Heidegger şi Facebook-ul

Filozofului obsedat de sensurile ascunse ale lumii, anii 60 i se pãreau “nebunie” curatã. Iatã ce scria Heidegger, în 1962, în jurnal, întorcându-se din prima sa excursie în Grecia. Avea la acel moment 73 de ani ºi pânã atunci sucise ºi parasucise lumea ºi filozofia greacã, stând cu nasul în cãrþi ºi cu gândurile în propria Aletheia. Sigur nu ar fi intrat pe Facebook, dacã ar fi trãit vremurile noastre, iar observaþiile lui de atunci sunt valabile ºi astazi, dupã jumãtate de secol. Ce mi-a plãcut cel mai mult scurta lui analiza de mai jos este metafora “noi destinaþii”. Aplicatã lumii virtuale de azi, exact aºa stau lucrurile. Orice informaþie, pozã, poantã, controversã pe wall, filmuleþ, dialog privat sunt noi destinaþii. Pleci cãtre ceva, dar aproape niciodatã nu ajungi, nu atingi þinta sau nu ajungi sã „locuieºti” prea mult în locul sau în ideea cãtre care pleci. Stai mereu pe drum, de unde ºi oboseala, sentimentul cã nu mai eºti nicãieri acasã, deºi unii ajung sã se simtã cel mai bine în faþa computerului conectat la Facebook, Twitter sau ce alte reþele de socializare mai existã. De aceea zic cã e bine ca uneori sã ne retragem, sã adãstãm, sã ne înrãdãcinãm departe de net, poate mai prindem ºi noi câte o deschidere, câte o des-ascundere a celor închise. ªtiu cã îndemul meu, concluzia mea reprezintã un loc comun, dar nu mi-am putut înfrânge tentaþia de a-l aduce ºi pe Heidegger pe Facebook ºi aici, pe blog, prin intermendiul acestei postãri. :) “…ceea ce noi numim astãzi lume nu mai e decât un haos de aparate tehnice, puse în slujba informaþiei, dar pe care nimeni nu mai e în stare sã le cuprindã cu privirea. Haosul s-a aºezat în faþa physis-ului*, ce nu înceteazã totuºi sã rãmânã teafãr ºi neatins. Luându-i locul, haosul tehnic permite un singur tip de acces la funcþionarea sa ºi un singur fel de control: prin calcul. ªi astfel nu mai reuºim deât rareori ºi doar dupã o îndelungatã muncã pregãtitoare sã întrevedem ceva din adãstarea aceluia care, odatã, ºi-a primit forma ºi mãsura din domeniul lui Aletheia[. ..] acel învizibil care se sustrage – ca o adãpostire ce des-ascunde – oricãrei încercãri de a-l face accesibil simþurilor.” Mai înainte, în aceelºi text, defineºte Aletheia în acest fel: „întrepãtrunderea unitarã a neascunderii (des-ascunderii) ºi a ascunderii (adãpostirii)” „...Nu cumva lumea aceastã tehnicã, ºtiinþific-industrializatã, produce cu rapiditate ºi siguranþã posibilitãþi ce tind apoi sã se multiplice, posibilitãþi prin care omul modern sã se simtã pretutindeni ca acasã? Iatã, în acest chip s-ar dovedi, fãrã drept de apel, cã tot ceea ce am spus cu privire la pierderea locuirii într-o patrie nu e decât o minciunã: a vorbi astfel nu înseamnã, în fond, decât a te refugia într-un discurs romantic ºi gãunos. ªi totuºi, dacã, cumva, acest acasã dezrãdãcinat, asigurat doar prin mijloace tehnice ºi de informare, a renunþat la orice pretenþie de locuire ºi patrie, mulþumindu-se a fi doar pustiul administrat de o întreagã industrie a cãlãtoriei? Ca urmare, nici mãcar o asemenea întrebare nu are de cine sã se facã ascultatã, pentru cã orice liniºtire este deja înlãturatã prin oferta, mereu gata de a sta la dispoziþie, a unei noi destinaþii.” Fragmentele sunt din „Scufundãtorii din Delos. Heidegger ºi primii filozofi” de Bogdan Mincã, Editura Humanitas, 2010.