Mircea era decis
sa-mi smulga marturisirea, dar eu nu mai eram pregatita sa i-o ofer- si peste
timpul scurs dintre momentul de o mare sinceritate din autobuz si cel de acum se
asternuse nepasarea : « Am in mine o sfanta nepasare… » si o
acceptare rece a inevitabilului. « Esti singurul lucru pe care il regret cu
adevarat plecand de la acest liceu », i-am spus pe un ton impersonal, iar
el statea acolo curios, asteptand sa continui. « De ce ? »
« Poate pentru ca am niste sentimente pentru tine…si acestea s-au nascut de
pe vremea cand eram prieteni buni… » « Dar putem ramane prieteni… » apoi,
privindu-ma ganditor, continua filozofic : « Ochii care nu se vad
se uita… » « Ce
vrei sa spui ?! » « Nimic mai mult decat ceea ce am spus… »
L-am privit in tacere,
stiam ca se uita, dar atunci mi se parea ca nimic nu m-ar fi putut face sa-l
uit. Cuvintele lui erau ambigue, sugerau ca poate n-o sa ne mai vedem niciodata.
Poate pentru ca eu n-o sa-l caut, poate pentru ca el n-o sa ma caute, sau poate
e, pur si simplu, destinul care ne desparte. Ambiguu era si gandul din dosul
acestor cuvinte, dar Mircea era, cand voia, un maestru al disimularii. Ce-si
dorea el de fapt ?... Asta n-o s-o stiu niciodata. Mana mea o atinse pe-a
lui, dar el si-o retrase grabit, atragand atentia chelnerului, care ne mai
vazuse acolo de cateva ori si care ne privi cu curiozitate
neretinuta « « Liana, eu nu pot fi impreuna cu tine…n-am ce sa-ti
ofer. Daca nu eram un barbat casatorit, s-ar fi putut, dar asa este imposibil.
As fi vrut sa te intalnesc cand eram inca in liceu, cand eram tineri amandoi si
plini de vise … Tu ai putea face multe lucruri, in domenii diferite, pentru
ca ai multe talente… pe care trebuie doar sa ti le cultivi. Si esti pe drumul cel bun cu facultatea de
psihologie… » « Stiu… » « Am o dorinta, ca intr-o
zi, peste ani, sa trec pe langa un cabinet pe a carui usa sa fie scris numele
tau, Codreanu Liana. Si eu o sa vin la tine sa ma tratezi… » « Am cunoscut multe feluri de
iubire…dar ceea ce traiesc acum n-am mai trait niciodata…nici nu credeam ca
poate exista asa ceva. De fapt, eu caut mai mult decat ceea ce cauta oamenii in
mod obisnuit…caut o afinitate profunda, care creste, se nuanteaza o data cu
trecerea timpului… » Mircea ma urmari cu interes apoi imi spuse,
aplecandu-se usor spre mine si incercand sa para cat mai
convingator : « Si mai lasa-l pe Dumnezeu… » Il privii,
inrosindu-ma usor, fiindu-mi parca rusine de toate lucrurile in care
crezusem : « Am avut nostalgia divinitatii si a paradisului… »
« Ai grija, oamenii pot sa-ti exploateze slabiciunile … » « Toti
oamenii foarte puternici sunt si foarte slabi. » Ma contrazise, privindu-ma
cu intensitate, de parca ar fi vrut sa-mi transmita ceva din determinarea
lui : « Trebuie sa fii foarte puternica, sa nu existe nici o
bresa… » L-am privit intimidata, dar cuvintele lui mi-au ramas in minte,
suprapunandu-se, fara sa stiu de ce, peste cuvintele unui personaj din finalul
romanului Nouasprezece
trandafiri : « Suntem condamnati la libertate
absoluta… »
« O sa-mi mai dai
carti sa citesc ?… » l-am intrebat zambind nesigur. « Liana, tu ai nevoie de o
propta ?! Nu poti sa
stai singura pe propriile picioare ? » Cuvintele lui m-au durut, dar
am tacut, gandindu-ma ca poate avea dreptate. Mi-am amintit de o discutie recenta in
care eu ii vorbisem despre posibila mea intalnire cu un om asemenea mie, el insusi…cand l-am privit in ochi,
parca spunandu-i : « Dar nu esti tu acela. » Iar el mi-a marturisit atunci cu
gravitate: « Liana, nu ti-am spus, dar diagnosticul care mi-a fost
dat, insa neconfirmat, a fost acela de schizofrenie paranoida… » Apoi a
completat cu o mandrie nedisimulata : « Si eu n-am luat niciun fel de
medicament. M-am vindecat singur. » L-am rugat, pe un ton cald, plin de
afectiune : « Mircea, ai grija ce faci in continuare si cum te
comporti la liceu …E treaba ta daca faci sau nu sex cu Daniela, eu oricum o sa
plec si nu voi stii si nici nu ma intereseaza ce se intampla dupa mine…Dar fii
tu insuti !... » Ma privi ca pe vremuri, cu un aer de afectiune
trista : « O sa fiu eu insumi…Stii, Liana, eu am facut experimente pe
oameni... Am ranit multi oameni la viata mea si nu mi-a pasat ce las in urma…Dar
am facut experiente si pe mine insumi » Si, fiindca il urmaream
neimpresionata, a continuat : « Am facut chiar si experiente
fizice, dureroase…Mi-am pilit dintii cu un drug de fier, mi i-am scos fara
anestezie… » Il urmaream surprinsa de noua latura a personalitatii lui, pe
care nu i-o cunosteam, despre care nu vorbea poate nimanui. « Ce parere ai despre povestirea
mea ? » « E slabuta, provinciala… » Ma privi usor dezamagit,
in timp ce-mi spunea, parca scuzandu-se : « A trebuit s-o scriu
repede, n-am avut timp s-o lucrez… » Dupa cateva clipe de tacere, ii spun
cu nostalgie : « Mircea, sa scrii tu o carte pentru mine… » Ma
privi in tacere cateva clipe, apoi imi replica : « Liana, noi am
putea scrie carti impreuna, m-ai putea ajuta…mi-ai corecta greselile de
ortografie…As vrea sa scriu o carte despre noi doi…doi schizofrenici…»
« Ar fi doar un document
de psihiatrie, nimic mai mult… » « La ce te-ai referit atunci cand
mi-ai vorbit despre responsabilitate ? La faptul ca trebuie sa fiu foarte
atent cu boala ta, pentru ca de asta depinde insanatosirea ta ?... »
« Nu… » De fapt, ma gandisem la sotia lui, la faptul ca faptele
noastre pot rani o persoana care nu gresise cu nimic. « Totusi, numai un
bolnav care s-a vindecat, care a trecut prin toate fazele cumplite ale bolii,
poate sa ajute pe altcineva sa se vindece. Ce am facut noi, antipsihiatrie sau
psihanaliza ?... » « Antipsihiatrie… » Il aprobai, dand usor
din cap. Se apleca spre mine, cu aerul ca-mi impartaseste un lucru pe care nu-l
spusese nimanui : « Stii care-i visul meu secret ? Sa devin
un mare scriitor, sa iau chiar premiul Nobel pentru literatura…» L-am privit
zambitoare : « N-o sa iei premiul Nobel pentru literatura- si
chiar daca l-ai lua, asta nu te va face mai fericit…Important e sa-ti traiesti
viata, sa gasesti fericirea in lucrurile marunte, in profesie, in discutiile cu prietenii,
in familie…La ce i-a folosit lui Eliade ca a citit si a scris tomuri de carti
inalte pana in tavan ? L-a facut asta mai
fericit ?!... » « Ai dreptate…cred ca fiecare dintre noi nu
se vede obiectiv pe sine insusi, ci pe celalalt… » Apoi discutia lua o turnura mai intima :
« M-ai remarcat atunci cand m-ai vazut prima
data ?... »
« Nu…am inceput
sa te cunosc mai tarziu, iesind la o bere…. » « Eu te-am remarcat
atunci cand am venit la liceu…Un lucru pot sa-l spun cu certitudine despre
tine : esti cu adevarat inteligent. » « Multumesc…Dar spune-mi,
Liana, sunt urat ? » « Nu, nu esti urat, trebuie doar sa te pui
in valoare… » « Cum ?... » « De exemplu, fiind mai
atent cu hainele pe care le imbraci. Poti sa imbraci camasi sau bluze asortate
cu ochii tai… » Dar o intrebare imi statea pe buze de mult timp :
« Ce ai simtit atunci cand am facut dragoste ? » Dadu din mana,
parca ar fi vrut sa ingroape subiectul, si-si mai turna bere in pahar. Era acum
usor ametit si puteam in sfarsit afla de la el ceea ce ma rodea de-atata
timp: « Am simtit ca si cum ai fi avut doua mii de barbati si eu as fi
fost ultimul… » « Chiar asa ? am spus eu, cu uimirea
intiparita pe chip, doua mii de barbati ?! » « Da, imi spuse el,
ca si cum ai fi fost o calugarita care-si devoreaza iubitul, dupa ce a facut
dragoste cu el… » « Asa ti-am parut eu, ca o devoratoare de
barbati ?... » Mircea imi facu semn din cap ca nu…si eu
continuai : « Ma gandeam eu ca nu esti mai bun decat altii…dar acum am
dovada. Nu sunt asa…ti-ai format o parere gresita despre mine
insami. » « Da, eu sa fiu ultimul prost din viata ta ...si dupa mine
sa intalnesti numai destepti… » imi raspuse el cu ironie. « Liana, unele persoane e mai bine sa
nu bea, caci asupra lor alcoolul are un efect anxiolitic. Si cred ca asupra ta
are un asemenea efect, pe cand eu raman cum sunt de obicei, nu-mi ies din fire
si nici nu-mi pierd calmul. Atunci ai baut putin, asta nu te-a facut sa te
comporti altfel ? » « Poate dau putin peste margini atunci cand
beau ceva, acceptai eu, dar asta nu inseamna ca-mi pierd luciditatea. Iar
atunci…eu n-am dorit decat sa te sarut, n-am vrut sa ajungem atat de
departe… » « Atunci inseamna ca e vina mea…si aplecandu-se usor spre
mine, imi spuse cu un glas rugator, din care se citea parerea de
rau : « Te rog sa ma ierti… » « Te-am iertat deja, am spus eu dand din
maini, cum facuse si el cu cateva clipe mai devreme. La plecare i-am spus doar
atat : « Nu stiam daca o sa putem ramane prieteni…dar acum, dupa
aceasta discutie, sunt sigura ca da. » Ma privi straniu, ca si cum, in
sfarsit, toate eforturile lui din seara aceea dadusera
roade…
Ultima zi de scoala, 13
iunie, la o luna dupa ce Mircea m-a condus acasa si « betia a crescut mai
mare ca mine… » Ne regasim in
fumoar, eu, Daniela, Ariadna, Mircea, Emilia, Otilia, imbracati elegant,
impartind ultimele impresii, facand ultimele pregatiri. Spun zambitoare, adresandu-ma
colegilor : « Ce coincidenta, intr-o zi de 13 se incheie scoala, 13 e
numarul cabinetului meu… » Las fraza suspendata in aer, in timp ce Mircea,
care citea absorbit ceva, ridica fulgerator privirea, fixand-o cercetator pe
chipul meu, ca si cum ar fi vrut sa se asigure ca ma gandesc la acelasi lucru ca
si el. Ochii nostri se intalnesc si, in acea fractiune de secunda, i-am zambit,
detasata si usor ironica, in vreme ce el isi lasa din nou ochii in jos, usor
stingherit. Urmeaza inchiderea festiva a anului scolar, se citesc premiile, se
impart flori si pupaturi…Mai tarziu, dupa ce am predat manualele, ma indrept
spre Mircea sa-i dau cheia de la fumoar. Mainile noastre se atinsera, si el imi
culese, usor tulburat, cheile din
causul palmei. Il priveam intr-o dispozitie noua, distanta si usor indepartata,
dupa discutia care avusese loc ieri, in urma careia imi lamurisem niste
supozitii si ne luaseram, neoficial, ramas-bun. Sapatamana care urma incepeam
activitatea, si intr-una din primele zile primesc un mesaj de la Renata, in care
imi propunea o intalnire in oras, la Jolly.
Dupa-masa, la 5, ma
indrept punctuala spre intrarea in cofetarie, intru si ma asez la o masa langa
geam. Imi comand o cafea pe care o sorb ganditoare, consultandu-mi, din cand in
cand, ceasul. Era deja si un sfert si ma intrebam daca nu cumva Renata renuntase
la intalnire. Privesc intamplator pe fereastra, la terasa de afara, si o zaresc
pe Renata la o masa, privind preocupata in jurul ei. Imi iau cafeaua si ies afara, indreptandu-ma spre
ea. Se ridica, zambind, placut surprinsa ca ma vede. « Te asteptam de un
sfert de ora inauntru…credeam ca nu mai vii, si la un moment dat privesc
intamplator pe fereastra si te vad, asteptandu-ma la o masa… » Ne sarutam
pe obraji si ma asez alaturi de ea. « Ce bei, cafea, bere,
suc ?... ma intreba ea. Observ ca ea isi luase deja o halba de bere si
imi spune, zambind, ca vrusese de fapt vin, dar n-aveau. « Eu mi-am luat deja o cafea… »
raspund eu, privind-o cu simpatie. Era imbracata sportiv, in blue-jeans si un
tricou negru si era nemachiata. Imi amintesc cuvintele lui Mircea, de la
intalnirea noastra impreuna : « Priveste-o pe Renata…observi ca
ea este nemachiata, ca este naturala ?... » O privesc pe Renata si il
aprob, dand din cap. Mircea avea obiceiul de a atrage atentia celorlalti ori de
cate ori agrea un lucru sau nu-l agrea. Renata mi-a zambit atunci, magulita si
imi spuse : « In Franta femeile nu se machiaza aproape deloc, sau
daca da, o fac in mod discret…Exista o alta mentalitate privitoare la modul de
imbracare, care trebuie sa fie sportiv si comod, fara stridente, la machiaj,
care trebuie sa fie natural … » Incepem sa vorbim despre scoala, despre
Mircea si ea imi spune ce remarcabil este faptul ca are elevi cu rezultate la
olimpiada pe judet…ca a reusit sa faca lucruri frumoase, pornind de la niste
resurse aparent modeste. O aprob, replicandu-i : « Mircea e un
profesor foarte bun de filozofie, munceste mult cu copiii, si merita sa fie
apreciat pentru ca adus prestigiu liceului.» Apoi imi vorbeste despre prietenul
ei, un tanar francez, regizor ca si ea, si scoate din portmoneu o fotografie
infatisand un barbat cu fata rotunda, zambind jovial. « Ne intelegem foarte bine, ne completam…El
are un simt al umorului dezvoltat si intotdeauna ma bine-dispune cu glumele si
cu veselia lui… El
e din zodia Gemeni…Crezi in zodii? » « Nu, credeam candva … » «Trebuie
sa recunosc ca e ceva adevarat in discutiile despre zodii…Dar e o prostie sa
crezi ca te potrivesti numai cu anumite zodii…Am destui prieteni care se
potrivesc, desi horoscopul lor spune ca nu… » « Da, asa este. Crezi in
destin… ? » « Nu, nu cred » imi raspunse Renata scurt, fara a
avea dorinta de a detalia subiectul. Discutia deviaza la plecarea mea de la
liceu si imi spune : « Data trecuta ziceai ca iti plac foarte mult
copiii, ca iti place sa lucrezi cu ei…de ce te-ai gandit sa pleci de la
liceu ? » « Am avut anumite motive…, dar nu conteaza, o sa fiu
mai aproape de casa… » Ma priveste cercetator si cateva minute mai tarziu
readuce discutia la acest subiect. « Am crezut ca asa are sa fie mai
bine… » spun eu, gata sa-i dezvalui motivul real, dar abtinandu-ma totusi,
in timp ce ea ma privea cercetator, cu o curiozitatate retinuta doar de o
anumita discretie. La un moment dat apare o tanara cu parul scurt care se asaza
nonsalant la masa noastra si, cateva minute mai tarziu, mai apare un domn, care
participa la munca de documentare a Renatei pentru urmatorul ei film. O privesc
absenta pe fata din fata mea, care se angajase intr-o discutie despre zodii si
lucruri mondene, il ascult fara interes pe domnul de langa mine, povestind
despre viata in mina. Vorbim politica, pe Renata o intereseaza cum traiesc
oamenii in Valea-Jiului, care sunt imbogatitii locului, dar nu reusesc sa-i
satisfac curiozitatea decat partial. Alina, asa o chema pe fata ce ni se
alaturase, isi aminteste ca-i fusesem profesoara la liceu, acum vreo sapte-opt
ani, pe vremea cand eram casatorita. « Nu v-ati schimbat deloc, v-am
recunoscut imediat, doar ca atunci erati putin mai plinuta. » O privesc zambind
pe Renata : « Asa sunt eu, ma ingras, slabesc… »
« Toate femeile sunt asa, replica surazand Renata, cunosc variatii de
greutate…daca mai mancam si noi cate-o ciocolata, imediat se depune pe
noi… » Alina continua : « Erati foarte dura pe vremea aceea,
nu ne lasati sa copiem, si eu o tineam numai in trei…ca jucam carti in ultimele
banci…Dar am reusit sa ma scot pana la urma la romana…si, dupa ce-am terminat
liceul, am fost o vreme profesoara de engleza la Banita… » Apoi fiindca se
insera si se facuse racoare, veni cu o propunere : « Ce ziceti,
mergem la Romanasul vesel in seara
asta ?...O sa ne distram acolo… » Suntem de acord, dar, dupa vreo
jumatate de ora, Renata isi schimba parerea si-i spune Alinei ca vom merge
altadata, ca acum este obosita… « Vrei sa facem o
plimbare ?... » ma intreaba ea, ghicind parca ca m-as fi simtit mult
mai bine numai in compania ei. « Da, desigur, mi-ar face placere » o
aprob eu, incantata de idee.
Pornim agale spre
parcul din Petrosani, ca doua prietene vechi si ea imi vorbeste, cu entuziasm,
despre filmul ei : « Vreau sa filmez vestiarul minerilor, aerul
lui de poezie trista, cu hainele atarnate cuminti, asteptandu-i sa iasa din
mina…Ai fost vreodata in mina ?... » « Nu, n-am fost niciodata,
dar am auzit multe istorii de la parintii mei, care au lucrat amandoi la mina.
Prin anii ‘80, pe vremea cand mama lucra la Livezeni, a fost o explozie in mina
a unei pungi de gaze…Se stia ca este metan, dar nu se facea nimic ca sa nu se
opreasca productia. Seful de sector a fost chemat de acasa ca sa rezolve
problema, iar explozia s-a produs tocmai cand el si schimbul trei erau in
subteran. Au murit peste
cincizeci de oameni si multi au fost arsi grav. Stia ca trebuie sa mearga
intr-un curent de aer proaspat ca sa se salveze, numai ca traseul era lung. In
momentul exploziei s-a ridicat un nor de praf, nu se mai vedea nici la un
centimetru in fata. A
plecat pe bajbaite sa gaseasca o gura de aeraj. Se presupune ca s-ar fi produs o
a doua explozie, zburandu-i casca de pe cap, moment in care el, probabil, si-a
dat seama ca nu mai are scapare. A trait ultimele clipe de agonie ingenuncheat si
cu fata in maini si a asa a fost gasit mort, chircit, cu fata in
maini… »
« Dramatic… » murmura Renata impresionata. Ajunse langa biserica, ii arat
scoala veche, la care ma transferasem, care fusese pe vremuri manastire catolica
de maici, acum aflata in renovare, cu schele ridicate pana sus pe toate fatadele
cladirii. « Aici am fost pe vremuri eleva, era o scoala foarte buna…Am fost
colega cu prietena mea cea mai buna din copilarie, Simona…E plecata in Japonia
de 8 ani, si-a dat doctoratul acolo... » Incepui sa-i vorbesc cu admiratie despre Simona,
despre limbile pe care le vorbea la perfectie si, in final, am conchis,
privind-o cu simpatie : « Mi se pare ca semanati putin… »
Cu multa vreme in urma,
Mircea ma invitase la sedintele literare ale Boemei. Atunci ii spusesem ca
oamenii cu adevarat inteligenti sunt modesti…nu fac caz de cunostintele lor, de
meritele lor…tocmai cunoasterea la care au ajuns ii impiedica sa faca acest
lucru, ii determina sa se indoiasca de ei insisi, sa se puna mereu intre
paranteze…Altadata ii vorbisem despre Simona : « Este o fata
deosebita, inteligenta si modesta…Desi tatal ei era ambasador, ea a ramas o fata
simpla, nesofisticata, atat de sincera…cum imi place sa cred ca sunt si eu
insami…Se imbraca intotdeauna modest, spre deosebire de alte colege cu aere de
vedeta, care faceau parada cu tinutele lor. La prima vedere pare superficiala,
pentru ca e atat de amabila si de politicoasa cu toata lumea. Dar e doar o
impresie, in realitate e profunda, e o fata care a citit foarte mult si are o
cultura generala impresionanta. » « Mai tii legatura cu ea? » «Da, desigur,
vorbim deseori la telefon sau pe mess. In timpul depresiei din Italia o sunam si
vorbeam mult cu ea…Mi-a fost alaturi tot timpul…»
Ajungem in parc si ne
asezam pe o banca, in linistea calma a inserarii. « Ce ti s-a intamplat, de
fapt, in Italia ? De ce ai facut depresie ? » « Probabil au
fost multe motive care au dus la declansarea depresiei, un divort, un avort, o
munca stresanta, ajunsesem sa lucrez fara oprire de dimineata pana seara, oameni
egoisti si plini de prejudecati, preocupati doar de ei insisi… Eram intre niste
rude foarte diferite de mine, oameni simpli, de la tara, cu o mentalitate
sanatoasa, dar care foloseau un alt cod…vorbeau o alta limba, si comunicarea
dintre noi a fost imposibila…Ei venisera cu obiceiurile lor din Maramures in
Italia si nici macar anii traiti acolo nu le-a schimbat mentalitatea, felul lor
de a fi. Si atunci am cunoscut pe cineva si ajunsesem sa-l vad ca pe o salvare
din acel mediu ostil, in care nu putusem sa ma integrez.... Dar el nu era mai
bun decat ceilalti, era la fel ca ei… Eram singura impotriva tuturor…si am cedat
pana la urma….M-am urat pentru asta. Inainte fusesem o persoana atat de
puternica…parea ca nimic nu ma poate dobori. » «E mai bine ca s-a intamplat asa,
daca nu cedai psihic, probabil te-ai fi imbolnavit de o boala fizica grava…Acum
iti cunosti limitele, stii ceea ce poti si ceea ce nu si ai intelepciunea de a
evita sa mai intri in situatii care te depasesc.» « E-adevarat, mi-am
testat intruna limitele, nu ma temeam de nimic…Am avut o viata de aventurier, am
trecut prin multe… » si ma cuprinse o tristete covarsitoare, gandindu-ma la
durerea inca atat de prezenta a acelor vremuri trecute, incat incepui sa plang,
in timp ce Renata ma mangaia si-mi spunea cuvinte de imbarbatare. « Spuneai ca ai avut anumite motive
sa pleci de la liceu…care sunt acelea ? » « Stii ce s-a intamplat
de fapt ?…Intr-o zi am iesit cu Mircea si un alt coleg la o bere in oras.
Mircea m-a condus acasa
si, cum eram ametiti de bere amandoi, am facut dragoste. » « Cand
s-a intamplat ? » « Pe data de 13 mai… » « Asa
recent?!... » ma intreba ea surprinsa. « Da… » « Il iubesti ? » ma
intreba ea cu blandete. « L-am iubit…rostii eu incet, tulburata. Dar
acum…sunt pe drumul de iesire… » « Dar nu te-ai gandit ca e un barbat
casatorit, ca n-are ce-ti oferi ?...» « Stiam asta… dar eram prieteni
foarte buni, ne-am apropiat unul de altul incetul cu incetul, fara sa-mi dau
seama. O respect pe sotia
lui… » « Sunt convinsa…Mai astepti ceva de la el ?! »
« Nu stiu… » am spus eu abia auzit. « Nu mai astept nimic de la
el. As fi vrut doar sa ramanem prieteni… » « Daca inca il mai iubesti,
e mai bine ca ai plecat. Are sa fie bine la scoala la care te-ai dus. Daca nu-l
mai iubesti, atunci puteti ramane prieteni. » Am ramas pe ganduri,
cantarind in minte posibilitatea de a ramane in continuare prietena cu Mircea.
Simteam ca imi vor
lipsi discutiile noastre filozofice, despre boala, despre noi
insine… « Ce crezi,
el are vreun sentiment fata de mine ?... » « Nu stiu… », imi
raspunse ea cu sinceritate. « Am vrut sa evit sa se intample asta intre
noi, simteam ca spre asta se indreapta lucrurile si am hotarat sa plec…si
totusi, s-a intamplat. » « Inseamna ca asa a fost sa fie, ca n-aveai
cum sa eviti un lucru pe care l-ati dorit amandoi…Dar aceste sentimente care
s-au nascut intre voi n-au putut inflori…Gandeste-te la el ca la omul care te-a
ajutat sa te faci bine… » Am ramas cateva clipe tacuta, gandindu-ma in
sinea mea : « Oare este adevarat, oare Mircea m-a ajutat sa ma
fac bine ? » Doream sa fac placere Renatei, asa ca o
aprobai, dar capacitatea de vindecare credeam, cu adevarat, ca o gasesti doar in tine
insuti…« El mi-a spus ca si-a mai inselat sotia in trecut… » « Asa
ti-a spus ?... » « Da… » « Inseamna ca e adevarat…Asa
sunt barbatii romani, isi inchipuie ca lor le este permis orice… Ai spus
cuiva ce s-a intamplat intre voi doi ? » « Doar la doua prietene
foarte bune… » « Au vreo legatura cu el, il cunosc ? »
« Nu… » « Atunci e bine… » « Dar stie mama…dupa vreo
doua saptamani, vazand ca ceva nu e in regula cu mine, a insistat sa-i spun ce
s-a intamplat… » « Te-a torturat… » « Da…n-am putut
sa-i ascund adevarul, are o intuitie prea buna ca sa pot s-o mint. » Era o
discutie ca intre fete, care-mi facea bine si ea m-a asigurat ca pot sa-i spun
totul, ca ea nu este din Petrosani, peste scurt timp va pleca si nimeni nu va
afla de la ea nimic…Dupa cateva clipe de tacere, continui : « Mircea m-a
intrebat ce cred, sa-i marturiseasca sotiei lui ce s-a intamplat intre
noi ? Si eu i-am spus ca mai bine nu…e intr-o situatie delicata acum. Nu
stiu de ce m-a intrebat asta, ce era in capul lui… » « Cred ca Mircea
n-a spus nimanui…e un tip foarte discret, a pastrat totul pentru el… »
« Asa
crezi ?... » « Da. » Dupa cateva clipe de tacere, ma
intreba : « Ce carti ti-au placut cel mai mult ?… »
« Mi-au placut multe carti…nu-mi vine in minte una pe care sa ti-o dau ca
exemplu. Mi-au placut Noaptea de
sanziene, La tiganci… »
« Povesteste-mi La
tiganci… » « E vorba despre un modest profesor de pian,
Gavrilescu, care duce cu sine povestea unei iubiri ratate…Povestirea ilustreaza
mitul iesirii din timp si spatiu prin accederea intr-o lume initiatica,
paralela, in care timpul isi pierde semnificatia obisnuita si din care
intoarcerea devine imposibila. Intr-o zi, Gavrilescu se intoarce cu tramvaiul de
la lectiile de pian si trece pe langa un loc suspect numit la tiganci, care provoaca bucurestenilor
numeroase dispute cu privire la destinatia sa reala. Amintindu-si ca si-a uitat servieta cu
partituri la eleva sa, Otilia, coboara din tramvai cu intentia de a se intoarce,
dar este atras de racoarea placuta din gradina tigancilor. Intrat aici, el trece
printr-o serie de experiente initiatice. Bordeiul nu este o casa a placerilor,
cum se credea, ci locul unor ritualuri ezoterice a caror semnificatie este
ambigua. Intors in oras, dupa numai cateva ore, afla ca trecusera doisprezece
ani, unele bancnote fusesera scoase din circulatie, Otilia se casatorise si se
mutase in provincie, iar sotia sa se mutase in Germania, dupa ce il cautase
zadarnic.Se intoarce la tiganci,
gandindu-se ca acolo sta cheia enigmei. Acolo, o intalneste pe Hildegard, marea
sa iubire din timpul studentiei, de care se despartise din propria sa lasitate,
si porneste impreuna cu ea si cu birjarul dricar care-l adusese la tiganci, spre
padure, un taram atemporal, asemanator cu padurea Baneasa din Noaptea de sanziene, intr-o noapte
incarcata de parfumul crinilor si al reginei noptii. Regasiti, ei pornesc in moarte sau in
vis : « Toti visam, spuse. Asa incepe. Ca intr-un vis… »
« Frumos…mi-a
placut », imi spuse Renata ganditoare. « Are multe chei de
interpretare, cum are aproape toata proza fantastica a lui Eliade… » Apoi
imi amintii de o alta carte, « Forsyte Saga », si ii povestii despre
« Vara tarzie a unui Forsyte » care evoca povestea de prietenie
enigmatica dintre batranul Jolyon, si Irene, o tanara femeie, frumoasa si
stranie. Cu gandul la aceasta poveste, care ma impresionase atat in vremea
adolescentei, o intrebai pe Renata : « Ce crezi, exista lucruri
pure ?... » « Nu, nu exista », imi raspunse Renata cu
siguranta in voce. « Nu poate exista iubire platonica intre un barbat si o
femeie… » Era punctul de vedere al unui filozof, pentru care adevarurile
devenisera demult relative si relatiile dintre oameni pervertite de un interes,
chiar daca inconstient, neasumat. Ramasei pe ganduri, meditand la prietenia mea
cu Mircea. Pentru mine fusese un lucru pur, tangibil, justificat prin sine
insusi…dar acum venea cineva si imi spunea : « Nu, ti-ai format o
impresie gresita, voi doi aveati, de fapt, un scop, un interes nemarturisit,
care atunci cand va disparea, va disparea si prietenia voastra. » Eram
influentabila ? Nu stiu, dar o ascultai pe Renata, asa cum mai demult o
ascultasem pe Daniela, hotarand sa plec de la liceu… « Sa te gandesti la mine daca citesti
romanul… » « O sa ma gandesc… » ma asigura
ea.
« Ce zici, mergem ? S-a inserat... » ma intreaba Renata. Ne
ridicam de pe banca si pornim impreuna spre centru, unde ne oprim la o pizzerie.
Ne comandam cate o pizza si privesc tinerii asezati in jurul nostru, discutand
volubili si bine-dispusi. Renata imi urmareste privirea si ma intreaba :
« Sunt ca niste coconi in crisalida din care vor iesi fluturii de mai
tarziu… Nu-i asa ca parca poti citi pe chipul lor ceea ce vor deveni intr-o
zi ? » ma intreba ea, privindu-ma in ochi cu un zambet curios si
cercetator. Am
zambit : « Da, normal…intotdeauna mi-a placut sa ghicesc ceea ce
se ascunde in dosul infatisarii oamenilor…si de obicei nu ma insel… »
Apoi, urmand cursul
unui gand diferit, o intreb: « Ce zici, as putea sa fac
psihanaliza ? » « Da, eu cred ca da…dar stii ca mai intai trebuie
sa fii tu insati psihanalizata…altfel nu se poate. Crezi ca Mircea te-a
ajutat sa te vindeci ? » « A facut-o in singurul fel in care ma
putea ajuta : mi-a dat carti sa citesc… » si Renata imi cere sa-i
povestesc o scena care imi placuse din Puterea psihiatrica. « Un barbat traia cu impresia ca
menajera lui il otraveste. Pana la urma ajunsese in atentia medicului
psihiatru care, ca sa-l vindece, pune la cale o strategie. Insceneaza prinderea
in flagrant a menajerei, in timp ce incerca sa-l otraveasca, si apoi procesul in
care este condamnata. Si asa barbatul respectiv s-a facut bine…Daca ea ar fi
fost doar indepartata de el, ar fi crezut ca ea cauta in continuare cai de a-l
otravi si nu s-ar fi vindecat… » « Interesant », spuse
Renata. « Nu ti s-a intamplat sa intinzi coarda prea mult cu tine
insati ?.... » « Ba da, uneori… » « Si nu obosesti sa
faci jocuri psihice ? » « Nu obosesc niciodata…» Era adevarat, nu
oboseam. Si asta din cauza ca trebuise sa ma lupt cu proprii demoni, cu propria
mea minte…si s-o inving de fiecare data. « Tu crezi ca n-ai mai
putea repeta ceea ce ti s-a intamplat in Italia ? » « Nu stiu,
raspund eu ganditoare, eu cred ca nu…Dar si Mircea a trecut printr-o
depresie… » Ma opresc brusc, dandu-mi seama ca am comis o indiscretie si
incerc sa schimb vorba. Dar ea ma priveste curioasa drept in
ochi : « Deci si el a facut o depresie…Trebuia sa ma gandesc.
Oamenii foarte inteligenti trec prin asa ceva… » Ne ridicam sa plecam, platesc
consumatia, si, ajunse afara, o intreb ce parere are despre Mircea. Ea imi
raspunse cu siguranta unui cunoscator : « Are un discurs profund
dual…Dar e un om integru in esenta lui » Continua, urmand cursul unui gand
total diferit : « Tu ai nevoie de un om care sa te faca sa
razi…Prietenul meu nu citeste decat foarte putin, spre deosebire de mine…Dar
asta nu ne impiedica sa ne intelegem foarte bine. O sa-ti gasesti pe
altcineva…trebuie doar sa cauti. N-ai nici un coleg interesant la
facultate ? » « Nu…si apoi e greu sa mai gasesc pe altcineva ca
el…Ce crezi, il depasesc ? » « Nu stiu, fiecare sunteti buni
intr-un anumit domeniu : tu in literatura, el in filozofie… »
« Dar despre mine
ce crezi ? » « Cred ca esti o persoana foarte morala si dintr-o
bucata…» Am inceput sa rad si ea zambi, ca si cum ar fi incercat sa ajunga in
miezul personalitatii mele: « Dar ai mai multe fatete... » « Asta
e, ai surprins esenta… » ii raspund eu, zambind la randul meu. « Te
conduc acasa… » si porniram agale spre hotelul in care locuia Renata. Ajungem la
intrare si eu o intreb daca pot urca sa merg la toaleta…n-as vrea s-o deranjez,
dar e urgenta nevoie... Urcam in apartamentul ei si Renata se scuza, e foarte
mare dezordine…Privesc apartamentul Renatei, cu doua paturi nefacute si ma asez
pe marginea unuia, uitandu-ma la cartile care zaceau alaturi, deschise la
paginile la care citea. « Ce de carti citesti… » spusei eu cu
admiratie. Si apoi, cu parere de rau : « Imi pare rau ca nu mai pot sa
citesc atat de mult.» « Dar nu le citesc in intregime pe toate,
doar ceea ce ma intereseaza… » « A, uite cartea de povestiri pe care
mi-a dat-o Mircea, o ai si tu… » « Mi-a dat-o Ioan Zagreanu »
« Ce parere ai de povestirea lui Mircea ? » « A avut putin timp
la dispozitie s-o scrie…mai trebuie lucrata. » « Asa i-am spus si eu,
sper ca nu s-a suparat… » « Tu nu mai poti nici sa conduci acum,
nu? » « Nu, ii raspunsei eu cu un oftat, nu pot din cauza
medicamentelor care imi incetinesc reactiile… »Deschid o carte a lui I. D.
Sarbu si citesc cu voce tare un pasaj umoristic, cu o bucurie copilareasca.
Apoi ma ridic sa
plec : « Te las sa te odihnesti acum… » si o sarut pe obraz
la plecare.
A doua zi la scoala ii spun
lui Mircea ca Renata m-a sunat si ca ne-am intalnit. « Chiar
asa ?! » ma intreba Mircea surprins. « Si despre ce ati
vorbit? » Era
obisnuit sa-i povestesc totul si am inceput sa-i reproduc discutia noastra,
sarind peste pasajele intime. « Renata e interesata de poezia trista a unui
vestiar de mineri, cu hainele atarnand, asteptandu-si stapanii… »
« Dar si de aspectul social » completa Mircea. « Da,
desigur… » si Mircea imi vorbi cu o siguranta de cunoscator despre carti de
care nu-l auzisem vorbind inainte, pe care probabil le discutase cu Renata.
« Si nu ti-a vorbit despre Kant ? » « Nu, ii raspunsei eu
dezamagita. Mai mult am vorbit eu…Poate se temea ca nu pot s-o urmaresc »,
replicai cu ironie. Dar Mircea probabil era convins ca n-as putea intelege
discursul inalt filozofic pe care Renata il abordase cu eleganta in discutiile
cu el. « Am vorbit si despre zodii… » « Nu mi-as fi imaginat ca
si pe Renata o intereseaza zodiile… » « Mda…pe mine nu…n-as vrea sa
ramai cu impresia falsa ca eu cred in zodii… » am raspuns eu cu aerul
ca, de fapt, pe mine ma suspecta de superficialitate. « Si despre ce ati
mai discutat ?...Ati vorbit si despre « betia a crescut mai mare ca
mine ? » intreba el usor nesigur, cautandu-si cuvintele. Il privii
drept in ochi cu hotarare : « Da, am vorbit si despre asta.» Nu isi
pierdu calmul si detasarea, doar paloarea usoara care-i acoperi chipul si
privirea imobila si serioasa a ochilor ii tradau surpriza. « Mi-a facut
bine discutia cu ea...am vorbit despre multe lucruri, aveam nevoie de un sfat
intelept. Poate ca daca as fi fost mai responsabila, sau poate daca m-ai fi
invitat vreodata la un suc cu sotia ta, n-as fi lasat gargaunii sa profilereze…»
completai eu, in timp ce el ma privea dintr-o parte, incercand sa ghiceasca in
dosul cuvintelor mele ce gandeam cu adevarat. « Crede ca ai un discurs
profund dual, dar esti o persoana integra. » « Asa a spus, un
discurs profund dual ?... » ma intreba el, in timp ce ochii lui tradau
o involuntara placere.« Da, iar despre mine crede ca sunt morala…o persoana
dintr-o bucata.» Cuvintele Renatei mi se parusera atunci ca o invitatie la a fi
noi insine, o invitatie diplomatica, in esenta, de a fi cel putin asa cum ne
vedea ea sau percepea situatia dintre noi.Pe de alta parte, ii spuneam aceste
lucruri fara sa le mai nuantez ca altadata, poate simteam ca relatia noastra
ajunsese la un sfarsit, poate simteam ca pe el il interesau acum mai mult
nuantarile Renatei decat gandurile mele personale. Continuai, totusi : « In adolescenta
mi-am dorit sa devin un sfant sau un erou… » Dar cel mai mult imi dorisem sa devin scriitor,
si peste acest vis se suprapusesera altele, teluri intangibile nascute din
puternica dorinta de a evada dintr-o realitate incongruenta intr-un univers al
ideilor pure. « Renata mi-a spus ca nu exista lucruri pure… » i ma
adresai cateva cateva clipe mai tarziu, urmand cursul unei idei care ma
preocupa. Eu crezusem intotdeauna in sentimente pure, altruiste, in capacitatea
omului de a fi egal cu sine insusi, de a face anumite gesturi, de a stabili
anumite relatii, fara a urmari niciun interes personal, afectiv sau de alta
natura, cel putin in mod constient. Eu insami ocolisem atat de mult sa-i ranesc
pe ceilalti, incat ma retrasesem intr-o pozitie defensiva sau imi sacrificasem
propriile emotii, devenind autodistructiva. Stiam ca se poate pentru ca eu le
probasem in viata, chiar daca suferisem. Cum putea cineva sa se pronunte asupra
unor lucruri fara a le cunoaste in profunzime, doar in virtutea faptului ca era
« filozof » si ca citise interpretari contemporane care proclamau ca
imposibil acest lucru ? Faptul ca filozofii contemporani nu mai credeau in
lucruri pure, nu insemna ca ele nu mai existau.Adevarul unui lucru nu rezida
intotdeauna in forta argumentatiei, in curentul de opinie favorabil sau
nefavorabil, in scoli de filozofie si in mode culturale. « Frumusetea sta
doar in ochii privitorului… » Totusi ii spun lui Mircea :
« Iubirea dintre batranul Jolyon si Irene, fiindca nu se putuse realiza, se
transmutase pe alt plan…Banuisem asta inca de pe atunci, cand am citit-o, dar nu
eram sigura… » Mircea tacu, probabil se gandea ca, gratie Renatei, se mai
ridicase unul din valurile iluziei de pe ochii mei…Apoi, cuprinsa de o brusca
nostalgie, ii spusei cu emotie : « N-am sa uit niciodata liftul care
m-a adus la suprafata… » Mircea ma privi tacut, stiind ca
« liftul » e un cuvant simbolic pentru a-l denumi pe el…In clipele
acelea ii eram, cu adevarat, recunoscatoare, si prietenia profunda pentru el fu
din nou mai puternica....
Acum vreo doua zile, Mircea
lipsise de la scoala, fiind plecat din localitate. La sfarsitul programului,
Pavel intra in fumoar, rotindu-si ochii, apoi se indreapta spre mine cu hotarare
si-mi spuse : « Ce faci, Natasa, freci menta ?!...Tu vii cu
mine in Petrosani, acum.»
Si, nemaiasteptand
raspunsul meu, ma trase de mana afara. Ma imbracai in graba, nevenindu-mi in
minte nici o scuza ca sa-l refuz. Ajunseram la urichelnita si se aseza langa
mine, in dreapta mea. « Ce vrei, o bere ?... » ma intreba
el, cuprins de neastampar. « Nu beau bere…iau medicamente… »
« Atunci un suc. De care ? » « Coca-cola… » Incepu sa
gesticuleze, in modul lui specific, piscandu-ma si agasandu-ma. « Uite ce
mi-ai facut… »imi spuse el cu un repros prefacut, suflecandu-si maneca
hainei si aratandu-mi o usoara roseata. « Asa-ti trebuie…daca nu ma lasi in
pace…sa vezi si tu cum e sa pisti pe cineva. » « Da, dar m-ai piscat
prea rau…o sa-mi ramana semn. » « Daca pup acolo trece ? »
intrebai eu cu nevinovatie, si apoi, luandu-mi seama, completai :
« Tata are o umflatura in palma, din cauza ca se forteaza muncind, un os
i-a facut o protuberanta in palma. Si Paul, nepotu-meu, cand o vede,
spune : « Uite buba… » si-l saruta acolo sa-i treaca.
« Poti sa ma saruti acolo sa-mi treaca…dar nu aici. Otilia oricum nu e
acasa, vii si o saruti pe orizontala. » Il privii cu uimire, de data asta
Pavel intrecuse limita. « Nu, in niciun caz, n-o sa vin cand esti
singur acasa. Nu stiu de ce-ai putea fi in stare… » « Vii si tu sa-ti
descarci sufletul… » « In niciun caz n-o sa-mi descarc sufletul
tie… » « Mai, Natasa, am ceva interesant sa-ti spun…e secret. Numai
daca vii la mine o sa afli… » « Despre ce e vorba ? Spune-mi
acum ! » « E vorba despre cum esti tu…despre cum iti inchipui tu
ca esti si de felul in care te vad ceilalti… « Stiu cum sunt si nu ma intereseaza cum
ma vad ceilalti… » Continua sa ma agaseze, incercand sa ma mangaie,
si gesturile lui pareau ca pierdusera bunul-simt. « Ce-ar zice cineva daca
te vede aici, barbat casatorit, in timp ce incerci sa-mi faci
avansuri ?!... » « N-o sa ne vada nimeni, pentru ca nu
intra nimeni » spuse el cu siguranta, fara sa fie impresionat. Intr-adevar,
alesese o masa ferita, intr-un colt, unde nu puteam fi surprinsi cu
usurinta. « Eu plec acum… » si ma ridicai, intr-adevar, cateva
secunde mai tarziu.
In ziua aceea ii spusei lui
Mircea, privindu-l scrutator : « Si David si Pavel mi-au facut
avansuri…M-am gandit ca le-ai spus. » « Nu le-am spus nimic, Liana.
Ti-am spus mai demult ca tot ce vorbim va ramane intre noi, e secretul nostru.
Ceea ce vorbesc cu tine, vorbesc numai cu tine si cu nimeni altcineva.
Poti sa fii sigura de
asta. » Il privii cu o usoara neincredere, dar parea atat de sigur pe el,
ca nu mai spusei nimic. Simteam in sufletul meu o unda usoara de furie, dar si
de umilinta, la gandul ca colegii mei indraznisera sa-mi vorbeasca astfel, si
incercam sa-mi dau seama carui lucru i se datoreaza acest comportament. O
explicatie plauzibila mi se paruse faptul ca Mircea se laudase cu ceea ce s-a
intamplat intre noi, si-mi aminteam ca, in ziua aceea, Mircea se intalnise cu ei
in oras, la o bere, dupa ce plecase de la mine de acasa. Simteam amaraciune la
gandul ca sentimentele pe care le avusesem pentru el coborasera in derizoriu,
dar nu puteam fi sigura de nimic…
In ziua urmatoare, Mircea ma
anunta cu un ton scazut, vadit incantat : « Astazi o sa vina
Renata la liceu… » Intr-adevar, mai tarziu isi facu aparitia
Renata, imbracata sportiv, cu pantaloni de panza kaki cu talia joasa, un tricou
mulat, sandale si cu parul dat pe spate de o bentita tinereasca. Am servit-o cu
cafea si cateva clipe mai tarziu ieseam din fumoar. « Unde
mergi ? » ma intreba Mircea care tocmai intra. « La chiosc sa cumpar o coca-cola »
« Te duci tu ? » « Da, stai linistit… » La intoarcere,
Renata se asezase intre noi doi si, in timp ce i ne adresam, isi intorcea capul
cand spre unul, cand spre celalalt, incercand sa nu ne supere pe nici unul.
Mircea vorbea cu glas scazut, adanc implicat, cuprins de un neastampar interior
si privindu-ma la rastimpuri ca pe o rivala la atentia Renatei. Renata il
asculta zambind magulita, masurand discret, cu un aer de superioritate mascat,
persoanele din incapere. Ariadna se asezase la Aurel in brate, pe genunchii lui,
cu tigara intr-o mana si privind-o inexpresiv. Mai tarziu, intra in fumoar Claudia Petrescu,
profesoara de chimie, directorul educativ al liceului. Cu aerul ei serios si
responsabil, o intreba pe Renata de filmul ei, ii furniza detalii cu privire la
proiectele si parteneriatele scolare, la examenul de bac, pe care-l sustinea in
acele zile si fiica ei, eleva intr-a douasprezecea, si Renata o asculta cu
atentie, politicos, intreband-o, din cand in cand, cate ceva. La un moment dat se ridicara brusc si
Renata ma privi peste umar, zambind : « Ma duce sa-mi arate sala
lui de clasa… » Se
intoarsera cateva minute mai tarziu si Renata se aseza bine-dispusa intre noi.
Vorbiram diverse, dar Mircea
nu-si pierduse neastamparul si, la un moment dat se ridicara amandoi.
« Sex pe canapeaua
de psihanaliza… » mai apuca sa spuna Mircea, privindu-ma sfidator.
« Plecati ?... » spusei eu, cuprinsa de dezamagire.
« Da ! » imi raspunse Mircea si iesira amandoi. Am ramas pe
ganduri, meditand la vizita intempestiva a Renatei, care-l emotionase atat pe
Mircea. Zece minute mai tarziu plecai si eu, fara sa mai raman pana la
inchiderea programului. Am urcat in maxi-taxi insotita de o colega si privirea
mea se opri, surprinsa, asupra lui Mircea si a Renatei, care se aflau in al
doilea rand, vorbind cu glas scazut. Ridicara privirea deodata si ma privira
surprinsi, cu un aer vinovat. Ma asezai in spatele lor si, vesela ca-i
intalnisem, ii intrebai inocenta : « Veniti la un suc in
Petrosani ? » « Eu nu pot…am programare la dentist. »
« Iar eu trebuie sa merg la minele parasite sa filmez… » Cateva clipe
mai tarziu ma intreba prietenoasa : « Vrei sa vii cu
mine ?... » « Da, de ce nu… » ii raspunsei eu binevoitoare.
Nu prea aveam chef sa merg acasa si ii priveam pe cei doi ca pe un refugiu sigur
din fata plictiselii, a banalitatii. O statie mai incolo coboraram si Mircea o
lua inainte cu Renata, vorbindu-i ceva preocupat. Apoi, cu voce tare, i se
adresa, facand cu mana un ocol larg: « Uite, te duci pe-acolo, pe
malul raului, o iei in sus si mai incolo sunt minele parasite. »Eu mergeam
in spatele lor, cu acelasi zambet candid incremenit pe chip. Mircea se intoarse
spre mine, masurandu-ma, cu acelasi aer ironic si putin sfidator, sub care se
ghiceau insa alte sentimente, mai adanci, in schimbare, necunoscute mie:
« Zambesti…se pare ca esti fericita … » Un resentiment confuz se
ascundea in glasul lui, dar eu il privii cu o blandete naiva si-i raspunsei,
zambind larg : « Viata e frumoasa… » Mircea se intoarse, fara sa-mi mai acorde atentie
si mai merse cativa pasi, vorbind incet cu Renata. Se opri apoi, se intoarse spre mine, in timp ce
i se adresa, cu o voce clara Renatei : « Eu va las acum…Ai grija
de Liana. » Renata ma privi cu o umbra pe chip, ca si cum ceva ar fi
deranjat-o, dar nu se putea opune : « Bine… » Mircea pleca,
lasandu-ne singure. Ma apropiai de Renata, mergand acum alaturi de ea, dar in
capul meu nu salasluia atunci niciun gand, doar o usoara nostalgie fara obiect.
Trecuram podul si ne apropiaram de rau, mergand prin iarba scurta si uscata.
« Ai grija sa nu te murdaresti… » spuse Renata, privind-ma dintr-o
parte. Eram imbracata cu o rochie alba, usor evazata pe poale si cu o centura pe
talie, care imi ascundea formele implinite, planturoase, si cu sandale albe, o tinuta potrivita
mai degraba pentru o promenada, decat pentru filmarea unei mine parasite.
Ma oprii la marginea
povarnisului, in timp ce Renata cobori inspre rau, purtand cu grija aparatul.
Isi cauta o pozitie confortabila si incepu sa filmeze raul, miscand incet
aparatul de filmat. Cativa copii galagiosi si murdari se indreptara spre mine,
cerandu-mi cu glas rugator tigari. Marinimoasa, scosei doua-trei tigari si le
intinsei. Plecara ciripind ca niste vrabiute gurese, pierzandu-se in peisaj.
Apoi scrutai cerul parca apropiat de pamant, dealurile cu curbe line, departarea
care parea aici mai apropiata si zisei incet, cuprinsa de
nostalgie : « Il inteleg pe Mircea ca nu vrea sa plece
de-aici…Pentru el aici e centrul pamantului…ca pentru oamenii din societatile
arhaice : satul in care ei traiesc este centrul universului tocmai pentru
ca ei traiesc acolo… » Renata ridica privirea usor surprinsa, de parca
nu s-ar fi asteptat la o asemenea profunzime din partea
mea : « Da, ai putea sa spui si asa… » « Ai vorbit ceva cu Mircea despre
mine ?... » o intrebai eu incet, privind-o cu timiditate. Se opri si
ridica privirea cercetator : « M-a intrebat doar ce parere am
despre tine…Si eu i-am spus ca imi placi. Apoi i-am zis doar atat : ca
ai suferit mult si meriti sa fii fericita si vei fi fericita. Si ca ar fi mai bine sa te lase in
pace. » O privii in tacere, fara sa mai spun nimic, meditand la ceea
ce tocmai spusese. « Dar tu i-ai spus ce am vorbit
noi ?... » ma intreba ea ridicand privirea, oprind-o scrutator pe
chipul meu. Ramasei
cateva clipe in tacere, ezitand sa-i raspund. Ochii ei parura in acele clipe mai
rotunzi, ca niste margele de sticla, iar gura schita o usoara grimasa:
«Tacere!... » rosti ea cu indrazneala.Cateva clipe mai tarziu, raspunsei cu glas
scazut : « Nu, nu i-am spus…Nici nu banuieste ca am vorbit despre
el… » Ma privi cu un aer
de usurare pe chip, in timp ce manevra aparatul : « Mai bine,
pentru ca nu vreau sa ma bag intre voi. » O nostalgie difuza imi mangaia sufletul, fara a
se transforma insa in melancolie sau durere. « Ar fi trebuit ca ceea ce s-a intamplat sa
ramana numai intre noi doi, sa nu mai spun nimanui… » Renata ma privi mirata, dar fara sa
spuna nimic. « Stiu ca voi nu vorbiti despre mine… » spusei cu o
usoara tristete, privind-o in timp ce filma mai departe. In clipa aceea imi
amintii ce-mi spusese mama cu o seara inainte, cu realismul ei taios,
referindu-se la Mircea si Renata. Sangele mi se puse in miscare si imi colora
chipul, iar aceasta revelatie ma facu, brusc, sa doresc sa plec. O privii cu
blandete si ii spusei cu o calmitate care parca ma surprinse si pe mine :
« Renata, te superi daca eu plec ? » Ridica privirea uimita si
imi raspunse amabil : « Nu, desigur ca nu, cum doresti… » O
sarutai pe obraz, apoi ma rasucii pe calcaie si plecai de-a lungul raului, fara
sa intorc capul inapoi, lasand-o nedumerita in urma
mea.
In ziua urmatoare ii
relatai lui Mircea crampeie din discutia cu Renata, dar atentia mea se concentra
in jurul detaliilor, al gesturilor si privirilor involuntare ale lui Mircea.
I-am spus ca am dat tigari catorva copii…dar parea ca deja stia, i-am vorbit
despre atasamentul lui de aceste locuri, de Petreni, dar si aceste remarci deja
le cunostea…Mi-a replicat parca indispus, hotarat sa-mi infirme parerea :
« Nu se stie asta…daca voi ramane mereu aici…poate voi pleca intr-o alta
tara… » L-am privit in ochi cu
uimire, dar fara sa adaug nimic. « La un moment dat, mi-am luat ramas bun
si am plecat brusc » spusei eu, privindu-l cu un aer inocent …si el imi
raspunse cu blandete, cu aerul ca facusem un gest perfect
natural : « Da, poate aveai ceva de facut…n-ai mai putut sa
ramai… » Parea ca stie deja tot ce discutasem cu Renata, toate gesturile pe
care le facusem si, remarcand ca mi-am dat seama de acest lucru, nu se mai
obosea sa o ascunda. Mai tarziu aparu Pavel, care ne spuse ca Otilia e plecata,
ca trebuie sa mearga acasa sa-si faca de mancare. Apoi ma intreba cu glasul lui
puternic : « Ce zici, Liana, vii la mine sa-mi faci cartofi
prajiti ? » « Nu, nu vin, iti faci singur » ii
raspunsei eu stanjenita, prefacandu-ma ca nu bag in seama aluzia care se
ascundea in dosul invitatiei lui. « Liana, tu stii sa faci mancare ? » ma intreba
Mircea bine-dispus, deturnand intentionat cursul discutiei. « Da, stiu sa
fac mancare foarte bine…dar nu gatesc decat foarte rar » ii raspunsei eu
taios, privindu-l drept in ochi, vrand sa-l fac sa inteleaga ca manevra lui nu
scapase neobservata. « Ti-a spus Renata ca a fost alaltaieri la mine si am
mancat mici la gratar? » ma intreba el, privindu-ma cercetator. « Da,
mi-a spus… » am raspuns eu, fara sa mai completez nimic. Mircea nu ma
invitase niciodata la el acasa, prin urmare, relatia noastra nu depasise
granitele unei colegialitati de rand- si el parca dorea sa sublinieze acest
lucru. « Ma intreb daca eu voi ramane pana la moarte in Petrosani…poate
nu… » « Ba da, ai sa ramai, unde sa pleci ?! » spuse Mircea,
privindu-ma nesigur, ca si cum ar fi fost pe cale sa piarda un lucru la care
tinea. Ma asezasem pe un scaun in fata calculatorului si Mircea se aseza in
spatele meu, ca pentru a-si ascunde chipul de privirea mea - sau poate ca sa
mediteze in liniste. Vorbeam cu celelalte fete lucruri lipsite de importanta -
si, deodata, ma intorsei cu fata spre el : « Ce faci, imi admiri
spatele ?! » il intrebai eu sarcastic. Dar privirea mea se scufunda in
ochii lui timp de cateva cateva secunde bune, o privire intensa, plina de
indrazneala, in care se citea insa o dezamagire profunda. Paream ca-i transmit
prin acea privire tot ce acumulasem in acele zile, sentimentul de a te simti
tradat sau umilit, sau poate acela al tristetii ca sinceritatii mele nu i se
raspundea cu aceeasi moneda. Mircea ma privi cateva clipe in ochi, dar apoi
cobori privirea, intimidat. Isi facu de lucru in spatele meu, apoi se ridica
brusc : « Eu trebuie sa plec acum. Ma intalnesc cu Luis la o bere » spuse el din
prag, masurandu-ma cu o privire in care revenise siguranta de sine, ba chiar si
un usor amuzament.
Doua zile mai tarziu m-am
trezit devreme, cuprinsa de un neastampar interior care ma facea sa nu-mi gasesc
locul. Pe la 9 eram in centru, la Jolly, sorbind ganditoare din cafea si
gandindu-ma la intamplarile acelor zile, care ma framantau atat… In ziua precedenta Mircea ma
anuntase, triumfator, ca fusese la bere cu Luis si cu Renata. « Fain…» raspunsei
eu, cu aerul ca stiam deja ca urma sa se intalneasca si cu Renata. Nici nu
plecasem inca…si sub ochii mei ma inlocuise in sufletul lui cu alta, fara nici
un regret, ba parca cu o bucurie rautacioasa pe care nu i-o cunosteam. Atata
vreme ma protejase, ma laudase fata de Daniela, o umilise chiar, uneori pe
aceasta, facandu-ma sa regret si sa-i spun o data : « Mircea, nu
e nevoie sa-mi faci lobby…asta ma face sa ma simt prost. » Mai tarziu i-am
spus, privindu-l cu recunostinta : « Iti multumesc totusi ca ma
sustii…ca ai fost alaturi de mine. » Ma gandeam in acele clipe la zilele in care
fumam in frig, alaturi de Ioan, in curtea scolii, doi exclusi din « jocul
puterii… » Dar Mircea
insistase de mai multe ori sa vin in sala de proiecte si sa stau cu ei si ma
facuse pana la urma sa accept. N-aveam sa uit niciodata acest lucru, insemnase
pentru mine enorm…El ma privise atunci incurcat : « Nu-ti fac
lobby, nu trebuie s-o iei asa. Eu spun ceea ce gandesc, ceea ce cred, fara sa ma
ascund. » Acum…imi
spunea mie, in modul lui clar, fara echivoc, ca Renata era mai buna decat mine
si ca o prefera. Ceea ce ma durea nu era faptul ca o prefera, ci faptul ca
tinuse sa-mi arate asta, inainte sa plec, ranindu-ma inutil. Se intoarse si puse
in fata mea o carte, Hermeneutica lui
Michel Foucault : « Stii in cat timp am
citit-o ?! » « Nu… » « In trei zile. » Apoi
deschise cartea la inceput si imi insemna cu degetul un
paragraf : « Citeste asta acum. » Ma apucai sa citesc, dar
eram emotionata si cuvintele imi jucau in fata ochilor. Terminologia era
complicata si citeam de doua, trei ori o fraza, fara sa pricep mare lucru. Cand
terminai de citit, ridicai ochii intimidata : « Am terminat…Dar
cred ca mai trebuie sa citesc o data. » « Ai vazut ce a spus
aici ?... » si imi arata o fraza. « Da… » am raspuns eu
preocupata, citind inca o data fraza. « Ca sa pot sa citesc o carte ca
asta, ar trebui sa mai citesc vreo trei-patru de acelasi fel, ca sa ma
obisnuiesc cu terminologia…Creierul are nevoie de timp sa se obisnuiasca cu
concepte abstracte… » « Ai terminat Istoria nebuniei in epoca
clasica ? » « Nu…nu pot s-o citesc acum… » am replicat
eu cu sinceritate. Ramasei pe ganduri, meditand la niste lucruri care ma
preocupau. « Mircea, ce
crezi, ce e mai important, puterea sau inteligenta?... » « Puterea. » « Dar
putere fara inteligenta nu se poate… » « Ai judecat bine…» « Eu
credeam ca inteligenta...Inteligenta e innascuta sau dobandita?... » «
Innascuta...Dar inteligenta se bazeaza pe cunostinte... » «Dimpotriva, se
bazeaza pe capacitatea de a rezolva probleme...de a adopta strategii pentru a
rezolva problemele. Inseamna ca despre asta a fost vorba in Italia :
despre putere si inteligenta… » « Ce-ti veni acum sa pomenesti de
Italia ?... » ma intreba el, privindu-ma curios, ca si cum asista la
un fenomen care-l luase prin surprindere. Cu multa vreme in urma il intrebasem
daca nu retraieste acum, pentru doua persoane diferite, iubirea platonica si
atractia sexuala ce-o simtise candva, in tineretea sa. El imi raspunsese atunci,
imperturbabil : « Inteleg ca vrei sa ma ajuti…dar nu. »
Altadata ii spusesem ca, poate, dimpotriva, eu retraiesc intamplarile care m-au
condus la depresie, si el ma privise atunci curios, dar si
satisfacut. « Mircea, barbatii de care femei se simt
atrasi ? Mai puternice sau mai slabe ? » « Mai slabe… » imi raspunse el cu
seriozitatea unui profesor. Eram langa fereastra, privind in curtea scolii, dusa
pe ganduri : « Ca sa poti sa psihanalizezi pe cineva, iti trebuie
multa forta… » Mircea ma privi surprins, apoi ma intreba cu
seriozitate : « Stii ca conform unor cercetari mai recente- si imi
spuse numele unui filozof, inconstientul colectiv nu exista ? »
L-am privit de parca nu-l
auzisem sau nu ma mai puteam concentra : « Astazi n-am rabdare sa stau la
scoala…merg sa beau o bere… » « Cu cine ? » ma intreba
Pavel. « Singura… M-am obisnuit sa fac totul singura.» Pavel ma privi
parca cu compatimire si i se adresa lui Mircea: « Mircea, nu mergi cu
Natasa la o bere ?... » « Nu pot, sunt ocupat, trebuie sa merg
undeva. » Banuiam ca avea sa se intalneasca cu Renata, dar n-am adaugat
nimic. Cateva minute mai tarziu, imi luai ramas bun de la ei,
spunand vesela : « Eu merg sa beau o
bere…Salut ! »
Inainte de 10 eram deja
la scoala, dar Mircea inca nu venise. De obicei, cand eu ajungeam la scoala, el
era deja acolo. Jumatate de ora mai tarziu sosi si el si se aseza, ca
teleghidat, in fata mea. Ma privi drept in ochi, cu o curiozitate nestapanita.
Parea ca venise momentul mult asteptat cand putea sa-si verifice niste
supozitii, sau i se lamurisera niste enigme.Acum el se transformase in medic si
era sigur de sine si vindecat, si eu eram pacientul, in fata lui, prada
starilor sufletesti si bolii. « Ai fost ieri la bere ? »
« Da… »« Renata a baut ieri doua beri…Tu cate ai
baut ?! » « Doua…si am mai mai baut bere si acasa, mai avea
frate-meu… Dar nu
m-am imbatat, am fost mereu lucida.» Ma privi imperturbabil, ca si cum nimic
n-ar fi putut sa-l surprinda prea tare : « Iti iau o bere si
acum ?! » « Nu, nu beau niciodata bere la scoala » am
raspuns eu de parca nu ghicisem ironia intrebarii. Degringolada mea
sufleteasca mi se parea jalnica si ridicola, expusa astfel in public, atragand
ironia celui care o provocase, si rostii cu amaraciune, dar si cu
hotarare: « Mircea, trebuie sa termin cu asta. » Propriul lui joc mi se parea lipsit de
mila si nu voiam decat sa ies cat mai repede din el. Totusi doream sa aflu de la
el ceva ce deja banuiam : « Ai vorbit cu Renata de betia a crescut mai mare ca
mine ? » « Da, am vorbit » imi spuse el sec,
privindu-ma neclintit in ochi. Am palit, ranita pana in adancul sufletului si,
cateva momente mai tarziu, completai : « Asa, ca intre
filozofi… » « Da ! » « Stii…si eu am citit
Hermeneutica lui Mircea Eliade, deci
nu mi-e strain termenul de hermeneutica…Poate te-am subestimat…dar
si tu m-ai subestimat. » Nu, eu nu il subestimasem, dar voiam sa-l fac sa
inteleaga ca el o facuse, desi resentimentul pe care mi-l purta acum il
impiedica sa realizeze acest lucru. Mircea iesi din incapere fara un cuvant.
Peste cateva momente suna telefonul : era Renata. « Ce faci, Liana ? »
« Fumeg… » « Ce faci ?!... » « Fumez.» « Esti
bine ? » « Da, sunt
bine… » « Ce zici, ne intalnim zilele astea ? » « Da, o
sa te sun eu… » Mai tarziu, cand Mircea intra in fumoar si eram numai noi
trei, am spus taios, privindu-l pe Pavel : « Ei, ai gasit pe cineva
sa-ti faca cartofi prajiti ? Poate si un masaj la domiciliu ? »
Pavel ma privi deconcertat, de obicei eram atat de politicoasa, de blanda, si
incasam ironiile fara sa protestez. Am continuat, privindu-i pe amandoi :
« Ce ziceti, facem sex in
trei ? » Eram de nerecunoscut si Pavel se opri, cu cuvintele inghetate
pe buze, privindu-ma nesigur. Mircea imi arunca o privire linistita si imi
raspunse calm, articuland cuvintele raspicat : « Poate Pavel vrea sa
faca sex cu tine…eu nu.» Il privii palind usor, dar pastrandu-mi totusi
stapanirea de sine : « Mai vrei sa-mi dai carti sa citesc ?... »
« Nu ma intereseaza ce carti citesti…esti libera sa citesti ce-ti place »
imi raspunse el taios, privindu-ma in ochi serios, ca un profesor de la catedra
care raspunde unui elev obraznic. M-am inrosit pana in varful urechilor, daduse o
lovitura cruda la ceea ce eu simteam ca are mai profund prietenia noastra. « Si
acum, Mircea, discursul adevarului…Ce o sa faci mai departe? O sa treci la
Oxford, la Cambridge ?... » Cuvintele imi iesisera din gura fara voie,
de parca as fi uitat ca mai erau si alti colegi de fata si nu-mi mai pasa...
« Dar cine spune ca o sa trec mai departe ?...» ma intreba el, palind
usor, dar fara sa-si piarda stapanirea de sine. « Tu crezi, in general, in ceea ce spui? » ma
intreba mai tarziu, in pragul unei demonstratii. « Da, cred…consider ca ceea ce spui te
angajeaza, chiar daca involuntar.» In acele clipe ma gandeam la sensul
declaratiei mele neasteptate, care-mi scapase atunci cand fusese la mine acasa.
Era unul…dintre atatea lucruri pe care i le spusesem si care nu se faceau decat
ecoul sincer a ceea ce simteam sau gandeam in acele momente. Ma privi
satisfacut, desi parea serios, dar si putin nerabdator: « Nu exista un
singur adevar…sunt multe adevaruri…si toate sunt relative. Cuvintele noastre
sunt relative si exprima adevaruri
de circumstanta, care in alt context pot fi privite ca minciuni… » L-am
privit surprinsa, intelegand perfect ce voia sa sugereze. Era un mod diplomatic,
subtil, de a-mi spune ca tot ce vorbise cu mine vreodata era o minciuna, atat si
nimic mai mult. M-am inrosit, cuprinsa de rusine, de umilinta. Doar cateva
cuvinte…si anula brusc tot ce fusese intre noi, o prietenie in care eu crezusem…
L-am privit insa
imperturbabila, in timp ce-l intrebam sarcastic: « Te mai masturbezi
gandindu-te la tine insuti…sau poate la altcineva ? » Mai era o colega de fata, care parea
absorbita intr-o carte din care invata pentru titularizare, si intrebarea mea il
lua prin surprindere : « Liana, ce intrebare e
asta ?... » « Scuze… » murmurai eu intimidata, oprindu-ma
pentru o clipa din caruselul acela ametitor. Cateva minute mai tarziu am iesit
din fumoar, indreptandu-ma spre chiosc sa iau o cola. Pe coridor il intalnesc pe
Mircea : « Vrei sa-ti iau ceva ? » il intrebai eu
amabila, ca si cum pentru mine nu conta ce se petrecuse cateva clipe mai devreme
si eram, oricum, colegi…atat, si nimic mai mult. « Nu… » imi raspunse
el, si din tonul lui imi dadui seama ca era afectat. Un sfert de ora mai tarziu m-am intors si imi
turnai suc in pahar. Apoi il intrebai pe Mircea : « Vrei
suc ? » « Nu… », imi raspunse el, fara sa ma priveasca, parand preocupat sa lucreze ceva la
imprimanta. « Am
crezut ca va fi o prietenie pe toata viata… » spusei eu, si tonul meu era
uman acum, dar plin de un regret nesfarsit. Mircea ma privi in ochi si-mi raspunse fara
menajamente : « Ai baut doua beri…si totusi ai fost
lucida…Inseamna ca ai stiut ce faci. » Era o noua lovitura, parea ca vrea sa-mi spuna
ca ma considera vinovata ca lucrurile luasera o astfel de intorsatura si ca,
probabil, ar fi trebuit sa ma gandesc atunci…N-am raspuns nimic…,dar lucrurile
incepusera brusc sa ma doara, camera sa-mi para stramta, propriul corp prea mic
ca sa cuprinda sentimentele care ma inundau. M-am dus in fata calculatorului si am cautat
melodia « Behind blue eyes » pe care am pus-o. Cateva minute mai
tarziu ma intorc, Mircea iesise din incapere. Probabil simtise ca lucrurile
scapasera de sub control si dezertase ca un las, poate o facuse din diplomatie,
sau poate…ceea ce imi era cel mai greu sa cred, il tulburase melodia…Cateva
minute mai tarziu, imi luam geanta si plecam, singura, spre alte zari…Mai aveam
cinci zile de scoala, dar n-aveam sa mai revin niciodata…
…………………………………………………………………………………………………...
Am visat deseori, ca şi tata, animale sălbatice…cu care mă luptam.Odată, în Roşia, ma aflam cu verişoara mea, Silvia, în căutarea vitelor, pe care nu le găseam… Trecusem muntele şi ne aflam într-o văioagă unde veneau mulţi mistreţi, scurmând sălbatic cu copitele lor pământul. Ne întoarceam, nu le găsisem…În faţa noastră, la câteva sute de metri, o turmă de mistreţi…printre care era o mamă cu pui…Ne-am văzut în clipa aceea moartea, iar verişoară-mea îşi pierduse cumpătul şi tremura…Mi-am dat seama că totul depinde de mine…si mi-am păstrat luciditatea. Am tăiat muntele de-a curmezişul şi ne-am intors acasă, ocolindu-i…Poate printre ei se afla mistreţul cu colţi de argint în gura căruia puteam să-mi găsesc sfârşitul…Sau poate eram frate cu ei, şi i-am simţit şi am vorbit cu ei…să ne cruţe.
Veniţi…privighetoarea
cântă… Mi-e dor de tine…Şi mi-e
frică…încă. Fără tine mi-e frică…Te
iubesc…Te
iubesc…
Am avut toate bolile
din lume…Am fost bolnavul
absolut
« Dar prinţul răspunse
întorcându-se : TACI
Si iarba sclipea ca un colt de
mistreţ…
……………………………………….
Iar prinţul răspunse
întorcându-se : TACI
Şi apa sclipea ca un colţ de
mistreţ…
……………………………………….
Dar prinţul răspunse,
întorcându-se : TACI !
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ…
………………………………………
Veni un mistreţ uriaş şi cu
colţii
Îl trase sălbatec prin colbul
roşcat
Ce fiară ciudată, mă umple de
sânge…
………………………………………
Stăpâne, mistreţul cu colţi ca
argintul…
Chiar el te-a cuprins grohăind sub
copaci
………………………………………..
Dar prinţul răspunse
întorcându-se : TACI…
Mai bine ia cornul şi sună
întruna
Să suni până mor către cerul
senin
Atunci asfinţi dupa creştete
luna
Şi cornul sună…însă foarte
puţin… »
Seamană cu Mioriţa şi Mai am un singur
dor…
Eu sunt vânătorul şi vânatul (mistreţul
cu colţi de argint), Luceafărul si Fata de împărat, păianjenul şi musca prinsă
în plasă, la mijloc, calul în galop şi
călăreţul. Ca în
acea poveste veche arăbească cu Tevene
Mioghe care era însoţit în aventurile sale de Demir Şilghi, calul său năzdrăvan cu
puteri supranaturale…Asta seamană de-a dreptul cu aventura donquihotescă a acelui hidalgo, insoţit de calul său Rocinante şi având ca mană dreaptă pe Sancho Panza, cel realist, practic şi
cu picioarele pe pământ, care reprezintă cealaltă latură a fiinţei sale, a
veşnicului călător solitar şi visător, urmărindu-şi
himerele.
De-aceea n-am să uit
niciodată cuvintele lui Gabi, cele trei versuri pe care mi le-a
recitat :
« O corabie cu pânzele întinse,
Un cal in
galop,
O femeie
dansând. »
Eu sunt calul in galop
şi totodată călăreţul.Iar frâiele sunt în mâinile
mele…
Când eram mică citeam
poveşti chinezeşti, japoneze, arăbeşti, poveşti alegorice care aveau un tâlc ascuns…N-am să uit niciodată povestea
care-i avea ca protagonişti pe Tevene Mioghe si Demir Şilghi. Calul şi călăreţul
sunt una şi aventura lor este aventura
cunoaşterii, o aventură donquijotescă, spre centrul fiinţei, spre piatra
filozofală, spre sfântul Graal…
La ultima
internare, am ieşit să-mi cumpăr de la barul din apropiere ţigări…sau nu mai
ştiu…aveam vreo 60.000 lei. Am luat un pachet de Winston blue care costa 57.000
lei, dar vânzătoarea nu mi-a dat restul în întregime pentru că nu-l avea…am
lăsat-o baltă şi am dat să ies…Venind din sens contrar, l-am întâlnit pe Florea
şi m-am bucurat şi l-am pupat. El, cu privirea blândă şi modest, ca de
obicei…m-a intrebat ce fac. Mi-a luat mai întâi de mâncare, fornetti cu
cascaval…I-am spus că mi-am luat ţigări şi m-am rugat de el să-mi mai ia un
pachet. Înăuntru, a cerut vânzătoarei, o mironosiţă cu nasul pe sus, un pachet de Winston
blue si două cafele…Era lângă mine, se vedea ca suntem împreună…Domnişoara i-a
cerut lui Florea două mii…bani pe care eu oricum îi lăsasem…Mi-a venit s-o
pleznesc şi i-am vorbit sarcastic, spunându-i că aşa e in România, vânzătorul nu respectă clientul, ci clientul respectă vânzătorul,
lăsându-i bacşiş, dar ei,
vânzătorii, nu lasă niciun banuţ de la ei, aşteaptă să fie mituiţi … Nu mi-a părut rău de cei trei
mii de lei, ci pentru mârsăvia ei,
când i-a cerut lui Florea cu nonşalantă două mii de lei…În Italia nu se întâmplă
aşa ….la cafea iţi servesc din partea casei o bombonică, un biscuit, un corn. Am
văzut puţine baruri în România în care se procedează aşa…Avem multe de învăţat
de la italieni, mai ales cum să respectăm femeia, s-o iubim, s-o vedem ca pe egala bărbaţilor… Domnişoara s-a înroşit de
ruşine şi de mânie şi, după ce ne aşezasem la masă, ne-a spus, ca să se răzbune,
că colţul acela e pentru nefumători…Într-adevăr, în băruleţul mic cât o cutie de
chibrituri, cum intrai, pe stânga, erau două mese deasupra cărora atârna o
pancartă : Loc pentru nefumători…,
dar care nu erau desparţite prin nicio paravană sau uşă de restul
încăperii…
Am luat foc de îndată şi am întrebat-o dacă n-a invaţat la fizică că gazul ia forma vasului în care este pus…e o inepţie să împarţi un bar in două, o parte pentru nefumători, şi o parte pentru fumători…când nu există între cele două părţi un paravan, o uşă…Dar nici măcar aceea nu ajută…că fumul se strecoară dupa paravan, sau prin gaura cheii, sau prin crăpătura de sub uşă. Numai o uşă etanşă poate ajuta…O uşă etanşă între dimensiuni sau spaţii paralele…
No comments:
Post a Comment