Pădurea
interzisă
Fragmente
de roman
de Lia
Galatan
Cel mai aproape de mine
insami am fost in Petreni, in cei doi ani, in ultimul an mai ales, cand Mircea
mi-a fost prin preajma…Numai prezenta lui imi facea bine…Blandetea lui imi facea
bine…Stiam ca este bun in adancul
sufletului, dar vazusem atatea, ca nu
mai credeam in nimic… Nu ştiu dacă l-am privit atent, l-am remarcat în treacăt, cu precizie,
dar fără a lăsa să se întrevadă nimic. Era nu prea înalt, slab, cu ochii mari, de un
albastru-gri şi cu părul tuns scurt, aproape periuţă. Detaliile înfăţişării lui
le-am înregistrat treptat, pe măsura ce interesul sau curiozitatea a crescut în
timp, pe măsură ce am început să-l privesc altfel, ca pe un barbat, nu ca pe un coleg. La început însă i-am
cuprins pe toţi într-o imagine de ansamblu, şi privirea a sclipit o clipă asupra
lui ca asupra unui specimen curios şi care merita numele şi de interesant. Eram
cufundată într-o lume a gândurilor, a trecutului, în care ceilalţi îsi făceau cu
greu loc. Şi totuşi, şi aici, el s-a remarcat, căci manifesta o uimitoare, dar
discretă perseverenţă în dublu sens: de a coborî în lumea ciudată a gândurilor
mele şi de a mă aduce totodată în realitatea în care dansau toţi cu nonşalanţă,
cu o superficialitate cuceritoare pe care o invidiam, din adâncul gândurilor
mele inutile şi recurente. Era spontan, de o spontaneitate cucerită în timp,
printr-un exerciţiu agil al gândirii şi printr-o « cunoaştere » cinică
şi filozofică a celorlalţi. Glumele lui inteligente îmi păreau insa prea mult
însă căutate, culese din cărţi, de-a dreptul, şi servite ca la xerox, cu o privire scormonitoare,
provocatoare, adresată, desigur, fiecărei reprezentante a sexului frumos. Le
spunea tuturor, apoi mi le spunea mie, privindu-mă drept în ochi, căutând să mă
tulbure, să mă vexeze. La fiecare întalnire a noastră îmi strecura cu
bună-ştiinţă un amănunt picant, precizând întotdeauna că mie nu mi-ar spune aşa
ceva, şi spunându-mi totuşi.
O dată chiar, eram poate la
treia întâlnire a noastră şi erau şi colegi de faţă, Pavel cu soţia, Otilia, un
fost coleg, Albert, care era acum profesor de engleză la un alt liceu… ne
aşezaserăm la Jolly, în jurul unei mese lungi…şi se aşezase lângă mine şi
vorbeam de cărţi, despre noi înşine… îi urmăream cu atenţie discursul sofisticat
şi ambiguu şi la un moment dat l-am contrat, spunându-i că se contrazice, că
n-are coloană verticală, că îşi închipuie că îşi este suficient sie însuşi, şi
mi-a răspuns privindu-mă provocator că da. I-am replicat că şi eu îmi sunt
suficientă mie însămi, că e pervers…dar mai pervers decât mine nu poate fi
nimeni…, în timp ce el mă asculta cu o sclipire de satisfacţie în priviri, ca şi
cum asta ar fi fost replica ce-o aşteptase, şi, mutându-ne la altă masă, cu
berea în faţă, a dat tot ce putea fi în stare: o avalanşă de sincere,
monstruoase mărturisiri erotice care ma priveau pe mine- şi totusi nu…spuse cu
repeziciune, cu ştiinţa frazei, cu o detaşare de filozof care nu excludeau
prezenţa unui amant desăvârşit prin perversitatea sa. « Ştii Liana, de
câteva luni mă gândesc în fiecare noapte, la o anumită oră, la o elevă dintr-a
douăsprezecea, când vocea ei parcă mă cheamă din noapte şi atunci simt că o
doresc cu disperare şi îmi imaginez că fac dragoste cu ea… »Apoi mi-a spus
privindu-mă provocator în ochi, că,
de fapt, i-a fost rusine să-mi spuna adevărul, dar fata care-l striga în noapte
eram eu…Şi ochii lui imenşi, albastru-gri, surâdeau ironici în exerciţiul pur al
seducţiei, peste nările fremătânde…. Îmi părea, totuşi, un imens frustrat, care
nu trecea dincolo de beţia ludică a vorbelor. Mă prefăceam că nu-l luam în seamă
şi îl ascultam cu stânjeneală, uşurată când o întorcea din condei,
dezicându-se…Avea o nemăsurată dorinţă de a place, de a epata, în ciuda nasului
său mai degrabă mic, uşor turtit din profil, a buzelor uscate, asteptând parcă
să fie sărutate, a dinţilor teribil de stricaţi. Avea un imens farmec şi, cu
siguranţă, multă seducţie, şi chipul său, de o urâţenie unică, se afla în
avangarda acestei seducţii. În plus, mai era ceva copilăresc, nepervertit, în
comportamentul lui. Sau, mai degrabă, era expresia unei nostalgii după ceva ce
el de mult pierduse, ceva ce prin
reflexie părea să aiba el însuşi. Îl fascina însă sentimentalismul pe
care el îl pierduse demult, o anume
inocenţă, pe care în răutatea lui o numea « prostană » şi
orice curbă uimitoare a formelor care prezicea o la fel de uimitoare
« beţie a simţurilor ». Desigur, îl incita colega lui
«literaturizată » care însă nu-i citise pe marii filozofi şi care trăia
încă într-o înduioşătoare lume a naivităţii şi a
metafizicii.
Prima oara cand am iesit
impreuna a fost dupa mult timp de cand eram colegi, un an jumatate. Eu ma
despartisem de Radu, nu mai raspundeam telefoanelor lui mieroase, pline pana la
refuz cu cuvinte dragastoase, nu mai plecam in tromba sa ma intalnesc cu el,
eram libera…Intr-o zi, la sfarsitul
orelor de curs, m-a intrebat daca nu vin cu el la un bar din Petreni. Am fost de
acord si, dupa ce am coborat din maxi-taxi, am mai mers putin pe jos, umar langa
umar, ca doi prieteni vechi. Ajunsi acolo, in barul desuet, cu mese lungi,
acoperite de fete de masa albe, pe care odihneau tacute si cuminti,
asteptandu-si clientii ipotetici, paharele si farfuriile, si scaune tapitate,
vechi si triste, cu barmanul melancolic care ne priveau binevoitor si ne servea
prompt, la o simpla chemare tacuta, cu care de altfel Mircea se cunostea,
intrand probabil de-atatea ori in atmosfera lui lugubra, cu lumina difuza care devenea din ce in
ce mai slaba cu cat se innopta mai mult afara, ne-am luat cate o bere si am
inceput sa vorbim despre scoala, despre colegi… Mircea m-a intrebat ce parere
am, nu-i asa ca Pavel, colegul de chimie face prea mult pe desteptul? si ca
nevasta-sa e o prostana…? si ca alti cativa sunt dusi cu pluta? dar eu nu paream
dispusa sa-mi iau colegii in colimator la prima noastra iesire impreuna…si-l
ascultam visatoare, luand apararea Otiliei, a carei inocenta pe mine ma cucerise
si multumindu-ma sa-l ascult tacuta in timp ce vorbea de Pavel, de Szabo si de
altii… Curand, in caldura placuta care era in incapere, si cu sufletul incalzit
de la bere, am inceput sa vorbim despre noi insine. La un moment dat, dupa al
doilea rand de beri, ne simteam ca fratii…si totusi nu, ceva misterios plutea
intre noi, o atractie de nedefinit. Cuprinsa de febra marturisirilor, i-am vorbit cu sinceritate despre mine
insami, despre viata, despre trecutele mele experiente, inghitite de trecerea de
neostoit a timpului : « Stii care este problema mea ? Nu stiu sa
fac diferenta intre realitate si iluzie…Nu stiu de cate ori am iubit cu
adevarat, de fiecare data la sfarsit am avut impresia ca am trait intr-o iluzie
creata de propria mea minte, care s-a spulberat ca un joc de carti. Iar depresia
pe care am avut-o in Italia, a fost rezultatul ultimei iluzii – si celei mai
mari, a trairii realitatii ultime,
singura adevarata … » « Daca e o iluzie, de unde stii ca nu ti se
va intampla din nou ? » Am zambit, ca si cum m-as fi asteptat la
aceasta intrebare: « M-am gandit si eu la asta… Important este ca eu
am crezut ca am trait o eliberare cosmica…si atunci nu voi mai avea dorinta s-o
repet… » A ramas pe ganduri, parca neconvins de argumentul meu, si apoi imi
spuse, luand o noua inghititura de bere : « Daca este ceva ce
regret…atunci este faptul ca eu n-am niciun fel de legatura cu Dumnezeu. E ca si
cum pentru mine n-ar exista…Parintii mei n-au avut niciodata dorinta de a-mi
transmite vreun sentiment de religiozitate. Intr-un fel, parca-i urasc pentru
asta. As vrea parca ca copilul meu sa creasca alfel decat mine, sa stie ca sus
exista totusi cineva …Copilaria mea a fost nefericita…imi amintesc ca deseori
sufeream de foame- mi s-a intamplat chiar sa traiesc cateva zile la rand fara sa
mananc nimic…eram cu burta lipita de spate, ca un caine vagabond. Si parintii
mei ma trimiteau sa stau la coada la carne…si eram mic si ma pierdeam printre
picioarele oamenilor, in cozile acelea nesfarsite, care nu se mai terminau…Si
cand ajungeam in sfarsit in fata, eram prea mic ca sa ajung la tejghea,
vanzatoarea se apleca spre mine si ma intreba ce doresc…Un kilogram de carne…ca
n-aveam bani de mai mult. Asa mi-am petrecut copilaria, intr-un orizont cenusiu,
lipsit de Dumnezeu- cuvantul acesta nu se pomenea deloc la noi in casa, marcat
de cozile imense la carne… » L-am privit cu simpatie, empatizand pe
loc cu copilul acela slabut si trist, traind intr-o lume alienata, in care
Dumnezeu murise si singurul lucru care conta era sa supravietuiesti…Am
continuat, la randul meu : « Lumea e duala in esenta ei, orice lucru
are si reversul lui, asa cum este diavol si Dumnezeu, inger si demon, frumos si
urat, adevarat si fals, femeie si barbat…Totul este duplicitar in aceasta lume.
In adolescenta citeam mult…imprumutam cate o plasa de carti de la Simona in
fiecare saptamana si le citeam zi si noapte, scufundandu-ma in lumea lor
virtuala, care ma facea sa traiesc cele mai incredibile aventuri fara sa misc un
deget, sa particip la agonia si extazul vietii, hieroglife inerte pe pagina de
hartie, trezite la o viata miraculoasa de propria-mi imaginatie…Atunci am inceput sa traiesc idei, uitand ca
sunt alcatuita din carne, sange si viscere…aceasta dualitate a spiritului si a
materiei am regasit-o in mine insami, am trait-o pe rand… Mai tarziu am inceput
sa experimentez, sa traiesc pur si simplu…si am vazut ca lumea descrisa in carti
e o amagire frumoasa, dar o amagire, care te indeparteaza de esenta vietii, de
tumultul ei napraznic care ingenuncheaza trairea ce ti-o poate da cea mai
sublima dintre carti…Realitatea intrece imaginatia, caci din ea si-au extras
materialul de studiu toti scriitori si poetii… » Ma urmarea captivat, ca si
cum atunci a inceput sa ma descopere, sa patrunda in intimitatea gandurilor
mele. « Toata viata am fost preocupata sa gasesc esenta in spatele
aparentelor, ca-n Caragiale…atunci cand am fost internata in Italia, urmaream o
asistenta pentru ca era frumoasa si
pe dinauntru si pe dinafara…apoi la externare i-am marturisit ce gandeam
atunci…si mi-a suras cu chipul ei frumos, luminat de ochii albastri si
sinceri… » « Crezi ca o aventura poate fi numai
amoroasa ?!... » « Nu, sunt si aventuri intelectuale,
spirituale, imaginative… » « Cum ar trebui sa fie pentru tine barbatul
ideal ?... » « Intre noi doi ar trebui sa existe comunicare,
si comunicarea nu este numai prin
cuvinte, ci si prin simturi, prin
idei, prin emotii… Daca o dimensiune nu exista, celelalte sunt compromise. Sunt
pentru iubirea totala, care implica toate nivelurile fiintei, fizic,
intelectual, sentimental si spiritual... » Ma asculta in tacere, cu un
licar aprobator in privire. Eram inca afectata de despartirea mea de Radu si am
continuat, in timp ce, din cauza tulburarii, am simtit cum ma inrosesc: « Ar
trebui sa ma recunosc in el ca intr-un ochean intors, sa fie perfect
complementar cu mine insami, eul din
oglinda, alter ego-ul
meu…» si, pe cand ii spuneam asta, am inceput sa plang, in timp ce o
mana zacea pe masa, langa a lui. In acele clipe doream atat de mult sa-i acopar
mana cu a mea, dar timiditatea a fost mai puternica si mi-am retras-o, stangace,
ca din fata unui gest interzis. Continui
visatoare: « Acum trei ani, la iesirea din biserica, cand am trait
iluzia cunoasterii absolute, am avut revelatia ca in viitor voi intalni un
barbat ca mine, grav si solemn,
trecut prin toata mizeria, prin toate scarbele lumii…si acela este
jumatatea mea pe acest pamant. » La randul lui, cuprins de aceeasi sinceritate,
mi-a marturisit ca facuse depresie din pricina unei fete foarte religioase, cu
care avusese o relatie absolut platonica, pe care nici macar n-o
atinsese… « De-atatea ori am mers alaturi de ea pe strada, fara
macar s-o tin de mana, s-o sarut sau macar s-o ating…N-am indraznit niciodata,
desi eram atat de buni prieteni, asa cum sunt cu tine…si nici ea nu m-a
incurajat vreodata…Poate si din aceasta cauza, n-am uitat-o niciodata, ea
continua sa ramana iubirea vietii mele, desi de-atunci au trecut atatia ani…
Si in aceeasi perioada,
pe vremea cand lucram ca asistent medical, ma intalneam si cu o alta fata…cu
care faceam sex…pe patul din camera asistentelor, pe cand alaturi mureau oameni… I-am propus sa plece cu mine in Brasov, stii ca eu
de acolo sunt de fapt, dar m-a refuzat…si atunci nu stiu ce s-a intamplat cu
mine, am simtit ca viata nu mai are niciun sens, ca totul e fara noima si am
avut o tentativa de sinucidere : am luat 15 pastile de diazepam, dar nu
20…caci un fir nevazut ma mai lega inca de viata, nu voiam sa mor…mai mult sa
atrag atentia asupra mea… » I-am spus ganditoare, cu un licar de intelegere
in priviri : « Deci si tu ai facut depresie tot pe baza
afectiva… » Am suras cu ironie si am continuat : « Totusi
n-ai facut gestul suprem…ti-a fost frica…Dorinta de a trai a fost mai puternica
si chiar si in acele clipe cumplite inca iti mai cautai puncte de sprijin, inca
iti mai umflai colace de salvare…Totusi, pe care ai iubit-o de
fapt ? » « Pe fata
cea religioasa…care apoi s-a casatorit cu altul, desi am sfatuit-o ca nu e o
alegere buna, ii cunosteam viitorul sot si stiam de ce e capabil… Dar ea nu m-a
ascultat si apoi a fost deceptionata in casnicie, caci sotul ei o batea. Si mai
tarziu ne-am intalnit si ea
mi-a marturisit ca de fapt pe mine
m-a iubit tot timpul, ca a facut rau ca nu m-a ascultat atunci…Acum are si un
copil… »
Am plecat tarziu, emotionati
si ametiti de-a binelea, spre casa. Am luat un taxi, si la despartire, manata
de-o pornire oculta, l-am alintat spunandu-i Mircisor si l-am sarutat pe obraz
in timp ce lui, de tulburare, dar si de frig, i se prelingeau picuri de apa si
muci din nas…
Dupa o vreme, ne-am hotarat
sa ne intalnim, dupa orele de curs, intr-un bar din Petrosani. Eu mai aveam
dirigentie si el a hotarat sa plece inainte, cum convenisem amandoi in secret,
acolo. Ajunsa acolo dupa o ora si jumatate il gasesc ametit de-a binelea.Mi-a
marturisit ca bause deja cateva beri, in asteptarea mea. Eu mi-am dezbracat
haina, punand-o pe spatarul scaunului, in timp ce-i spuneam ca ma simt vinovata,
nu stiu de ce. « De ce te simti vinovata ? », m-a intrebat, desi
poate ghicise raspunsul. « Nu stiu, am spus eu, poate pentru ca ma gandesc
ca nu e bine ce facem…sa ne intalnim numai noi doi.» El si-a mai turnat in pahar
si m-a privit ganditor si serios, desi ochii lui aveau o stralucire nefireasca.
Ma asezasem si imi comandasem si eu o bere…in compania lui mi se parea perfect
normal sa beau bere…« Tu imi esti prieten… ma simt bine in compania
ta. » M-a privit cu interes, ca si cum atunci si-ar fi dat seama de
ceva : « Liana… tu nu stii sa faci diferenta dintre prietenie si
dragoste ?! … » « Ba da, stiu, normal ca stiu…» i-am raspuns eu
cu hotarare, desi in sinea mea nu ma simteam prea sigura. Am continuat, dand glas unui gand ascuns, pe care
nu-l formulasem bine nici fata de mine insami: « Poate de-asta ma simt
vinovata, ca simt rasarind un sentiment in sufletul meu…si cunosc bine
simptomele…si poate vreau sa-l curm din fasa. » M-a privit cu o curiozitate
nestapanita, in timp ce-si mai turna bere in pahar…M-a intrebat atunci, brusc,
de parca se gandise la asta demult : « Spune-mi, Liana, daca n-as
fi un barbat casatorit…ai accepta probabilitatea ca, intr-un viitor nedefinit…sa
ai o relatie cu mine ? » Am tacut incurcata si-atunci el a
completat : « Numai cu aceasta conditie, sa nu fiu casatorit…» Am
tacut in continuare si apoi am zis, stanjenita : « Nu stiu ce
sa-ti raspund. » « Da sau nu ?» a spus el decis cu ochii privind
drept in ochii mei. « Da », am rostit eu cu o voce scazuta si tinand
ochii aplecati in jos, evitand sa-l privesc in ochi... Abia in acel moment imi
lamurisem ce simteam, de fapt, pentru el si acela fusese probabil si momentul in
care el isi daduse seama de acelasi lucru. Apoi am ridicat ochii si l-am privit.
Ma privea drept in fata, cu un zambet de triumf pe fata. Intrebarea lui ma luase
prin surprindere, parea ca se
gandise dinainte sa-mi smulga aceasta marturisire, poate de-asta isi facuse
curaj cu atatea beri…L-am intrebat atunci, cu curiozitatea starnita :
« Care a fost cel mai erotic moment dintre noi doi ? »
« Atunci cand ai
plans, in fata mea, si-mi povesteai despre iubirea ideala… » « Pentru mine
acela in care am ascultat amandoi melodia « Behind blue eyes…»
Cu catva timp in urma ne
gaseam amandoi la fumoar, eu aveam ora libera si el venise mai devreme…Ca de
obicei, Mircea studia diversele oferte ale universitatilor pentru doctorat, sau
accesa site-ul «Carti on- line » sau alte site-uri unde se puteau
urmari noutatile editoriale si se puteau face comenzi de carti. Dupa un timp, se
opri din cautarile lui si imi puse interviul luat de Liiceanu lui Emil Cioran,
« Apocalipsa dupa Cioran », apoi Petre Tutea. Daca pe Cioran il
ascultasem cu interes, dar si cu scepticism, in momentul in care Tutea incepu sa
vorbeasca, m-am destins complet, intr-o atitudine admirativa: « Eu ma misc
intre acest dialog al lui Moise si predica de pe munte…Se spune, de obicei, ca
omul e un animal rational perfectibil. Nu ?...Pai…Mantuitorul e mult mai
generos. Zice : Fiti voi dar desavarsiti, cum desavarsit e Tatal
vostru cel din ceruri. Nu exclude aspiratia la perfectiune, Mantuitorul, a
credinciosului. Morala laica arata ca omul, orice dictionar filozofic sau etic
laic, ca omul se misca asimptotic la perfectiune, pe care n-o poate atinge
niciodata… Ca perfectiunea ar fi, cum ziceau medievalii despre Dumnezeu,
« es realisimum », numai Dumnezeu e perfect…Dar vezi, Mantuitorul e
generos, ne raporteaza la Stapan… » Mai tarziu incepuram sa cautam melodii
si ascultaram doua piese pe care le alese Mircea, apoi il rugai sa puna
« Behind blue eyes » a lui Limp Bizkit. Am urmarit in tacere povestea
de dragoste dintre cei doi, in care
medic si pacient transgreseaza regulile si se angajeaza intr-o relatie de
seductie si pasiune, care-i pune intr-un alt raport de forte si ii determina
sa-si schimbe rolurile. El se indeparteaza, acum in postura medicului,
si, desi nu pare indiferent la durerea pe care o lasa in urma, acum se simte vindecat: « No one knows what it’s
like to be the bad man, to be the sad man, behind blue eyes… » In momentul in care incepura sa se sarute,
Mircea intoarse capul si ma privi. Stateam asezata in spatele lui, emotionata ca
o liceana, imaginandu-mi, cum ar fi, de fapt, sa ne sarutam noi doi…Eu zambeam,
stingherita, iar el ma privi in ochi cu seriozitatea lui caracteristica, dincolo
de care nu se putea ghici nimic…Dar era un moment profund intim, si eram amandoi
constienti de asta. Ne aprinseram din nou tigarile, desi in liceu se interzisese
fumatul…Cateva momente mai tarziu intra Szabo, si ne surprinse in atmosfera
aceea incarcata de romantism, cu tigarile in mana… « Mai, ce dracu,
v-am spus ca am putea s-o patim daca ne prind ca fumam aici…» spuse ea,
mutandu-si privirile de la unul la altul…
Am inceput sa vorbim diverse,
in timp ce un farmec desuet, dat de lumina ce se filtra din ce in ce mai slab in
incapere si de berile pe care le aveam in fata, ne cuprindea… « Am
experimentat in viata diferite tipuri de iubire… e drept, pana sa plec in Italia
am avut mai mult o pregatire teoretica - si apoi am dobandit-o si pe cea
practica… in viata insa nu trebuie sa-ti refuzi experientele, trairile cele mai
diverse, pe care sa le consumi pana la capat, sau sa le lasi sa te consume pana
la capat, ca o modalitate de a epuiza propriile obsesii…pentru ca numai asa
ajungi sa te cunosti pe tine insuti si viata cu adevarat. Prima etapa prin care
am trecut a fost marcata de emotivitate, de stari sufletesti, acum trec printr-o
etapa rationala, in care incerc sa inteleg ce mi se intampla. Am privit chiar si
ceea ce am trait in Italia din
dubla perspectiva : pe de o parte, ca pe o experienta mistica, transcendentala, pe de alta parte ca pe
un fenomen strict medical ale carui cauze am incercat sa le inteleg, citind
tratate de psihiatrie si psihologie.» « Si astfel te-ai indepartat de
esenta experientei tale, de ceea ce avea in ea autentic si profund, anuland-o
astfel… » « Poate am facut asta, dar era singura cale de a ma
vindeca… » Mai tarziu, i-am spus o data lui Mircea : « Mircea, tu
nu stii ce inseamna sa traiesti viata… ! » « Nu, nu stiu, e
adevarat. » Dadu din maini, ca si cum nici n-ar fi incercat sa afle.
« Eu sunt o persoana teoretica, sunt un cerebral care traieste idei…si nici
nu-mi doresc altceva. » Atunci insa avu una din rarele porniri de a vorbi
despre sine insusi, despre viata - si incepu sa-mi povesteasca cum avusese o
relatie si prietena lui aflase. Cele doua femei se aflau fata in fata si si-l
disputau, in timp ce el urmarea cu curiozitatea unui observator detasat cum au
sa evolueze lucrurile. Amanta ii spunea hotarata celeilalte ca acum e al ei, ca
ar fi mai bine sa renunte la el, iar prietena lui ii replica, sigura pe ea, ca
tot la ea se va intoarce…Nu stiam pe vremea aceea ca pe Mircea chiar il amuzau
disputele intre femei pentru el si m-a mirat intr-un fel cinismul lui, dar eram
doar prieteni...iar prietenii isi povestesc orice, fara teama de a fi intelesi
gresit. In timp ce-i vorbeam despre Mihai, prima mea iubire, pe nesimtite, o
mana a mea s-a oprit peste mana lui, iar el a avut pornirea de a si-o retrage,
dar apoi si-a abandonat-o acolo pe masa, cuprinsa de a mea. Retraiam parca, dupa
atata vreme, sentimentul inefabil, atat de carnal, dar poate tocmai prin asta
profund spiritual, ce-l simtisem cu multa vreme in urma, luandu-i mainile lui
Florin intr-ale mele, la un film. Prietenia noastra de la scoala se prelungea si
in afara ei, mai mult, se parea ca o pornire misterioasa unul spre altul ne
facea sa simtim o senzatie stranie de usurare si totodata de binefacere atunci
cand ne aflam alaturi, povestind in jurul unui pahar de bere. I-am vorbit despre
tristetea mea dupa prima mea noapte de dragoste, m-a intrebat daca m-am simtit
pustie…si eu i-am spus ca da…parea ca imi ghicise simtamintele care ma
cotropisera atunci, intr-un cartier indepartat din Bucuresti, pe vremea trecutei
mele studentii. I-am spus ca pe Mihai il interesa cariera, nu iubirea…si el mi-a
raspuns : « Ce dobitoc… ! Nu te merita. » El mi-a povestit,
emotionat despre prima lui iubire, de pe la 22 de ani, singura lui iubire,
« Intr-adevar nu-i frumos ce spun, dar parca astept sa-i moara barbatul ca
sa fie in sfarsit a mea, atunci cand poate vom fi amandoi foarte batrani si
oasele ne vor scrasni, frecandu-se unele de altele, intr-o scena de dragoste
macabra, ca in Dragoste pe vremea
holerei de G. G.Marquez… » Privindu-ma in ochi cu intensitate, mi-a
marturisit, tulburat : « Simt ca intalnirea noastra este
predestinta, karmica si ca ne vom
ajuta unul pe altul sa ne vindecam. » Am ras si am i-am raspuns ca eu nu mai
cred in zodii, in karma, in nimic, dar cuvintele lui m-au pus pe ganduri. De ce,
la o adica, nu ne-am putea ajuta amandoi sa ne eliberam de experientele noastre
tragice din trecut ? M-a intrebat ce ar putea face ca sa se vindece…iar eu
i-am raspuns : « Gandeste-te ce ar fi sa inlocuiesti o iubire cu
alta, o femeie cu alta…ai ramane intr-un cerc vicios, din care n-ai avea
scapare, ai repeta aceleasi experiente din trecut la nesfarsit…un cui se scoate
pe altul, e drept, dar intotdeauna ramane un cui infipt, ultimul, care te va
face sa perpetuezi vechea stare de lucruri…solutia ar fi sa traiesti o
experienta purificatoare, cathartica…amandoi s-o traim si sa plecam mai departe
vindecati, fiecare pe drumul lui. » M-a privit curios si, cum am probat-o
de -atatea ori cu el, se va dovedi ca cuvintele mele erau valabile in primul
rand pentru mine insami… Am continuat, ganditoare : « Dorinta mea
este sa depasesc orice prejudecata nenorocita a lumii, a mea insami, care nu
mi-a provocat pana acum decat suferinta, sa trec dincolo de morala, de bine si
de rau… » M-a privit surprins si tulburat de parca era pregatit sa-mi ofere
el aceasta libertate magica, neingradita de pudorile zadarnice ale moralitatii.
Am povestit destule si parea ca intimitatea noastra creste, se mareste, cuprinde
in ea intreaga camera cu lumina difuza, in care noi, doi depresivi…ne regaseam
uniti ca-n moarte sau ca in vis…Parea atat de trist incat, cand ne-am ridicat sa
plecam i-am spus, fara sa vreau : « Daca ai face sex cu mine
ti-ai reveni ? » la care el, usor tulburat, mi-a spus : « Nu,
nu… » L-am batut
pe umeri zambind si am iesit amandoi afara, in lumina palida a
inserarii.
Nu stiu, era de mai bine de
un an si jumatate de cand eram profesoara la acel liceu. Intr-o zi i-am dat o
mapa sa citeasca ceea ce era scris inauntru. In primele pagini era vorba despre
Dostoievski…
DOSTOIEVSKI
ŞI CATALEPSIA
Vizionarea unor filme îţi trezesc amintiri, la fel ca şi
mie, după ce am văzut filmul Contele de
Rauzan, cel care avea o formă
aparte de boală, şi anume catalepsie.
La fel şi scriitorul Feodor Mihail Dostoievski avea o formă rară de
epilepsie, catalogată azi, ca fiind catalepsie. Câţi ştiu că el , în vremea
studenţiei avea puse în cameră afişe, prin care îşi atenţiona colegii că: eu, n-am murit, şi vă aud tot ce faceţi şi
tot ce vorbiţi…să nu mă îngropaţi, pentru că mă voi trezi singur.
Dostoievski a ajutat medicii în studierea acestui caz rar de epilepsie,
el însuşi fiind fiu de medic (Jurnalul
unui scriitor- 1876). El nu s-a
apropiat niciodată cu drag de ţăranul rus, pentru că tatăl său, doctorul Mihail
Dostoievski a fost ucis de aceştia într-o încăierare, el s-a apropiat mai mult
de oamenii de la oraş…
Fiind primul scriitor realist care lucrează cu omul, şi cel mai aproape
de el, debutează în anul 1846 cu nuvela Oameni sărmani, debut făcut sub înrâurirea lui Gogol
şi a lui Bielinski, precum şi a ideilor socialismului utopic din deceniul al
V-lea al secolului al XIX-lea. El nutrea o ură neîmpăcată faţă de rânduielile
iobăgiste.
În perioada 1861-1862 apare Casa
morţilor în care el redă viaţa celor din ocna ţaristă,şi zugrăveşte cu o
forţă zguduitoare o serie de personaje pregnante şi viguroase.
Trăind în epoca de prefaceri acute a Rusiei iobăgiste, în epoca
dezvoltării vertiginoase a capitalismului, scrie romane cum ar fi: Demonii, Oamenii din subterane, Idiotul,
Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov,
etc.
Romanele sale sunt scrise la comandă, pentru că tot timpul era încolţit
de creditori, ameninţat de editori cu pierderea dreptului de autor, etc. Romanul
Jucătorul a fost scris în doar două săptămâni.
Personajele sale reprezintă oameni bolnavi şi abrutizaţi.
În romanul Idiotul ( scris între 1867-1869 şi publicat în
1874), ideea principală constă în zugrăvirea unui om cu totul sublim. În centrul
atenţiei scriitorului se află probleme de ordin etic şi psihologic. El
zugrăveşte aici un vast tablou al Petersburgului din perioada de după reforma anilor şaizeci. Alături de vârfurile aristocraţiei şi
funcţionărimii, iau parte la acţiunea romanului oameni din păturile sociale cele
mai felurite, de profesiile cele mai diferite, oameni degeneraţi din vâltoarea
marelui oraş burghez.
Pe prinţul Mâşkin, scriitorul îl dezmoşteneşte de orice trăsături care ar
putea să trezească simpatia celor din jur. Nearătos, stângaci în mişcări şi
neiniţiat în uzanţele societăţii, el suferă de altfel şi de o boală gravă şi
anume- epilepsie. El însuşi se prezintă ca fiind idiot. Prin acest personaj,
Dostoievski demonstra că omul, prin însăşi fiinţa sa , este o fiinţă dedublată,
contradictorie, în care se îmbină inevitabil binele şi răul, spiritul de
sacrificiu şi egoismul cel mai rafinat. Mâşkin se conduce în viaţă, nu după
raţiune, ci după sentiment, după glasul inimii, după intuiţie.
Destinul tragic, hărăzit eroului preferat al lui Dostoievski, reflectă
sentimentul prăpastiei adânci dintre idealurile contemplative ale prinţului şi
realitate, sentiment încercat de Dostoievski însuşi.
Bibliografie : Jurnalul lui Dostoievski
Apoi urma o scrisoare adresata de mine unui cunoscut medic
psihiatru din Bucuresti…
Stimate domnule profesor,
Am citit cu interes articolul dumneavoastra din Formula As
din martie 2008 si disponibilitatea dumneavoastra de a ajuta chiar si niste
necunoscuti m-a impresionat. Numele meu este Liana Codreanu si sunt profesoara
de limba romana la un liceu din Petreni. Este al zecelea an de invatamant si al doilea consecutiv, la acest liceu
dupa o intrerupere de trei ani. In aceasta perioada am fost plecata in Italia
unde am mai multe rude care m-au ajutat sa-mi gasesc acolo un loc de munca, m-au
gazduit temporar si apoi am locuit, in cea mai mare parte a timpului, alaturi de
ele. In Italia am locuit si am muncit vreme de doi ani si cateva luni pana la
debutul unei boli care m-a devastat complet. Inainte cu cateva zile de
implinirea varstei de 33 de ani (mai 2005) am fost internata de rudele mele la
spitalul Nicuarda Ca’ Granda din Milano cu un diagnostic sever, primit la
externare (traduc din italiana):episod depresiv cu tulburari psihotice. Motivul
internarii:pacienta, in prada unui delir mistic cu idei de persecutie, a fost
trimisa in PS. Pentru un ASO.
Sinteza anamnestica (informatii furnizate de mine in timpul
internarii, care a durat o saptamana):
Originara din Romania, traieste in Italia din iulie 2003. E
laureata in romana si engleza. In tara sa de origine a lucrat ca profesoara
intr-o scoala medie si un liceu timp de 8 ani. S-a casatorit la 25 de ani cu un
concetatean in 1997 si, datorita unor dezacorduri, aparute deja in primul an de
casatorie, s-a despartit si apoi a divortat in 2002. Nu a avut fii si in iulie
2003 a venit in Italia unde a lucrat ca menajera pentru batrani, baby-sitter si
menaj (cu program fix sau la ore). A avut diverse relatii putin semnificative.
Vara trecuta a avut o relatie de trei luni cu un barbat pe care apoi l-a
parasit, succesiv a descoperit ca asteapta un fiu de la acesta si in consecinta
s-a supus unui IVG (intrerupere de sarcina) in noiembrie 2004. A trait pana acum
cateva luni in Rho (un orasel in apropiere de Milano) si de catva timp locuieste
in Lambrate (un cartier din Milano), intr-un monolocal impreuna cu alte sase
persoane de origine romana. Lucreaza
ca menajera la ore. Are in Italia diversi verisori si rude diferite care,
dupa spusele sale, ar fi preocupati ca nu e in mod stabil legata de un barbat.
Recent a cunoscut un barbat cu care s-a nascut un raport. Pacienta a inceput sa
se gandeasca ca intalnirea cu acest barbat ar fi fost organizata de rude cu
scopul de a o determina sa se casatoreasca. De la aceasta idee initiala de
persecutie si control s-ar fi apoi declansat delirul pe fond mistic care a
condus-o in spital.Nu a mai avut internari la psihiatrie.Mama sa, in varsta de
54 de ani, e cardiopatica, tatal, de 59 de ani, a fost alcoolic in trecut,
fratele de 34 de ani, are un fiu si traiesc in Romania.
Decursul clinic si tratamentul: confuza, preocupata in
primele zile de internare. Terapia a cunoscut o intoarcere rapida la echilibrul
precedent cu disparitia progresiva a atacurilor delirante si recuperarea
capacitatii critice chiar si vis-a-vis de evenimentele petrecute.Urmau
investigatii desfasurate, terapia din timpul internarii, medicamente, nota
pentru medicul curant si data externarii.
Apoi informatiile mele privitoare la cea de-a doua
depresie:
Dupa doua luni
de tratament in Romania si o recuperare rapida, m-am intors la munca in Italia,
lucrand ca menajera pentru doi batrani cu probleme de sanatate si vicii, in
varsta de 81, respectiv 91 de ani, in Ceriale, langa Genova. Cu toate ca
parintii s-au impotrivit la inceput, pana la urma au cedat insistentelor mele.
Lucram zilnic, inclusiv sambata si duminica, cu o pauza de doua ore pe zi. Am
incetat sa-mi iau tratamentul, dormeam singura, faceam diverse treburi casnice,
mergeam la cumparaturi cu masina etc. La scurt timp am avut presimtirea
intoarcerii bolii. La un moment dat simteam vajaituri in cap, o stare de
confuzie si panica. Am inceput sa am halucinatii grave, auditive, sa-i vad pe
cei doi batrani ca pe niste instrumente ale raului, desi altminteri incepusem sa
simt afectiune pentru ei. Cred ca aveau si probleme psihice, el era alcoolic si
avea teme de discutie recurente, mai ales din timpul razboiului, ea consuma
cafea, era o fumatoare inraita si langa ea, desi ma lasasem in Romania, am
inceput sa fumez din ce in ce mai mult. Ea dadea dovada de un soi de egoism si
rautate specifice batranilor, era foarte zgarcita si ii parea rau de mancare, el
era excesiv de sacaitor, mai ales in timpul mesei si in perioada episoadelor
alcoolice, dar parea mai afectuos. In timpul reinstalarii bolii aveam impresia
ca comunic telepatic cu ei, faceam tot soiul de calcule si asociatii bizare,
eram intr-o stare de tensiune si veghe continua, asteptand ca ceva groaznic,
iminent sa se intample. Intr-o zi am dat telefon mamei, i-am spus cu exactitate
cati bani am cheltuit din salariu si cati mi-au mai ramas, stiind ca ei ii place
sinceritate si adevarul, dar detesta risipa inutila, i-am dat telefon tatalui,
care lucra dupa pensionare ca gardian la o firma de protectie si paza pentru
explozibili si, negasindu-l, am lasat mesaj paznicului de schimb ca nu e
adevarat ce spune el, ca e blestemat omul care crede in om, ci e binecuvantat
cel care-si iubeste aproapele. Am plecat din Ceriale, luand doar banii,
lasandu-mi toate lucrurile si, la iesirea din bloc, amintindu-mi, am lasat jos
cu meticulozitate, pe bordura, cheile masinii, doi euro ramasi de la cumparaturi
si moneda care se introduce la supermarket in carucior. In lipsa unui tren, am
luat un taxi la Milano care m-a dus rapid si care m-a costat 250 de euro. O
persoana in care aveam mai multa incredere mi-a aranjat intoarcerea in Roamania,
intr-o calatorie de comar in care halucinatiile si „semnele”prevestitoare
(aceste „semne” faceau parte din labirintul primului debut al bolii) se
inmulteau.
In Petrosani am fost internata 6 saptamani. Data externarii
7.10.2005. Cred ca faceam tot soiul de transferuri, parintii mi-au inspirat
frica la intoarcere si ii asimilam cu batranii din Ceriale. Diagnostic:
tulburare depresiva severa cu elemente psihotice (recurenta). Pacienta in varsta
de 33 de ani cu antecedente psiho-patologice se reinterneaza pentru o
simptomatologie depresiva de intensitate severa, insotita de halucinatii
auditive, idei delirante de persecutie si interpretare. La administrare de
antipsihotice atipice, antidepresive, tranchilizante, vitamine, psihoterapie se
amelioreaza.. Urmeaza medicamentele.
A doua internare, al carei bilet de iesire este datat
11.11.2005, in urma unei reveniri violente a bolii, poarta diagnosticul actual :
schizofrenie paranoida.
Actualmente sunt studenta la psihologie in primul an si
citesc un tratament de psihiatrie psihodinamica (autor Glen O. Gabbard), si in
viitor voi continua cu un tratat de psihotraumatologie (autori Peter Riedesser,
Gottfried Fischer).
Mentionez ca dupa un an in care am stat acasa si am
invatat, luptandu-ma cu depresia si efectele secundare ale medicamentelor, am
luat pentru a doua oara titularizarea (si inainte de a pleca in Italia eram
titulara). M-am inscris din nou la gradul doi, am avut o preinspectie reusita,
m-am integrat in invatamant cu succes, cu unele stangacii la inceput si
neincredere in fortele proprii, dar reusind sa recuperez pe parcurs. Intotdeauna
mi-am pastrat cumpatul la locul de munca, am aratat intelegere si toleranta
pentru elevi si cred ca am cucerit simpatia lor. Am facut fata catorva
inspectii, saptamana viitoare se mai anunta una.
Mi-au ramas o anumita tristete, sensibilitate si
emotivitate, desi incerc sa le maschez, ele sut inca vizibile. Ma intereseaza
mult sa inteleg ce mi s-a intamplat, cauzele care au dus la declansarea bolii,
daca ma voi vindeca vreodata pe deplin. Am trecut si prin asta, nu regret, am
asimilat-o ca pe o experienta integranta din viata mea, dar vreau sa inteleg,
vreau cu adevarat sa ma vindec pe deplin. Poate unele lucruri pe care le-am
scris reprezinta amanunte nefolositoare si nu releveaza decat aplecarea mea spre
a a fi tipicara, dar, cu toate acestea, intotdeauna m-au interesat esenta si
perspectiva panoramica asupra lucrurilor. Poate e interesant sa va mai spun doar
atat : in spital, la Milano, un medic psihiatru m-a intrebat ce cred eu ca am
trait, cumva o eliberare cosmica? Si eu i-am raspuns ca da.La inceputul
delirului mistic m-am identificat cu Isus Hristos, si a fost cea mai puternica
senzatie din viata mea. O
stare de iubire imensa pentru intreaga omenire, dar totodata de suferinta enorma
in perspectiva unei morti iminente. Apoi, pe rand, cu Toma Necredinciosul, Iuda,
Buddha, Brahma. Brahma era ultimul si atunci am simtit ca Universul e o
proiectie a mintii mele si ca daca eu dispar, dispare intreaga lume cu mine si
am simtit cu adevarat ca e pacat ca pomul verde si cerul albastru de afara sa
dispara o data cu mine. Cand am iesit in parc, prima oara (fiind inca internata)
sub o magnolie inflorita, am trait o stare de puternica fericire ca exist, ca
natura e atat de frumoasa, ca noi suntem perfectibili si ca exista un etern
inceput.
In speranta ca lunga mea scrisoare nu a fost prea obositoare si ca voi
primi un raspuns din partea dumneavoastra, va salut cu mult respect si
consideratie.
A ridicat ochii si m-a privit
cu o curiozitate retinuta. Mi-a spus sa am grija, sa nu mai dau la nimeni sa
citeasca asta. L-am asigurat ca nu…cum se putuse gandi ? Nimeni nu imi era
atat de apropiat sau nu-mi inspira atata incredere ca sa-i dau sa citeasca asta.
Dar el era atat de prevenitor…parea ca o face dintr-un sentiment de
solidaritate, dar si cumva din afectiune.La un moment dat, i-am spus
brusc : « Stii, Mircea, de fapt pentru mine Dumnezeu nu este un
concept abstract, el nu traieste in ceruri, ci umbla pe pamant, printre noi …Fiecare
avem in noi un inger si un demon care
se lupta permanent pentru suprematie. Iar eu am vazut ingerul si demonul din oameni,
i-am simtit pe pielea mea, i-am aflat in mine insami…» Am continuat : « Te-as asculta in
nestire, fara sa ma ridic de pe scaun, dar, e paradoxal, prezenta ta imi face in acelasi timp
rau…» si m-a privit ganditor, incercand sa patrunda sensul declaratiei mele
neasteptate. O data, in timp ce ne aflam in drum spre casa, ii spusesem
Emiliei : « Mircea crede ca sunt indragostita de el…», iar ea imi
replicase atunci, sincer surprinsa : « De ce ar crede acest
lucru ? N-are niciun motiv… » I-am marturisit asta intr-o pauza si el
m-a ascultat in tacere, spunandu-mi apoi cu un usor repros : « N-ar fi
trebuit sa-i spui asta…» Probabil ca in acele clipe isi aminti de asta, incat
tinu sa precizeze, privindu-ma drept in ochi : « Dar tu nu esti
indragostita de mine, nu-i asa ?... » La care eu i-am raspuns cu
hotarare, sustinandu-i privirea : « Nu, nu sunt indragostita de
tine. » Continua sa ma priveasca, parand ca nu crede sau poate dorea sa-mi
demonstreze tocmai contrariul. La sfarsitul orelor m-a intrebat daca vin cu ei
la o bere…era acelasi bar din Petreni unde mergea adeseori. L-am asteptat putin,
iar apoi am plecat ganditoare. Prezenta lui imi facea bine, dar imi era frica sa
ma apropii de el prea mult…sau cine stie ? Cu o vreme in urma se
desfiintase fumoarul, si ne regaseam amandoi in baie si ne ascundeam, cu
tigarile in mana…I-am spus cu emotie, cu sentimentul ca impartasesc un mare
secret, ca facusem depresie, dubla
depresie in Italia…si el mi-a replicat atunci ca si el a facut mai demult,
dar nu mi-a dat detalii. A fost prima noastra tentativa de apropiere si atunci
am constientizat ca vietile noastre au ceva in comun, ca un fir misterios si
invizibil le leaga…Altadata ii desteptasem interesul spunandu-i ca citesc un
tratat de psihiatrie si ca, pe masura ce citeam, imi descoperisem toate bolile
posibile…si el fusese curios ce boli imi descoperisem si mi-a spus ca asa se
intampla cu cartile astea de psihiatrie. « Liana, poti sa depasesti
momentul acesta si sa evoluezi. Eu am facut facultatea de filozofie dupa ce am
facut depresie. »
Ajunsesem deja in statia de maxi-taxi cand m-a ajuns Mircea, mergand
repede, insotit de Ioan si de David. M-a intrebat de ce nu l-am asteptat…l-am
privit in ochii lui mari, albastri care se oprisera cercetatori pe chipul meu si
am murmurat o scuza…Ne-am dus deci la bere si ne-am asezat toti in jurul unei
moase colturoase, aprinzandu-ne tigarile.Eram un grup de ciudati…Ioan s-a apucat sa vorbeasca
despre carti si vorbirea lui era de-a dreptul erudita, cu citate din carti, cu
referiri la semantica, la semnificant si semnificat, cu versuri…« Imi plac
cartile complexe, complicate…cred ca prin insusi acest fapt se vadeste valoarea
lor. » « Dimpotriva, lucrurile simple sunt mai valoroase… » l-am
contrazis eu. « De exemplu, Alchimistul de Paulo Coelho, care e o
carte simpla, nesofisticata, dar te invita la o meditatie profunda asupra
vietii, mi-a placut mult mai mult decat Magicianul de John Fowles, care e o
carte complicata, stufoasa, lasand o imagine confuza asupra mesajului pe care
vrea cu adevarat sa il transmita… » Dar vorbirea lui Ioan era dezlanata si,
desi paream ca-i dau atentie, gandul meu mi-era aiurea. I-am spus la un moment
dat ca tot ce-mi spune este livresc, luat din carti, dar unde-i scanteia de
viata care insufleteste totul ? Unde-i experienta personala, trairea? La un moment dat, niste versuri
simple din Pillat, cu niste pasari care-si uneau trilurile intr-o singura
melodie m-au miscat…Imi aminteau de poezia lui Ion Barbu (si cu el ma
identificasem, dupa a doua depresie…si acest sentiment imi daduse fiori reci pe
sira spinarii…si transpiratii abundente noaptea…nu era el oare autorul Oului dogmatic si al Ritmurilor pentru nuntile
necesare ? Regaseam in Oul
dogmatic lumea de dinaintea nuntirii, nostalgia dupa nefiinta, pe care eu
atat o respinsesem in cadrul trairilor mele mistice exaltate…Iar Ritmuri pentru nuntile
necesare vorbeau de cele trei tipuri de cunoastere: prin intelect, cerc
reprezentat de Mercur, prin eros, cerc reprezentat de Venus si prin creatie,
prin spiritualitate, cerc reprezentat de Soare…mie imi mai ramasese
Creatia) : Din ceas dedus…Poetul
ridica insumarea / De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi…, dar nu-mi
mai aminteam versurile…La sfarsitul anului scolar i-am dat poezia, subliniind pe
langa versurile de mai sus si un joc
secund, mai pur. Jocul secund, adica reflectarea realitatii in spiritul
artistului, Creatia. La sfarsit i-am pus dedicatie : Pentru un poet in ganduri si-n cuvinte
si, dedesubt, semnatura. Nu stiam pe-atunci ca si el se simte solidar cu
mine…I-am pus o mana pe genunchi si il priveam cu atentie…cand deodata Mircea a
spus, aparent inciudat, ca el trebuia sa se puna langa mine, ca el e filozoful…si ca sa am grija cu Ioan, ca
e alunecos….Le-am vorbit despre trairi la limita, care ma asaltau si schimbau,
odata, mersul universului pentru mine…de o zi in care, intorcandu-ma de la lucru
din Bande Nere ma asezasem pe bordura strazii… si fumam atat de adancita in
gandurile proprii incat nu bagam in seama nimic din ce se petrece in jurul meu.
Si-atunci a trecut un politist si, bagand de seama ca ceva nu e in regula, s-a
oprit si m-a intrebat : « Domnisoara, va simtiti bine ? » De
o alta zi in care mergeam la lucru in alta parte si, pe autobuz, o femeie cu
sacosa imi parea complice la gandurile proprii, partasa la secretul meu
teribil…Gandurile unui paranoic, nu ? Si-apoi am inceput sa filozofam despre noi insine…Ioan spunea
ca el este un contemplativ, un poet, Mircea ca traieste in lumea ideilor pure,
ca e un cerebral, ca el traieste idei, iar David ca este un non-conformist,
caruia ii place sa inoate impotriva curentului… Fiindca il insultase pe Ioan
vorbindu-i despre fiica lui studenta intr-un mod licentios, facandu-l pe acesta
sa-si piarda cumpatul, i-am spus ca probabil lui ii place sa arunce samanta
discordiei si apoi sa se retraga in culise, protejat, si sa savureze efectul
spuselor sale- si el m-a aprobat multumit de sine insusi si ca-i ghicisem
intentiile…
(va urma- manuscrisul are 40 de pagini)
