Terapie...

Terapia prin muzică

Studiile moderne au demonstrat faptul că mu­zica poate avea şi un impact pozitiv asupra omului, îi poate influenţa procesele psihice, modificând capa­ci­tatea de învăţare, atenţia sau memoria.
Vladimir Behterev, proeminent neuropsihiatru rus, cel care în 1907 a pus bazele primului centru de cer­ce­­ta­re psihologică, psihiatrică şi neurologică din lume, susţinea că "dacă ar fi să comparăm muzica cu me­di­cina, atunci sunetele nu sunt nimic altceva decât un anal­gezic pro­venit din lumea notelor muzi­ca­le, un me­di­cament care elimină du­rerea". În urma experi­men­telor sale, acade­mi­cianul rus a demons­trat că între ni­ve­lul zahărului din sân­ge şi starea mentală a unei per­soane există o legătură directă. Ast­fel, prin reglarea stă­rii sale psihice, o persoană îşi poate modifica ni­ve­lul za­hărului din sânge, iar pen­tru a atinge armonia psihică, nu trebuie de­cât să asculte sunetele naturii: pă­sările, ploaia, vântul, valurile mării.
Din anul 2010, la Centrul de rea­bilitare a persoa­nelor cu de­pen­­den­ţă de alcool şi dro­guri din oraşul Zahle, din Liban, muzica este folo­sită în tra­ta­mentul adic­ţiilor. Medi­cul Ham­da Farhat, specialist în psi­ho­patologie şi în terapie prin mu­zică, susţine că piesele compozi­to­rului libanez Samer Hatoum au avut un efect pozitiv asupra dependen­ţi­lor de alcool şi alte droguri. "S-a do­­vedit că, folo­sind în paralel psi­ho­­te­rapia şi terapia prin muzică, pa­ci­enţilor li se ameliorează simp­­tomele ce apar în urma adic­ţiilor, stările de anxietate, atacu­rile de pa­ni­că, lipsa completă a opti­mis­mu­lui, percep­ţiile nega­tive despre ei înşişi şi despre oa­menii care îi în­­con­joară. Este o me­todă care im­plică trei etape. Muzica îl de­termină pe pacient să devină des­chis, îi con­feră o stare de în­credere în sine şi în vi­itor, eli­mină sta­rea de tristeţe şi frus­trările acumu­late", afirmă Ham­da Farhat.
Conform specialiştilor în do­me­niu, Vivaldi, Scar­latti, în ge­ne­­ral mu­zica barocă, ajută la or­ganizarea gân­durilor, la îmbu­nă­tă­ţirea per­formanţelor cognitive, sti­­mulează neu­ronii, deter­mi­nân­­du-i să reali­ze­ze mai lin şi mai rapid sinapsele. Despre mu­zica lui Beetho­ven se spu­ne că este atât de energică, încât înlă­tu­ră ori­ce urmă de me­lan­colie. Mu­zica romantică, cu re­­pre­zentanţii ei, Chopin, Liszt, Schubert, aduce liniş­te, echi­libru, visa­re. Muzica reli­gioa­să, spirituală, cum este cea a lui Bach, resta­bi­leşte echilibrul emoţional, conferă un sen­timent de pace. În Ru­sia, terapia prin muzică religioasă şi cea prin su­ne­tul clopotelor este cunoscută de mai bine de două veacuri.
Credinţa în puterea miraculoasă, tămăduitoare, a muzicii clopotelor datează din cele mai vechi timpuri. În folclorul rus, clopotul reprezintă legătura tainică, ne­văzută, dintre divinitate şi sufletul oamenilor. Nu es­te întâmplător faptul că, de sute de ani, în timpul ma­rilor epidemii de ciumă sau alte boli devastatoare, în toate oraşele băteau clopotele. În zilele noastre, oa­me­nii de ştiinţă au confirmat proprietăţile curative ale aces­­tui gen de sunete. S-a descoperit că vibraţiile emi­se de clopote distrug viruşii gripei, ai hepatitei şi ti­fo­sului, curăţă canalele energetice, îmbunătăţesc cir­cu­laţia sanguină şi chiar compoziţia sângelui. Medi­cina modernă a ajuns la concluzia că dangătul clo­po­telor tratează cu succes o varietate de tulburări psihice şi psihosomatice. În Rusia există multe clinici în care se foloseşte terapia cu clopote, pentru tratarea dife­ritelor afecţiuni, precum hipertensiune arterială, ulcer peptic, astm bronşic, împotriva ne­vro­zelor şi, poate cel mai ui­mi­tor, în ameliorarea durerilor provo­cate de cancer.

Clopotele care tămăduiesc

Bisericuţa din lemn, cu hra­mul Înălţarea Sfintei Cruci, din sătucul Panino, regiunea Lipeţk, este deja re­cunoscută în întreaga Rusie pentru clo­potele sale care tămăduiesc. Aici, an de an, în special în Săptă­mâ­na Patimilor, se adună mii de pelerini, doar pentru a as­­culta sunetul melodios al clopotelor. Se spune că în ur­­mă cu mai bine de o sută de ani, pe vremea când în Ru­sia nu se instaurase ateismul bol­şevic, când oamenii erau mai aproape de Biserică şi de cele sfinte, în re­giunea Lipeţk, la mar­ginea unei păduri, îşi gă­sise adă­pos­tul un bătrân pust­nic. Trecu­se­ră ani de când se în­­depărtase de cele lumeşti, trăind în sihăs­trie, hrănin­du-se doar cu roa­dele pământului şi ostoindu-şi setea cu picuri de ploaie sau ro­uă. Vederea îi pie­rise com­plet, cu mult timp în urmă şi, oda­tă cu trecerea ani­lor, de­ve­ni­se aproape beteag de pi­cioa­re. Doar credinţa şi rugăciunile îl mai ţineau în viaţă. Într-o bună noapte, în timp ce se ru­ga, a auzit deo­dată un dangăt de clopot. Întâi mai slab, apoi din ce în ce mai puternic. Cel mai apropiat că­tun se afla la peste 30 de kilo­metri distanţă şi nici măcar zgomotul unui tun nu ar fi putut ajunge la urechile moş­nea­gului cam surd. Însă bă­trânul auzise clar su­netul prelung al unui clopot. În­tâi crezu că poate este în­cer­cat iarăşi de dia­vo­lul care îi mai dădea târcoale noaptea ca să-l abată de la cre­­dinţă. Se aşeză în ge­nunchi şi în­cepu să se roa­ge cu şi mai multă umi­linţă, pen­tru iertarea păcatelor pe care le săvârşise în tinereţile sale furtunoase. Şi atunci, auzi clar o voce lim­pede, de o blân­deţe desă­vâr­şită, care parcă îi mân­gâia su­fletul: "Vor veni vremuri grele şi nu­­mai credin­ţa în Dum­ne­zeu Tatăl îi va sal­va pe oa­menii care tră­iesc pe aceste me­lea­guri. Aici trebuie ri­­dicat un Altar, pentru că a­ceşti nefericiţi vor avea ne­vo­ie de credinţă, mai mult de­cât de orice altceva. Boli nemi­loa­se le vor măcina tru­purile şi su­ferinţe grele le vor în­du­rera sufletele. Clo­potele tre­buie să sune aici, sunetul du­ios al clopo­telor îi va în­frăţi pe aceşti oa­meni, îi va feri de năpaste şi îi va tă­mă­dui de duhul necu­ra­tului". În zadar a întrebat bă­­trânul cine îi gră­ieşte, în zadar a întins mâinile prin întuneric să afle cine este cel care se gândeşte la sufletele bieţilor cre­dincioşi. Răspuns nu a primit. În dimineaţa zilei ur­mă­toare, moşneagul şi-a fă­cut cruce şi a plecat la drum, cu paşi mărunţi, într-o sfor­ţare mucenicească. A um­blat orbe­căind, pe dibui­te, săptă­mâni în şir, până ce a dat de prima aşe­zare omenească. Le-a povestit oa­menilor des­pre cele ce au­zise, i-a încredinţat de adevăr şi i-a în­du­plecat să ridice în apro­piere un sfânt lăcaş. Du­pă doi ani de trudă, bise­rica era înălţată şi, de de­parte, se pu­tea auzi dangătul limpede al clopotelor. Po­vestea spu­ne că bă­trânul, curând după toate acestea, şi-a re­că­pătat vede­rea şi beteşugul picioarelor i-a tre­cut, ast­fel că el a fost cel rânduit să tragă clopotele bi­se­ricii.

Praskovia bătând clopotele

De atunci şi până în zilele noastre, s-au vindecat acolo mulţi oameni, de boli grele, sufleteşti ori tru­peşti, doar ascultând muzica clopotelor. Aşa s-a întâm­plat şi cu Praskovia Androsova, o bătrânică de 82 de ani, cea care este astăzi, la rândul ei, clopotar al bise­ricii din Panino.
În urmă cu 20 de ani, Praskovia fusese lovită de o căruţă. După accident, femeia a rămas paralizată de un picior şi abia putea să se târască. Pentru că nu se mai putea ocupa de muncile câmpului, s-a oferit să ajute la biserică, să lucreze la pangar, să deretice cât o ţineau pu­terile, prin sfântul lăcaş. Părintele Oleg a primit-o cu bucurie, căci mare nevoie avea de cineva care să se ocu­pe cu dăruire de toate aceste treburi. Dimineţile şi seara, înainte de slujbă, când se trăgeau clopotele, Praskovia se aşeza în ge­nunchi, în faţa altarului, şi se ruga la Bunul Dum­ne­zeu să-i redea mersul, pen­tru a-l putea ajuta mai mult pe părintele Oleg, căci tare era co­­pleşit de treburi, bie­tul de el. Simţea în fie­care zi cum muzica clo­potelor îi pătrundea în suflet şi în min­te, îi alina durerile, îi îndepărta grijile şi supă­ră­rile. Într-o dimineaţă, după ru­găciunea zilnică, se ri­dică din aş­ternut şi, pur şi simplu, păşi ca un om să­nătos. Picio­rul bolnav o as­culta cu desăvârşire, putea călca pe el, fără să simtă vreo greutate, de parcă ni­ciodată nu fu­sese infirmă.
Vestea însănătoşirii mi­racu­loase a babei Prasko­via s-a răspândit în întreaga regiune. Zeci de oameni au venit să vadă minunea cu ochii lor. Bătrâna nu numai că s-a tămăduit, dar în scurt timp a început chiar să aler­ge pe scările clopot­ni­ţei, spre a-şi îndeplini sar­cina pe care şi-o asu­mase: aceea de a fi clo­po­tar. Dan­gătul mi­raculos al clo­potelor o lecuise şi, tocmai de aceea, Praskovia s-a dedicat cu totul învăţării acestei arte. Căci în Rusia, a fi clopotar este o artă, acesta având de mânuit nu numai un singur clopot, ci patru-cinci. Ast­fel, curând, Praskovia a ajuns maestră, trăgând si­multan cinci clopote şi născând adevărate simfonii ex­trem de melodioase.
Părintele Oleg, preotul paroh al Bisericii Înălţarea Sfintei Cruci, are un caiet gros, în care a însemnat multe cazuri de tămăduiri, înfăptuite doar prin mila Dom­nului, prin intermediul muzicii clopotelor. Minu­nile ce s-au săvârşit acolo au captat şi atenţia mass-mediei şi, despre biserica din Panino, s-au realizat mai multe documentare şi s-au scris zeci de articole.
De aproape un an, la iniţiativa oficialităţilor, a me­dicilor de la Spitalul Municipal din Lipeţk şi cu bine­cu­vântarea episcopului regiunii Lipeţk, Nikon, în fie­care duminică, la Sfânta Liturghie, sunt aduşi copiii bol­navi de paralizie cerebrală infantilă.

Copii bolnavi de paralizie cerebrală, în clopotniţa bisericii

Conform afir­maţiilor medicilor curanţi, simptomele micilor pacienţi s-au ameliorat după primele "şedinţe terapeutice" prin intermediul muzicii clopotelor. "Nu există tratament pentru această boală, însă cei mai afectaţi dintre copii, care necesitau respiraţie artificială, au început să se simtă mult mai bine. Durerile de cap, cele abdo­minale şi chiar cele de la nivelul membrelor inferioare aproape au dispărut. Terapia prin clopote este cu si­gu­ranţă una benefică, aş putea spune chiar mira­cu­loasă!", a declarat directorul Spitalului Municipal din Lipeţk, doctorul Vasili Atanasiev.