Plesu - non-dilematic

Plesu...non-dilematic, in DILEMA VECHE...

În douã dintre Evanghelii (Matei si Luca) ni se oferã parabola slujitorului (robului) credincios si întelept. E vorba despre un om care, urmînd sã plece pentru o perioadã de timp nedeterminatã, îl pune pe unul dintre slujitorii sãi, mai mare peste toti ceilalti, cu îndatorirea „sã le dea hranã la timp". Dacã îsi va face treaba constiincios, slujitorul acesta va binemerita, la întoarcerea stãpînului, sã fie pus „peste toate avutiile sale". Dacã nu, dacã se va comporta asemenea unui vãtaf brutal si se va lãsa ademenit de plãcerile sefiei, slujitorul va plãti cu viata si cu sufletul (va fi „despicat în douã" – spune textul – si azvîrlit în iad, laolaltã cu fãtarnicii).

Ca toate parabolele, si aceasta are mai multe straturi de înþeles. E o referintã la Judecata de Apoi, la venirea (de neanticipat) a lui Dumnezeu, la datoria de a fi pregãtit, clipã de clipã, pentru „evaluarea" finalã. Adresatã ucenicilor, parabola aceasta spune însã ceva si despre oficiul încredintat de Dumnezeu preoþilor. Ei sînt „pusi" (adicã au un „mandat", o „delegatie") sã pãstoreascã comunitatea semenilor lor în intervalul, saturat de asteptare, dintre ziua de azi si ziua Judecãtii. Esential e faptul cã ei nu sînt pusi în postura unor cãpetenii severe, a unor distribuitori de porunci, a unor „stãpîni". Ceea ce li se cere e sã dea hranã la timp celor pe care îi pãstoresc, adicã sã le fie de folos, sã-i slujeascã, sã-i gospodãreascã, sã le întretinã metabolismul spiritual. Atît. „Stãpînul" nu le-a încredintat, cu alte cuvinte, rolul sãu, ci i-a fãcut „mai mari" într-o activitate subalternã: nobilã, de neînlocuit, dar auxiliarã. A operat, asadar, un transfer, temporar, de responsabilitate. Cei care înteleg acest transfer drept legitimare personalã, drept „electiune" care îndeamnã la stãbie arbitrarã si vanitoasã, vor cãdea în pãcatul fãtãrniciei si vor fi evacuati.

Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecã spre triumfalism, suficientã, mîndrie lumeascã si eficientã lucrativã. Cînd aud, de pildã, cã un preot din Ardeal, lîngã corpul neînsufletit al unui enorias (întîmplãtor un mare poet), comunicã apropiatilor cã defunctul e în urmã cu plata cotizatiei parohiale. Sau cînd vãd, cum am vãzut cu ceva timp în urmã, un alt preot snopindu-l în bãtaie pe unul dintre reprezentantii turmei sale. De asemenea, cînd unele publicatii religioase sau posturi de televiziune „de profil" adoptã tonul si limbajul discursului omagial. O sumedenie de parohi si teologi vorbesc despre „Biserica noastrã" cum vorbeau activistii de pe vremuri despre partid, sau cum vorbesc gaitele patriotice despre tãrisoarã: exaltat, encomiastic, lacrimogen. Triste probe de slavã desartã. Ca si cum rostul Bisericii pe lume ar fi sã-si facã chip cioplit, sã se înalte pe sine, iar rostul slujitorilor ei – sã-si înfloreascã portretul. Stiu cît de antipatic devin, pentru unii, spunînd astfel de lucruri. Dar, în fond, sînt parte a acestei Biserici si pot fi mîhnit de unele semne de nevrednicie, asa cum pot fi bucuros de vredniciile ei. Sînt si eu dintre „robii" care trebuie hrãniti de alti robi, chemati, „sezonier", la dregãtorii veghetoare si slujitoare. Sînt îndreptãtit, deci, sã mã plîng cînd nu-mi primesc hrana „la timp" sau cînd primesc hranã nepotrivitã. Am fost martor, în aceste zile, la aniversarea celor 60 de ani de viatã ai Prea Fericitului Daniel, patriarhul crestinãtãtii românesti. Mã adaug, sincer, celor care i-au spus, cu acest prilej, „La multi si spornici ani!". M-am numãrat, la începutul mandatului sãu, printre cei care s-au bucurat public de ceea ce mi se pãrea o alegere optimã. Îi stiu calitãþile, vigoarea si tenacitatea organizatoricã, zelul. Dar trebuie sã mãrturisesc cã desfãsurarea momentului aniversar m-a întristat. Lucrurile au cãpãtat o turnurã excesivã, pe care Prea Fericitul ar fi putut-o ajusta. Aniversarea în sine era fireascã. Dar stilul ei mi-a amintit de o nu prea fericitã „traditie omagialã" autohtonã. „Album aniversar", „Volum omagial", film documentar realizat de Trinitas, ceremonii ample, discursuri înaripate, texte riscînd idolatria, cînd nu frizau prostul gust (ziarul Lumina a recurs, flasc, la toate cliseele acestui tip de eveniment: Patriarhul s-a nãscut „în zilele fierbinti ale lunii lui Cuptor", la Dobresti, „un sat binecuvîntat de Dumnezeu cu oameni credinciosi". „Încã de la o vîrstã fragedã…" etc. etc.). Nu cred cã asa se sãrbãtoreste un slujitor, un rob al lui Dumnezeu, un om care a ales, prin cãlugãrie, nu doar lepãdarea de lume, ci si lepãdarea de sine. Cei care asmut asupra lui toate hergheliile preamãririi lumesti nu-i fac nici un serviciu.