleg
importanta starii prepsihotice
si, sa
vad
în procesul psihotic încercarea de reintegrare
si supravietuire.