România în chiloti - Andrei Plesu

Toată presa din lume e sensibilă la scandal, telenovelă, indiscreţie picantă, senzaţional şi vulgaritate. Numai că, în ţările cît de cît normale, tematica aceasta e preluată de publicaţii specializate, numite tabloide, „presă de super-market”, „junk-food news

Uneori, şi ziarele „serioase” lasă să se strecoare, în josul cîte unei pagini marginale de divertisment, sau de „diverse”, cîte o bîrfă în doi peri despre celebrităţi din sport, cinema, sau politică. La noi însă, procentul de tabloidizare a tuturor ziarelor şi a tuturor posturilor de televiziune a atins cote îngrijorătoare. Fenomenul este simptomul unei primejdioase degradări sociale, morale şi intelectuale. Bunul gust şi buna cuviinţă sunt în comă. De o bună bucată de vreme, pe toate canlele televizuale, se trăieşte din dejecţie. Ore şi zile întregi suntem antrenaţi într-o voluptoasă scormonire prin subteranele sordide ale „cotidianului”. Moartea, divorţul, adulterul, micile fiţe erotice ale unor fătuci decerebrate, violul, crima, accidentul sunt hrana zilnică a producătorilor TV şi, în consecinţă, ale telespectatorului român. Te uiţi şi te îndobitoceşti. Inventarul „culturii” autohtone a ajuns să semene a groapă de gunoi: huiduieli la sărbătorile naţionale şi la înmormîntări, hachiţele Oanei Zăvoranu, alcovul cuplurilor Bahmuţeanu-Prigoană, Irinel-Monica şi Andreea Marin-Ştefan Bănică, erotismul exacerbat al poliţiei olteneşti, răfuielile interlopilor etc.” Specificul” subiectelor atrage după sine alegerea corespunzătoare a invitaţilor la ”dezbateri”: Miron Cosma, C.V.Tudor, Condurăţeanu, Dan Diaconescu ş.a.m.d. Talk-show-ul politic a căzut şi el, de mult, în retorică ţăţească, în tacla de bodegă, în sentimentalism turmentat. Seară de seară, o echipă de cuconiţe nervoase, îşi dau poalele peste cap în diferite studiouri de televiziune, întrecîndu-se una pe alta în mediocritate şi ţîfnă. Oamenii politici, la rîndul lor, au, în majoritatea cazurilor, comportament de parlagii. Gigi Becali a ajuns voce a naţiunii. Bunul-simţ, buna-creştere, măsura, discernămîntul sunt în comă.

Împotriva exasperării mele se invocă, de regulă, trei tipuri de argumente: unul şmecher, unul idiot, unul „metafizic”.

Argumentul şmecher: rating-ul. Televiziunea înseamnă costuri. Care va să zică depindem de audienţă. Oferim, deci, publicului ceea ce ne cere el. Publicul nu vrea Shakespeare, balete ruseşti, Hegel şi Liviu Ciulei. Publicul vrea Capatos, Serghei Mizil şi Sînziana Buruiană. E fals. Publicul nu se uită la ce-i arăţi, decît dacă n-are de ales. În ultimii ani ai epocii Ceauşescu, cînd postul naţional de televiziune nu emitea decît două ore pe zi, dintre care una de propagandă, lumea se uita la ce i se dădea. Înjura şi se uita. Dar cînd avea parte de un film bun, de o piesă de teatru ”normală”, de o muzică decentă ştia să se bucure. Cei care ”prindeau bulgarii” n-o făceau ca să afle niscaiva intrigi amoroase din Balcani, ci tot pentru vreun serial, sau vreun film de calitate. Publicul nu e imbecil, decît dacă te ocupi asiduu, pe termen lung, de imbecilizarea lui. Dacă îl hrăneşti, ani întregi, cu deşeuri, începe să facă indigestie la cozonac.

Argumentul idiot: dacă nu-ti place de ce te uiţi? N-ai decît să-ţi foloseşti telecomanda! Ce tot dădăceşti poporul cu fasoanele dumitale? Un bun răspuns la acest argument a dat, acum ceva timp, dl. Cezar Paul Bădescu: cronicarul de televiziune nu se ocupă de idiosincrasiile proprii, ci de funcţionarea unei instituţii şi de posibilele ei efecte publice. Eu ştiu să mă apăr şi, în definitiv, puţin importă la ce mă uit eu personal într-o seară sau alta. Am însă dreptul, ba chiar obligaţia să fiu îngrijorat, ca publicist, de ”hrana” spirituală care se livrează, pînă la intoxicare, concetăţenilor mei, eventual nepreveniţi. Nu mi-e indiferent ce sunt puşi să ”consume” copiii mei, vecinii mei şi toţi cei care, cu un cuvînt vag dar decisiv, se cheamă ”electorat”. Ei votează şi hotărăsc, astfel, cine mă va conduce. Şi dacă minţile lor sunt năucite de maculatură, destructurate de manipulări grosolane şi de trivialităţi de gang, mă tem pentru opţiunile lor, de la care atîrnă şi viitorul meu. Pe scurt: dacă scap dintr-un incendiu, nu pot ascunde celor din jur că blocul din care am scăpat arde. Dacă se întîmplă să fiu invulnerabil la kitsch, nu mă pot preface că nu-l văd şi nu pot renunţa să-l semnalez celor încă educabili.

Argumentul ”metafizic”: ”Realul” nu se reduce la sublimităţile vieţii şi ale culturii. Promiscuitatea există şi are drept de cetate în perimetrul gazetăriei. E adevărat. Există şi mirosul de cadavru, există şi voma beţivului şi rîsul prostesc, şi înjurăturile şi exhibiţioniştii şi pedofilii, şi tîlharii şi sadicii. De mitocănime nu mai vorbim. Dar le avem din plin, pe toate, în jurul nostru. N-ar strica să căpătăm, din partea emisiunilor de informaţii şi divertisment, cîte o pauză vindecătoare, cîte o gură de aer restaurator. Altfel, ideea că realul e nemărginit şi că toate compartimentele sale sunt la fel de ”legitime” ne va îngădui, în curînd, să transformăm privatul în privată şi, de dragul comodităţii, să umblăm pe stradă în chiloţi. Şi asta ar fi doar începutul.