O ambianţă stranie şi un avertisment de Ion Vianu

O ambianţă stranie şi un avertisment


de Ion Vianu


Nu va fi liniște în România nici sub guvernarea USL.

Ar trebui să fii de o totală lipsă de sen­si­bi­li­ta­te să nu îți dai seama că atmosfera, în această ultimă săptămână care precede alegerile, este una dintre cele mai ciudate și mai neo­biș­nu­i­te pe care le-au trăit mult încercații români în ultimele decenii. O parte a populației, o m­a­joritate, relativă poate, dar mai degrabă ab­solută, anticipează schimbarea ca pe un bi­ne, un bine ciudat provenind din delăsare. Ceilalți se pregătesc de apocalipsă.

Comentatorii nu au obosit să analizeze, în ul­timul timp, propaganda profesional de otră­vită pe care au revărsat-o asupra țării An­te­nele d-lui Voiculescu. Aș dori totuși să aduc o nuanță celor spuse: propaganda nu poate nimic fără contribuția realității. Și realitatea nu este blândă cu românii în acest sfârșit de legislatură. Dar nu este nici atât de rea pe cât ar fi putut să fie în conjunctura mondială ac­tuală; orice s-ar spune, dacă măsurile severe luate în 2009 de guvernarea Băsescu-Boc nu ar fi fost realizate, este neîndoielnic că ne-ar fi fost azi mult mai rău.

Să ne situăm într-o retorică diferită de a ră­posatului Brucan, cât mai departe de aser­ți­u­nea că aici domină „stupid people“; este o explicație cu totul nesatisfăcătoare, prea fa­ci­lă mai ales, ca și aceea de a arunca totul pe pro­paganda antibăsistă, oricât de eficace și abominabilă ar fi ea.

Altceva explică ambianța actuală și atmosfera de linșaj față de guvernarea Băsescu: o pro­fundă oboseală morală a unor largi categorii de cetățeni, o voință de-a încredința puterea cui vrea să o culeagă de pe jos, de a-i lăsa să se descurce pe beneficiarii urnelor, cum vor putea ei. Din punct de vedere clinic, este o stare de depresiune gravă care a adus nația la limita de jos a capacității ei de-a lupta.

Optimismul afirmat de unii, perspectiva „mâi­nelui care cântă“, este chiar o gogoriță prea ma­re pentru a putea seduce. Oboseala joacă ro­lul primordial, voința de-a nu mai auzi zgo­motul din jur, larma nesuferită a polemicilor, explozia demagogiilor, proliferarea min­ciu­ni­lor, a promisiunilor neonorabile... pe toate astea românii nu mai vor să le audă, chiar da­că ar ști că ar putea înlocui zgomotul luptei cu tă­cerea cimitirelor. Concetățenilor noștri li se pare, și au dreptate, că răul nu mai poa­te fi evi­tat; dar gândesc: „cel puțin, dacă vom mu­ri, să murim în liniște“. Altfel nu se poate ex­plica cum o majoritate calificată de oa­meni res­ponsabili și adulți consimte să se dea pe mâna unora care au făcut cu pri­so­sință do­vada necinstei și incapacității lor.

Lumea nu se înșală, cel puțin într-o privință: nu ne putem aștepta la un mai bine. Dar se în­șală profund și grav în celălalt sens: nu va fi liniște în România nici sub guvernarea USL. Grupul care se pregătește să culeagă (nu să cu­cerească) puterea din România (care nu trebuie confundat cu toți cei care fac parte din partidele componente ale USL) este al­cătuit din oameni needucați, zurbagii, câr­cotași și procesomani, care deja nu se pot suferi și nici nu vor aștepta să iasă din beția victoriei pentru a începe să se sfâșie între ei într-un chip față de care polemicile Bă­sescu-Tăriceanu din 2005-2006 vor părea ade­vărate exerciții de curtenie. Suprimarea sau diminuarea rolului organismelor care cu greu au dobândit o oarecare in­de­pen­dență, asigurând un anumit echilibru și un pic de justiție (ANI, CCR, CSA, DNA, Avo­catul Po­porului ș.c.l.) nu va diminua zgo­motul și furia societății schiloade în care trăim. Mu­tatis mutandis, se aplică vorba lui Chur­chill: „Ați vrut să evitați războiul cu pre­țul dezonoarei; aveți dezonoarea și veți avea războiul“.

În anul 2000, când tandemul Iliescu-Năs­tase a preluat puterea, situația era in­com­parabil mai bună: constatând falimentul Iu­goslaviei miloșeviste și haosul Rusiei elțî­ni­ene, sub moderatul regim Constantinescu, dar chiar înainte, România se angajase pe ca­lea europeană. Regimul PSD se simțea obli­gat la o oarecare prudență. Nu mai este cazul, azi. Oligarhia care speră, justificat, să ia puterea, detestă Europa – câinele de pază al instituțiilor democratice. Această oli­gar­hie, compusă din baroni locali și afaceriști de capitală, trage cu ochiul la exemplul Ru­siei putiniene, care nu își bate capul cu ins­tituții deranjante precum cele menționate, nici cu o justiție independentă. În anul 2000, bătea austrul, un vânt de Vest; în 2012, bate dinspre Răsărit crivățul strașnic care îm­bu­jorează obrajii înroșiți ai bravilor noștri ma­ladeți, promițându-le, după o alergare să­nătoasă în sanie, un chef strașnic, după pofte. Față de Europa, deocamdată, fă­țăr­nicia este singura rețetă, în speranța că va fi posibilă, mai târziu, o monumentală tiflă.

Majorității electorale care se va pronunța pe 9 decembrie nu îi pasă de Europa; pen­tru ca banii europeni să fie absorbiți ar tre­bui multă agitație, or, omul nostru nu vrea decât liniște. Precum în Povestea unui om le­neș a lui Creangă, alegătorul USL-ist pre­feră să fie dus la moarte decât să aibă bătăi de cap cu muiatul posmagilor.

Să fim decenți, să nu credem că această la­mentabilă situație ar fi rodul cine știe cărui viciu genetic al neamului; doar o suferință nesfârșită, amintirea pierdută a unor vre­muri mai bune, a putut zămisli această formă molâie a disperării. Istoria ne învață că am căzut și mai jos; și totuși, ne-am putut ridica, urma drumul și recupera mân­dria. // Sursa: Editorial Revista 22.