Editorial DECEMBRIE 2019 - Prof.Dr. Aurel ROMILA

SCHIMBĂRI

Predarea psihologiei se face prin expunerea succesivă a funcțiilor analitice, începând cu funcțiile cunoașterii, continuând cu afectivitatea și activitatea. Mai departe, se expun funcțiile sintetice, ale personalității, adică temperamentul, caracterul și aptitudinile. Această prezentare a personalității nu are o realitate demonstrabilă pentru că observarea dimensiunii psihice (subiective) este totdeauna angajată cu obiectul (Freud) sau psiho-social, cu diferitele forme ale acestei obiectivări. Prin urmare, noi nu observăm elemente psihologice pure, ci micro sau macro unități psiho-sociale, care stau la baza întregii conștiințe sociale. Așa că noi întâlnim numai activități complexe, statuate în formele conștiinței sociale, ideale sau materiale și putem să le reducem la unități psiho-sociale și pe acestea, mai departe, la elementele psihologiei academice. Prin urmare, psihologia se deduce în sens invers decât se credea și formele pe care le întâlnim sunt combinații sintetice, care exprimă până la urmă raporturile între componentele sincrone sau diacrone ale psihologiei.

Niciodată un element de psihologie, fie el analitic sau sintetic, nu se poate înțelege izolat, ci numai ca parte a întregului, care este personalitatea. Husserl a arătat încă din secolul al XIX-lea că psihologia este formală și pe undeva inutilă pentru că, de fapt, ea este o logică a intenționalității, care, în termeni actuali, se descrie chipurile ca o noutate în organizarea managerială. Deci, în psihologia logică contemporană trebuie făcută schimbarea managerială. Adică, pe de o parte, este intenția, interesul, dorința, viața, afirmarea unei voințe care forțează cunoașterea la un scop și un proiect. Toate elementele servesc acestui scop și proiect. Mai departe, aceasta întâmplându-se în ansambluri sau chiar mai multe în același individ, se dezvoltă prin luptă concurențială, prin conflict, de unde rezultă succese, eșecuri, realizări sau ratări.

Se știe că psihologia veche a fost centrată în secolul al XIX-lea pe cunoaștere, inteligență, Q.I., iar psihologia secolului al XX-lea a fost centrată pe afectivitate. În secolul nostru, ea este centrată pe o susținere energetică a proiectului, iar acesta pe opțiunea scopului, pe furnizarea mijloacelor și, în final, pe rezistența persoanei, în aparent confuzia generală. Schimbarea este către psihoterapie, dar aceasta nu este eficientă decât dacă se înțelege structura complexă a personalității și aplicarea tehnicilor de echilibrare a componentelor acesteia. Desigur, totul are limite și nu trebuie înțeles că, cel puțin deocamdată, putem schimba totul și, mai ales, nu putem schimba componentele genetice. Probabil că cea mai mare greșeală nu este slăbiciunea proiectului, ci ambiția unor proiecte care depășesc posibilitățile personalității. Atunci eșecul este aproape sigur. Lumea actuală are multă psihopatologie și înaintează mai ales prin automatisme și inconștient, raportându-se, mai ales, la un progres oricât de infinitival și neglijând, de fapt, mulțimea eșecurilor. Așa că psihologia viitorului este o bună pregătire pentru psihopatologie, pentru prevenirea și tratarea dezechilibrelor. Aceasta înseamnă combinarea psihologiei academice cu psihopatologia psihiatrică și a ambelor cu sociologia și filosofia. Un drum armonios, însă, înseamnă combinarea acestui tot cu teologia. Și, cum a observat Nietzsche, progresul este numai aparent, este o eternă reîntoarcere într-o spirală a cunoașterii (Hegel), care doar aparent este un neo-medievalism, deoarece nota distinctivă este progresul tehnologic. El nu este însă singur. Dacă ar fi așa, ar fi iar o îngustare deprimantă. Așa că rețeta viitorului este schimbare, da, dar este o schimbare a tuturor componentelor, care includ și tehnologia.


Prof. Dr. Aurel ROMILA