Andrei Plesu - Dilema veche...

http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/drumul-sine *** Andrei PLESZU | nici asa, nici altminteri În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numerosi decît profesorii de filozofie, iubitorul de întelepciune era definit ca un truditor al modelãrii de sine. Nu ti se cerea sã cauti o formã de cunoastere genericã, un adevãr „obiectiv“, strãin de fiinta ta, un adevãr fãrã efecte palpabile asupra modului tãu de a fi. Nu pura instructie (înþeleasã ca strictã inventariere de informatii sau ca acrobatie de concepte) era sensul cãutãrii filozofice, ci desãvîrsirea interioarã, identificarea unei solutii de viatã care sã-ti garanteze libertatea, echilibrul lãuntric, împlinirea existentialã, virtutea. Exercitiul cunoasterii avea sens cîtã vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoasterea trebuia nu doar sã te învete ceva, ci sã te „salveze“ omeneste, sã te transforme, sã te apropie de versiunea optimã a firii tale. În limbaj crestin, s-ar fi spus cã nu era de pretuit decît cunoasterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, asadar, ca drum. Drum cãtre armonia eului, examinare de sine în vederea perfectionãrii de sine. S-au scris pagini exaltante pe aceastã temã, de la Platon la Epictet si Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iatã un faimos pasaj din Plotin: „Dacã încã nu-ti percepi frumusetea proprie, procedeazã asemenea sculptorului care lucreazã la o statuie pentru a o face sã fie frumoasã:  mai ciopleste ici, mai netezeste dincolo, mai curãtã unde e nevoie, pînã cînd iese la luminã chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlãturã si tu ceea ce e de prisos, îndreaptã ce e strîmb, limpezeste pãrtile umbroase si nu conteni sã-ti sculptezi propria statuie, pînã cînd va strãluci în tine lumina divinã a virtutii...“ DE ACELASI AUTOR Despre tigru Cum se scrie despre ce n-ai trãit Note, stãri, zile Supravieþuire vs integrare Dar istoria filozofiei a pãrãsit, de mai multe secole, aceastã specie a filozofãrii. Astãzi, filozoful vrea sã se distingã mai curînd prin uitare de sine: umblã la fineturi chintesentiale, afecteazã „rigoarea“ stiintei, construieste ample pagode terminologice, sisteme atotcuprinzãtoare, cu atît mai valabile cu cît el e mai absent, ca persoanã vie, din „tehnicitatea“ lor. Înteleptul antic se concentra, hipnotic, asupra ordinii lui interioare, asupra „stabilizãrii“ umorilor curente, asupra unor procedee ale constructiei de sine, în perspectiva unei valorificãri integrale a potentialului individual, a nimbului lui de universalitate. „Specialistul“ de azi slujeste, infailibil, zeul aspru si glacial al competentei. E un „stiutor“, un „expert“ al discursului despre discursuri. Are tot atîta nevoie de biografie proprie si de interlocutor, pe cît de putinã nevoie are cãutãtorul de întelepciune de jargonul lui. E exponentul acru al unei minoritãti fascinate de micile ei dexteritãti analitice. Cine parcurge însã marile texte ale Antichitãtii privind grija de sine simte, la un moment dat, cã ceva lipseste. Chiar dacã predicã eliberarea eului de registrul determinãrilor contingente, „sculptarea“ sinelui în vederea unei desãvîrsiri dãtãtoare de „mãretie sufleteascã“si de noblete iradiantã, întelepciunea lumii greco-romane suferã, de la o vreme, de un soi de inflatie a eului. Preocuparea de sine riscã sã instaureze, de jur împrejurul persoanei, un tot mai apãsãtor spatiu al singurãtãtii. Sinele evacueazã lumea. O pune între paranteze. Nu mai existã decît sculptorul, modelul sãu ideal si materia primã a viitoarei statui. Avem de-a face cu o titanomahie care se consumã într-un pustiu. Instanta cu desãvîrsire absentã e Celãlalt! Ne putem reprezenta cu oarecare usurintã un „nevoitor“ stoic strãduindu-se de unul singur, cu ochii atintiti spre o perfectiune care se poate dispensa de patosul comunitar, de zumzetul vital al „aproapelui“, de freamãtul indescifrabil al lumii pãmîntesti. A fost nevoie de „revolutia“ neotestamentarã pentru ca imperativul „cunoasterii de sine“ si al „sculptãrii de sine“ sã fie întregit cu acela al „iubirii aproapelui“. Dintr-odatã, lumea se repopuleazã. Efortul solitar se sprijinã pe o solidaritate sufleteascã si spiritualã, fãrã de care un astfel de efort rãmîne o simplã performantã atleticã. Nasterea lui Iisus e o sansã nesperatã, exemplarã, restauratoare, datã Celuilalt. Ea spune da „îngrijirii de sine“, dar adaugã cã nu poti lucra de unul singur asupra lutului propriu. Cã ai rãspunderi si dincolo de desãvîrsirea ta. Cã desãvîrsirea ta e de neobtinut fãrã grija de celãlalt. Cã, mai mult, mãsura desãvîrºirii tale e modul cum înþelegi sã te porþi cu semenii tãi. Cã e musai ca, în timp ce te ocupi de perfectionarea de sine, sã te lasi sculptat si de ceilalti, sã îngãdui celorlalti sã-si lase în tine urma lor. În sfîrsit, cã dalta cu care îsi netezesti portretul ar fi mult mai stîngace, dacã – vorba lui Salvador Dalí – alãturi de mîna ta n-ar intra în joc si mîna unui înger... E adevãrat cã si monahul crestin pare, uneori, sã fie echivalentul duhovnicesc al stoicului aplecat asupra sinelui propriu. Cã si el pare, uneori, un „împãtimit“ de mîntuire, un aspirant singuratic la rai. Dar asta deschide o dezbatere pentru care, în spatiul acestei rubrici, nu mai e, deocamdatã, loc. Sãrbãtori fericite în continuare!

- Material trimis de D-soara Dumitru Mihaela