Imagini NASA

Testind Viitorul

Motorul J-2X care va propulsa etajul de sus al lui Ares I si Ares V lansatoare de vehicule. Ares I este o racheta in doua trepte care va transporta vehiculul cu echipajul de exploratori la orbita de joasa altitudine de la Pamant. Ares V va permite NASA sa lanseze o varietate de vehicule de explorare, precum si componentele de baza pentru a merge pe Luna. In imagine se vede motorul rachetei supus la teste, testat de NASA Marshall  Space Flight Center. Inginerii testeaza duza ca sa se asigure ca este suficient de puternica pentru a se opune fortelor inegale.Datele se culeg spre analiza pe computer de catre specialisti pentru design-ul duzei. Testele au inceput in Martie 2008.

Imagini NASA

Construind o noua generatie de nave spatiale.

Rachetele Ares, denumite dupa zeul grecesc asociat cu Marte, va duce echipaj uman pe Luna. Aceste rachete vor avea cinci trepte. In imagine se afla un segment de interior de 18 ft. diametru, de la stanga la dreapta sunt specialistii John Mayer, Curtis Bahr si Richard Venable.

Imagini NASA

O noua viziune a Universului

In 1609, Galileo a imbunatatit noul telescop inventat si indreptindu-l spre cer a revolutionat viziunea noastra asupra Universului. Anul acesta, 2009, pentru celebrarea aniversarii de 400 de ani de la piatra de hotar este desemnat ca Anul Internatioanal al Astronomiei. Azi marile Observatoare NASA continua ce a inceput Galileo si stiinta a progresat si prin imaginile trimise de marele Telescop Spatial Hubble, de Telescopul Spitzer si cel de Raze X de la Observatorul Chandra. Imaginea de mai sus este a galaxiei spirale Messier 101 care este vizibila de pe Telescopul Spatial Hubble. In patru secole de la Galileo, astronomia s-a schimbat uimitor de mult. Dar, curiositatea si cautarile noastre pentru cunoastere au ramas la fel. Si, de asemenea, mirarea noastra in fata splendorii Universului.  

 

Imagini NASA

Ce mai mare Camera de Vid din lume

La Centrul de Cercetare NASA Glenn Plum Brooke Station in Sundusky, Ohio, s-a construit cea mai mare camera de vid din lume. Masoara 100ft. diametru  si 122 ft. inaltime. Aceata este construita sa faciliteze vehiculul pentru echpajul de explorare Orion ce va fi testat in 2010. Primele zboruri vor incepe imediat la inceputul noii decade, Orion este parte din Programul Constellation de a trimite exploratori umani inapoi pe Luna, si apoi de acolo spre Marte si spre alte destinatii din sistemul solar. Orion va transporta si echipaj si cargo la Statia Spatiala Internationala.

 

 

Imagini NASA

Spirit de soldat

Imaginea de mai sus este luata de aparatul de fotografiat aflat pe vehicolul explorator de pe Marte, Marte Exploration Rover Spirit, in a 1806 zi Martiana sau la data de 31 Ianuarie 2009 de pe Pamant, din cadrul misiunii Spirit de pe suprafata planetei Marte.

Imagini NASA

Gaura Neagra din Galaxia Centaurus A

In imaginea de mai sus se poate vedea o spectaculoasa panorama a puterii acestei supermasive gauri negre. Jetul si lobul energizat de partea centrala a gaurii negre in vecinatatea galaxiei colorate in orange sunt transmise de telescopul din Chile de la Atacama -APEX, iar cele colorate vizibil in albastru in raze X sunt transmise de telescopul de la Observatorul Chandra. Jetul vizibil in raze X in partea de sus stanga se afla la aprox. la 13,000 ani lumina de gaura neagra. Datele de la APEX arata ca materialele din jet calatoresc cu o viteza de aproximativ jumatate din viteza luminii.   

Imagini NASA

AUTOPORTRET

Imagini NASA

Next Generation

NASA pregateste vehicule next generation cu echipaj uman, racheta Ares I, care este programata a fi lansata in decursul anului 2009 de la Centrul Spatial Kennedy - Florida. In imagine se vede o simulare test de separare a diferitelor trepte de la zborul Ares I. 

Imagini NASA

Constructie noua de nava spatiala de Next Generation

In lumina rasaritului continua constructia unui nou sistem de protectie a sistemului de luminat pentru Programul Constallation la Launch Pad 39B de la centrul Spatial Kennedy - Florida. Fiecare din cele trei turnuri ale sistemului de luminat va fi de 500ft.inaltime la care se va adauga aditional 100ft de fibra de sticla la partea superioara. Acest sistem imbunatatit de protectie a sistemului de luminat permite utilizarea lui si pentru inaltimea mare a rachetelor Ares I comparativ cu cele ale navetelor spatiale. Pad 39B va fi amplasamentul pentru primul vehicul Ares lansat, incluzind Ares I-X zbor test programat pentru Iulie 2009.

 

 

 

 

 

 

Conrad, de Dimitrie Bolintineanu

CÂNTUL AL III-LEA - EGIPTUL

Cunoaşteţi voi pământul ce Nilul a născut?
Ce crivăţul cu coama de gheaţă n-a bătut;
În care sub cununa-i se-nalţă palmierul
Şi pare că sprijină cu mândra-i frunte cerul
Aşa ca o columnă de marmur minunat
Ce sprijină un templu cu aur înstelat?
În care dulcea Ibis de zefiri legănată,
În silvele de cactus suspină amorată,
În care zea Isis c-un graţios surâs
În tristele deşerte crea un oasis;
Cunoaşteţi voi Egiptul ce n-are semănare
Cu nici o altă ţară? Loc curios în care
Întunecoasa fiie a vechii Ethiopii
Contrastă cu evrea cu ochii azurii,
Şi palida arabă, cu fruntea visătoare,
Cu copta cu păr negru şi braţe de ninsoare?
Pământ ce fecondează în fiecare lună,
Şi nici un timp n-abate splendida sa cunună!
În care frunza cade sub soarele de foc,
Şi alta vine-ndată de ţine al său loc.
Aice rar se-ntâmplă să fulgere, să plouă;
Un cer senin şi splendid adapă cu-a sa rouă
Pământul ce rodeşte şi apele din Nil
Îneacă în tot anul acest fecund argil.

Acolo noi vom merge... dar vasul fugător
Pe brazdele perfide alunecă uşor.
Conrad! veghezi tu oare, priveşti aceste maluri
Din care filistenii domneau aceste valuri?
Regina africană cu faţa de eben,
Spre răsărit se duce purtând un diadem
De stele fără număr, când geme-n depărtate
O surdă vijelie... fluierături bizare,
Mugiri adânci, sălbateci, concert spăimântător!
Ai crede că toţi monştrii marini s-adun în hor
Şi ţipă-n limbi diverse, pe tonul întristării,
Voind să ducă vasul în smârcurile mării.
Pilotu-abia mai şade la cârmă: e legat;
Pe pod s-aruncă valul, ce pare că-a turbat
Sub biciul unui demon ce de aproape-l strânge;
Lovirea cea de vânturi, catartul plecă, frânge.
Şi vasul se rădică, se lasă în abim,
Şi iară se înalţă! Un strigăt, un suspin
S-aude-n întunerec! Ai crede că mormântul
Se crapă, te înghite. Se îndoieşte vântul,
Şi valul îi răspunde prin mugetu-i duios...
E cântecul funebru... Un strigăt fioros
Al celui ce comandă s-aude-n vijelie,
Spăimântător; e geniul uman ce tot învie,
Ce dă direcţiune, ce apără, prevede.
Speranţa e busola, e harta; el o vede,
O cercetează, ştie de este de temut.
Foc! foc în cală! strigă şi totul s-a pierdut!
Atuncea comandantul răcneşte cu tărie,
Şi vocea-i se aude tunând în vijelie.
Toţi câţi mai au putere comanda lui urmez.
Conrad se află-n fruntea acelor ce lucrez.
Parvine să pătrunză el cel dintâi în cală
Prin flacări şi prin fumul ce flacăra exală.
Vâslaşii îl urmează; el tot a-mbărbătat,
Iar pompele jucară şi vasul a scăpat.

Dar zorile se varsă. Conrad pe pod priveşte
Acest spectacol magic, strein, ce îl răpeşte;
Aceste mii de valuri, ca cete de geanţi,
Ce joc cu vasul, şi-unii îl trec la ceilalţi,
Râzând de slăbiciunea acestui om pigmeu
Ce vrea pe eleminte să puie jugul său.
Pământ! pământ! strigară mai multe voci d-odată.
Şi se zări o coastă: sprânceană depărtată.
................................
Vedeţi acea câmpie ce moartea a coprins?
Aici a fost cetatea heroului ne-nvins,
Cu patru mii palate, o mie de grădine,
Trei sute teatre, circuri, de viaţă, oameni pline.
Şi astăzi nici o urmă! Nimic nu mai e viu:
Abia în suvenire, de ele se mai ştiu.
Acolo fu necropol, morminte strălucite,
Palate elegante de preoţi locuite,
Cu verzi grădini de arbori şi cu parteri de flori,
Mărite monumente, de marmur cu colori.
Azi locul e ruină şi malul cu-ntristare
Se-nclină şi şopteşte durerea sa la mare.
Lumina dimineţii se varsă în eter.
Convoiu-aleargă încă pe calea sa de fier,
Traversă sânu-acestor sălbatice deşerte
Şi fluieru-i exală fantastice concerte.
Ai fi crezut un şarpe, bălaur iritat,
Ce trece prin deşerte şi şuieră turbat.
La Nil el se opreşte şi râu-aici apare
În toată maiestatea... Salut, o, fluviu mare!
Zeu adorat în templul de la Nilopolis.
Sub formă a două sexe, fiu zeului Cnufis,
Tu singur, Nil, dai viaţă deşertelor profunde:
În fiecare vară verşi palidele-ţi unde,
Pe-această vale lată dând apă şi pământ,
Făcând un loc de viaţă dintr-un întins mormânt.
Cât de frumoasă-ai face, o, Nil, această vale,
Când civilizaţiunea aici şi-ar face cale,
Când oamenii-ar fi liberi, când jugu-apăsător
Nu ar sorbi şi viaţa, şi fructu muncii lor!

Aceste unde-eterne cât sânge nu sorbiră,
O, martor al durerii acelor ce pieriră,
Ca să păstreze lanţul ce de atâţia ani
Le dete moştenire un crud zeu la tirani?
Dar unde sunt tiranii şi sclavii? Au murit!
Da; au murit aceia, dar alţii au răsărit,
Ce vor pieri ca dânşii, lăsând pe alţii-n urmă
Să facă, unii domnii, şi alţii marea turmă
Precum ursita-i naşte, făcând misterios,
Spre a plana în aer, sau a rampa pe jos.
................................
Pe muntele Libii răsare plina lună
Şi varsă-un râu de raze pe valea lată, brună.
Un ocean de glorii pluteşte pe ruini.
Prin umbre şi prin raze, răpeşte pe streini.
Oh! câte suvenire nu se deştept aice!
Acolo e statua lui Sesostris ferice.
Mai dincolo e templul superbii zei Hathor.
Mai colo sunt coloşii, cu marea formă-a lor.
Colo se văd pilonii, columne, obelisci
Parcă se mişcă, umblă, sau se adun aici.
Şoptesc, suspin; în sânul palatelor umbroase,
Parcă s-aud acorduri de harpe-armonioase.
Măreţile tablouri parcă se animez,
Se mişcă; regi, regine pe vale însmăltez.

Maiestuoase umbre! Voi vieţuiţi în lume,
Vă răsfrângeţi pe secoli cu ale voastre nume,
Cu ale voastre fapte; dar în închipuiri,
În umbra ce-nveleşte atâtea suveniri.
Mişcarea se produce de umbrele respinse
De raze; şoapta naşte din vânturile stinse
Ce-adorm în aste locuri, din gemetul duios
Ce Nilul varsă-n noapte sub malul furtunos.
Suspinul unei paseri ce-adoarme în ruine.
Ce-o supără, în noapte, voioasele lumine.

Ce s-a făcut poporul ce-aicea a trăit?
Cu vechea-i strălucire el însuşi a pierit.
Dispare-o naţiune ca orice vieţuieşte.
Tot are-un timp, tot naşte, produce,-mbătrâneşte,
Şi apoi vine moarte, şi totul e pierdut!
Tot? Nu! Nimic nu moare, odată am născut,
Deci mai putem a naşte: am fost, putem fi încă.

Om laş, îmi spune mie, p-a vieţii crudă stâncă,
Ce farmec, ce plăcere, ce bine tu găseşti,
Încât să n-ai putere, curagi să părăseşti
O vale de durere, de lacrimi, de-ntristare
Pe care rătăcirea-ţi le face mai amare,
Pe care dulci iluzii cu raze le-nvelesc
Cum p-un deşert de moarte miragele plutesc
Şi fac mai crudă setea ce sânul tău încinge
Când mincinoasa rază din ochii tăi se stinge.
Regreţi aici în viaţă plăpândele cununi
De glorii, câştigate prin prostituţiuni,
Prin sânge, prin trădare? Regreţi tu calomnia
Ce lângă poarta vieţii, a-ţi vesteji junia,
Credinţa şi onoarea, te-aşteaptă să soseşti?
Regreţi să laşi o lume în care pătimeşti?
Ce te despreţuieşte, ce-ţi farămă junia,
Şi inima, onoarea, amorul, poezia?
Ce-ţi schimbă ziua-n noapte şi dulcele-n venin?
Ce-ţi fură partea vieţii la soarele divin?
Merită plâns această amară comedie
Ce se numeşte viaţă? Vis, fantasmagorie,
În care se succedă atâtea ficţiuni,
Fantasme, spectruri, umbre, numite naţiuni,
În care ele luptă s-apuce-un loc la soare,
S-apuce-un loc la viaţă, şi-abia venite, moare!
În care adevărul, dreptatea, nu au loc
Decât pe cei făţarnici să serve ca mijloc,
În care interesul împarte pe dreptate
Şi meritul se-nclină la mediocritate.
Născut aici în lume, o, zeu dezmoştenit,
Ursita-ţi e-mplinită de cum ai suferit.
Ce îţi rămâne încă să faci aici în lume?
Să laşi măreţe urme? Să laşi un mândru nume?
Să fie! Dar atuncea de ce tu întârzii
Să faci o faptă mare, printr-însa să re-nvii?
Şi apoi, în grămada de naţii ce compune
Al lor mormânt de doliu şi de destrucţiune,
Ruină infinită, spăimântător mormânt,
Să mergi s-arunci îndată al tău mizer pământ!
O, suflet mare, mobil, o, spirit, cugetare,
Nu eşti sătul tu încă d-a ta prostituare
În lutul ce te leagă şi-opreşte al tău zbor?
Ast lut supus la patimi, pământ degrădător,
Ce poftele usucă, ce uzul ofileşte,
Ce dorul îl consumă, tiranul îl robeşte?

Văzut-aţi voi deşertul părând, când luna plină
Revarsă valuri d-aur în umbra serii lină?
Colo se-ntinde valea lui Biban el Maluk.
Flori, arbori nu răsare şi toate se usuc.
Ea este încadrată de stânci cu creşti bizare
Şi munţi cu scorbori triste în plină dărâmare.
Pe vale şi pe măguri pluteşte-un văl de dor.
Nu mişcă, nu şopteşte nimica trăitor.
Când blonda dimineaţă revarsă dulci lumini
Din genele-i de aur pe vechile ruini,
Conrad lasă mormântul în care el dormise
Şi la Karnak se duce, făcând frumoase vise.

Dar colo este sala cea mare din palat.
Amantul lunii pare pe caru-i aurat
Şi varsă oceane de raze pe ruină.
O sută de columne gigantici o sprijină.
Să stăm puţin aicea! O, mare Sesostris,
Aici din belle-arte făcuşi un paradis,
Aici ţi-a fost palatul. Dar cine poate spune
Tot ce aici încântă, răpeşte şi supune?
Ce a putut să fie acest locaş divin,
În timpul tinereţii când orice-aici privim,
Acuma, în ruine, acum în întristare,
Atâta farmec încă şi frumuseţe are?
El ne vorbeşte încă de strălucirea ta;
Dar popolul acela ce fruntea prosterna
La templul tău cel splendid, de mult timp a pierit,
Să plângă pe mormântu-i destinul ne-mblânzit!
Alţi popoli, vai! urmară acelor mari popoare
De uriaşi! Şiroaie de barbari trecătoare,
Ce pier pe toată ziua şi nu produc nimic.
Ei nu v-admiră, ziduri; pe sufletul lor mic
Aceste monuminte prea mari descuragează,
Prin comparaţiune, pe ei îi micşorează.

Vedeţi această sală ce timpul a lovit?
Aicea fuse centru de tot ce-a strălucit.
Locaşu-ambiţiunii, palatul cugetării,
Al patimii, puterii şi-adesea al trădării;
Aici se prosternară atâtea frunţi regeşti,
Aici se umiliră puterile lumeşti,
În cruda aşteptare ca să se umilească,
La rândul ei, în urmă, mândria ta regească!

De te plângi tu, oare, sărmane muritor,
Când jugu umileşte în lume p-un popor?
Ursita ta în lume, formând a ta fiinţă,
Lăsat-a pentru tine decât, vai umilinţă!

Mai însemnaţi buchetul măreţ, desfătător
De templuri şi palate rămase la Luksor!
O, mare Amenofis! Aici trăieşti tu încă.
Dar să pătrundem umbra, tăcerea cea adâncă!
Acolo un pilone gigantic întâlneşti
Pe două mari masife, prin care-apoi zăreşti
O poartă c-o cornişă, ce artele amintă;
Tablouri hieroglifici pe Ramses îl prezintă.
Mulţime de tablouri faţada-mpodobesc.
Înuntru pe o sută columne strălucesc
Mulţime de legende cu simţuri graţioase.
Conrad admiră aceste lucrări maiestuoase.
El intră într-o sală, p-o stană de granit
Văzu un cuplu splendid, imagin înflorit:
Julia şi Claricia în admiraţiune,
Tablou divin ce limba refuză de a spune.
Ai fi crezut atuncea că-n lume sunt doi sori
Că frumuseţea dulce e două dulci surori!
Că dulcea fericire, c-un spirit şi c-un nume,
Îşi are-n cer o formă şi ceilaltă-n lume.
Pe domele măreţe aţintă ochii lor
În admiraţiune, extaz desfătător,
Şi razele de soare, răsfrânte de ruine,
Formează p-a lor frunte un cadru de lumine.
................................
Te-a inspirat Egiptul? Julia întreba,
În vasul ce acuma cu râul cobora,
Pe Conrad ce se luptă cu cruda nostalgie.
El prezintă Julii atunci o poezie,
În care al său suflet trecuse cu-al său dor,
O plângere amară, un cânt sfâşiitor,
Unit cu-o melodie suavă, prefumată,
D-amor şi de speranţă, de graţie curată.
El exprima aspectul acestui vast mormânt
Cum, soare, ceruri, aer, acest steril pământ,
Se răsfrângeau în sânu-i făcând ca să tresară
A suferinţii coardă, vibrare crudă, -amară,
Şi toate-aceste umbre, ce inima-i zdrobeau,
La razele Julii ferice dispăreau.

A ei figură dulce plutea ca o minune
Pe toate-aceste locuri de dezolaţiune;
Ea le făcea frumoase, eden încântător,
Le-mprumut juneţe, surâderi, vise, amor,
Prefume, frăgezime, magie şi răcoare,
Şi le făcea dorite, frumoase, răpitoare.
Julia se ghiceşte în aste dulci cântări,
Aici ea se prevede ca cerul peste mări.
Ea vede aicea toate aceste flori divine,
Născute, înflorite sub razele-i senine
Din graţiile sale, cereşti şi dulci plăceri,
Surâde ca o roză în vânt de primăveri.
................................
Zefiru-ntinde aripa ce umectă de rouă.
El împleteşte perla înbălsămării nopţi
Cu florile dorminde sub turburile şopţi.
În vale cură Nilul: gemândele lui valuri
Primesc o umbră dulce de arbori dupe maluri,
Ce-ngână raza lunii în cursul ei plăcut,
Lumină ce denunţă misterul neştiut
Al apelor în noapte. Acele două june
Femei se plimb răpite şi par prin umbre brune:
Ca nişte raze d-aur, suave-iluziuni,
Ce tot răpesc, încântă ca nişte dulci minciuni.

Dar zorile desfăşur ghirlanda de purpură,
A undii suprafaţă ferice ele-aură;
Şi raze rătăcite pe Nilul lat plutesc
Prin umbrele tăcute ce ici, colo pălesc.
Pământul se-ncunună d-o faţă mai senină,
Precum o diademă de diamant lumină
Pe fruntea frumuseţii, pe câmpul înflorit,
O pulbere de rouă pe flori a strălucit.
Şi purpura corolii din roza prefumată
Prin plânsul dimineţii apare mai curată,
Şi cerul se-nlumină şi stelele albesc;
Julia şi Claricia cu flori se-mpodobesc,
La raze şi la zefiri lăsând să le răsfeţe
Plutindele cosiţe ce-neacă ale lor feţe.
Conrad le urmăreşte în fantazia lor.
Admiră acele jocuri; se-mbată de amor.
Iar ele fac ghirlande de flori şi încunună
Ca nimfele antice cosiţa lor cea jună
Cum perla îşi răsfrânge pe cadru-i aurit
Frumoasele ei ape, al ei chip fericit,
Răsfrânge-a sa albeţe ce-ngână-un trandafir,
D-o frumuseţe rară, spre coama sa de fir.
Această frumuseţe, icoană credincioasă
A inimii, denunţă o inimă frumoasă
Ce se varsă ca roua arzândii primăveri.
Credeai că-aspiri un aer de fragede plăceri,
Acel prefum de câmpuri; că simţi o răsfăţare
De raze de la soare ce-aduce desfătare,
Că vezi o ploaie dulce de flori cu rar miros,
Pe faţa întristată a vieţii-aicea jos;
Că-auzi concerte mistici, cereşti, îmbătătoare,
De paseri amoroase, sub flori desfătătoare.
Şi sufletul atuncea părând întinerit,
Sub farmecul de viaţă ce tot a înverzit,
Se-mbată şi deliră d-amoare fără nume,
Delicioasă, pură, necunoscută-n lume.

Dar cine să descrie trăsurile ce are
O inimă? Ea este întocmai ca o mare
Schimbându-şi a sa faţă: seninul liniştit,
Şi soarele, şi luna, şi vântu-mbălsămit,
Şi cerul, norul, fundul şi aspra vijelie
O schimbă-n tot minutul! Aşa o bucurie
Precum şi o durere pe inimi oglindind,
Le dau a lor coloare de fier sau de argint.

Cât a cătat să fie mari oamenii odată
A căror fapte-n lume atât de mari s-arată!
Ei, ce trăiau în lume chiar dupe ce mureau,
Ei, ce o nouă viaţă, murind, îşi mai creau?
Aceste mari palate abia mai las trăsură.
Momiile regale cu timpul dispărură.
În pulbere se schimbă tot ce a fost aici;
Tot ce-a produs ştiinţa şi artele antici;
Dar cel puţin trăiră acele mândre nume
De fondatori şi astăzi răsună încă-n lume.
Şi vor trăi mult încă pe cât tot ce-au făcut
Va rechema mărirea anticului trecut.
Tu vei muri, o, popol, ce-orbia te supune.
Tu, ce n-ai conştiinţă de civilizaţiune.
Tu, care n-ai în viaţă nimica de dorit,
Tu, ce-n nefericire te afli fericit!

Să zicem un adio oraşului mai nou
Ce a lăsat în urmă-i cel mai splendid herou!
O tânără femeie, cea mai frumoasă-n lume,
Pe timpul său te pierde, şi peste al tău nume
Aruncă umilinţa sub care te înclini.
Acolo fu mormântul acestii dulci regini,
Acestii mari cochete! Nimic nu mai rămâne
Din urmele acestii zburdalnice ţărâne.
Era scris, Cleopatra, să piară, tu pierind,
Şi statul şi mormântul ce înălţai trăind?
Uiţi că erai femeie şi te-ntroduci în noapte
La Cezar ce-n palatu-i se leagănă de şoapte,
De valuri, şi medită Egiptu-a subjuga.
Un om al tău atuncea la Cezar s-arată.
Depune la picioare-i pachet de stofe d-aur,
Zicând că el ascunde un preţios tezaur.
Pachetul se desface, Cezar la el cătând,
Văzu pe Cleopatra din stofe apărând.
Ce frumuseţi, ce graţii, ce voluptăţi streine
Tu prezintaşi lui Cezar, ce se-nchină la tine,
Primind el, vingătorul superbului Pompeu,
El, vingătorul lumii, să fie-nvinsul tău!
................................

 

 

 

 

 

 Dochia şi Traian, de Gheorghe Asachi

Sub muntele Pion, în Moldova

I

Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-au fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Preste turme şi păstori.

II

La frumseţe şi la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte,
De Deceval, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deşi e învingător,
Frumuseţei ei se-nchină,
Se subgiugă de amor.

III

Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi;
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi.
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai.
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag.IV
Traian vine-n astă ţară,
Şi de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai fierbinte,
"Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!'
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ, Traian,
De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovan.

V

El pietroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.

 

 

 

 

Bărăganul, de Vasile Alecsandri

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arşiţa de soare
În patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.

Acolo floarea naşte şi moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ,
Şi-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struţ.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ş-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, şi mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru priveşte-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpaţi.

Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare
Va fi ziua de viaţă, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!

  

            -- Material trimis Roxana SARBU

 

 

 

 

 

 Candela, de Grigore Alexandrescu

Tăcerea e adâncă şi noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării
Ş-a stelelor de aur mulţime luminoasă
Ce smăltuiau seninul cereştilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină,
Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătăţei, mângâitoare rază,
Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişază
Rugăciunile noastre stăpânului obştesc!

În minutele-acelea când sufletul gândeşte,
Când omul se coboară în conştiinţa lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frăţeştei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martur şi i-am încredinţat!
Câte dorinţi smerite şi neînfiinţate
Am tăinuit de lume şi ei am arătat!
Dumnezeu ce de faţă pe cruce se arată,
El care-a nedreptăţii e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit.

Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărână,
Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână,
Umilit ca să-nşale şi blând ucigător,
Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-aşezate pe polurile lor?
..............................
..............................
Dar adânca odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt,
Chemând pe credincioşii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfânt.

Întunecimea nopţii care încă domneşte,
Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind,
Se-mpraştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineţei se pierde-ngălbenind.

Se desfăşur în ochii-mi minunile zidirei;
Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirei,
La cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căria vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.

Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,
De oameni şi de soartă când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.

Nichita Stănescu; Opera Magna, Vol. VI, Ed.Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007;
   Constatare şi Blestem
Sărmana materie,
biata natură, -
Ce mi-ai schimbat cuvântul în făptură
Tragică lumină
plină de strălucire
ce mi-ai schimbat ochii în două pete
de orbire
Destin al meu şi al nostru şi al vostru
Cuvântule ce nu-ţi afli rostul!
      Soldat
Vorbe de sulf plutind printre crengi,
gură a mea cu dinţii întregi,
tu muşcătură, învineţire
de soare luat de oştire.
Puşti! Săbii!
Tandre pistoale!
Descărcături fulgeroase, domoale
într-o inimă dublă:
una în mine,
alta-n niciunde
sau în oricine.
    Patria
Ea este frumoasă
cum e mâna mamei
pe care o sărut.
Ea nu are anotimpuri
pentru că a fugit, stând pe loc,
cu primăvara.
   Lumină
N-am avea lumină,
De n-ar exista lumina
N-am avea ce stinge!
Stinge!
          ***
             Mariei Puslojic
când ai să fii adolescentă
şi eu de multă vreme mort,
am să te cer de soţie în cer
şi din stele.
  Izgonitorul de viespi
Cu sângele te-am izgonit
peste fereastră.
Eu cred
că te-am împodobit
cu a sângelui podoabă.
O, du-te, tu, Marie, maică
de Cristos,
tu, maică de Cristosul
viespilor.
                  Nichita şi Ioan
                  azi
 
 -- Material trimis de Roxana Sarbu

Direcţia nouă în poezia şi proza română - Proza

ODOBESCU, STRAT, SLAVICI, A. XENOPOL, BURLĂ, VÂRGOLICI, I. NEGRUZZI, PANU, LAMBRIOR, P. P. CARP, T. ROSETTI

 

A fi regisorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Te încrezi în convenţia tăcută încheiată între tine şi public - din partea ta de a-l amăgi, din partea lui de a se lăsa să fie amăgit - şi conduci cu mâna sigură iluzia spectatorilor. Îţi trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusută cu codiţe de iepure alb, îi pui o coroană pe cap şi un sceptru în mână, şi iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi coşi pe frac o stea de decoraţie în locul inimei şi-l pui să facă gesturi cam înţepenite. Se cer doftori, magistraţi, academici, profesori (se înţelege: în comedii), ia câţiva figuranţi, le pui o perucă mare pe cap şi ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre, în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, şi ţi-ai îndeplinit scopul.

Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge să fie foarte pătruns de însemnătatea lui şi crede că el este cauza de căpetenie pentru succesul unei piese. Însuş cuprinsul şi spiritul piesei îi pare lucru de a doua mână - pentru dânsul orce dramă nu e decât un balet.

Regisorul este de râs cu această închipuire a lui. Dar când o parte mare a unei societăţi ar împărtăşi acest ridicol, şi încă în întrebările cele mai reale ale vieţei publice?

Întreabă pe cineva de progresul culturei literare şi artistice la noi: îţi va cita cifrele din statistică, atâtea şcoli de "bele-arte", atâtea conservatorii de muzică, atâtea ziare, atâtea "expoziţii ale artiştilor în viaţă" etc. Dar dacă este o ţară menită să ducă ad absurdum concluziile obişnuite ale statisticei, este a noastră. Mai toate acele cifre nu sunt interesante decât prin curajul de a fi aşezate în rubricele unde le vedem, şi nouă zecimi din "progresul" nostru se întemeiază pe delictul prevăzut de art. 208 al codicelui penal, care pedepseşte uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele cu inscripţiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua în serios.

De aci se explică starea cea hazlie a opiniei publice în România.

Pentru ce d. X este învăţat? Pentru că e profesor la Universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la Universitate numai fiindcă este învăţat. Căci dacă nu este învăţat, atunci forma goală a înfăţişării sale publice nu-l înalţă, ci-l face mai întâi de râs şi apoi primejdios.

Pentru ce d. Y este om politic? Fiindcă e redactorul a câtorva coli de hârtie ce se publică în intervaluri regulate. O stare mai solidă ar cere ca numai aceia să publice ziare cari sunt oameni politici.

Şi aşa mai departe.

Opinia ce o vedem astfel predominând în judecarea lucrurilor în fiinţă o întâlnim, fireşte, şi în privinţa lucrurilor de înfiinţat. Ne lipseşte activitatea ştienţifică, cercetări originale în toate ramurile ştiinţei sau nu există deloc, sau sunt prea puţine, şi prea puţin îndestulătoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriză de comisii guvernamentale; din contră, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdată concentrate la un învăţământ mai elementar; şcoale mai multe şi mai bune, profesori din ce în ce mai puţin ignoranţi, încetul cu încetul gustul ştiinţei deşteptat în tinerime, şi apoi speranţa că peste câteva generaţii va începe şi o mică activitate ştienţifică originală în mijlocul nostru. Nu aşa au gândit "anteluptătorii" noştri de progres grabnic, naţionaliştii zeloşi cu privilegiul exclusiv al focului patriotic: într-o dimineaţă guvernul a decretat şi promulgat în Monitorul oficial cultura României prin Societatea Academică din Bucureşti, a patentat 21 de învăţaţi, împărţiţi în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor şi categoria fizicilor. Dar cei mai mulţi membri ai acestui înalt institut se ţin de o a patra categorie, pe care politeţa ne opreşte să o numim.

Nu avem activitate literară şi - lucru caracteristic - romanuri şi novele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba şi aceasta; şi mai întâi ceva linişte politică, dacă ne o va îngădui soarta; apoi îndreptare materială, cu aceasta - după câteva generaţii - şi deşteptarea gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari să simtă puternic şi să-şi exprime frumos ceea ce au simţit şi alţii cari să gândească bine şi să-şi exprime simplu ceea ce au gândit.

Nu aşa crede majoritatea publicului nostru; un reprezentant al ei, într-un discurs ţinut sub aplauzele Asociaţiunii transilvane pentru cultura poporului român, a cerut de urgenţă o istorie a literaturii române, Panteonul, în care să se venereze deja eroii spiritului nostru, şi, pe de altă parte, cu o încântătoare consonanţă de idei, guvernul român a recunoscut gravitatea trebuinţei şi - pe când cele mai multe sate nu au de unde să înveţe a ceti şi a scrie - a deschis la Universitate catedra de istoria literaturei române.

Toţi cunoaştem importanţa teatrului pentru un popor, toţi ştim, asemenea, că ne lipseşte acest element de cultură. Vom traduce dar dramele eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noastre cele bune, dacă le avem, vom descuraja pe cele rele şi ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori adevăraţi... zeci şi zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singură trupă de actori care să merite acest nume. Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreaţă, subscrisă de bărbaţi celebri, însufleţită prin adunări numeroase, condusă de un comitet al naţiunii: este vorba de a strânge banii pentru ca mai întâi de toate să zidim casele teatrului. De aci încolo, lucrurile vor merge repede şi bine: zidurile să le avem, dramele vor veni.

În contrastul arătat pănă aici se cuprinde cea mai lămurită explicare a direcţiei nouă în osebire de cea veche. Direcţia veche a bărbaţilor noştri publici este mai mult îndreptată spre formele dinafară; direcţia nouă şi jună caută mai întâi de toate fundamentul dinlăuntru şi, unde nu-l are şi pănă când încă nu-l are, despreţuieşte forma dinafară ca neadevărată şi nedemnă.

După această explicare introductivă ne vom încerca să urmărim mai de aproape aspirările celei din urmă, şi fiindcă vorbim aici de literatură prozaică, vom împărţi cercetarea noastră, după cele două specii ale ei, în cercetarea ştienţifică şi în cea estetică sau cel puţin stilistică. Reproduceri din chiar operele autorilor, precum le-am făcut în studiul asupra poeziei, nu pot avea loc aici: întinderea lucrărilor prozaice se împotriveşte la aceasta. Trebuie să ne mărginim a cita numai titlul scrierilor şi a scoate la iveală elementele comune care le împreunează în una şi aceeaşi direcţie.

A

Ca reprezentanţi ai direcţiei nouă în privinţa ştienţifică privim pe dd. A. Odobescu (Cercetări archeologice, disertaţii publicate în Revista română, 1861; despre cântecele poporane, poeţii Văcăreşti, satira romană etc.), Strat (Economia politică, 1870), Slavici, Burla, Xenopol, P. P. Carp, Vârgolici, Panu, Lambrior, T. Rosetti (scrierile acestor din urmă publicate în Convorbiri literare).

Caracterizarea acestor autori să o începem însă cu o rezervă, fără de care observările noastre ar părea exagerate. Nici una din scrierile citate, privite din punctul de vedere al ştiinţei generale, nu este de vreo însemnătate extraordinară: nici o creaţie nouă, nici o suflare de acea puternică originalitate, care de pe înălţimea culturei secolului împreunează elementele date spre o nouă combinare sau află în intuiţie primitivă un adevăr pănă atunci nepătruns de înţelegerea omenească; nimic din toate aceste nu se află în scrierile române de păn-acum, şi nici nu se poate afla deocamdată. Căci o dezvoltare aşa de înaltă a lucrării ştienţifice presupune alte pături de cultură din trecut, prin care să i se fi format pământul roditor pentru hrana şi creşterea ei.

Dd. Odobescu, Lambrior, Strat şi ceilalţi sunt dar reprezentanţi ai literaturei noastre ştienţifice numai în marginile restrânse în care o asemenea activitate a fost cu putinţă pe treapta de cultură pe care ne aflăm. Dar în aceste margini, scrierile lor, în deosebire de celelalte analoage din literatura noastră, se razimă pe fundamente solide şi sunt însemnate prin două însuşiri bune ale autorilor: cunoştinţa ce o au despre starea ştiinţei de astăzi în privinţa materiei de care se ocupă şi sinceritatea cu care spun rezultatul cercetărilor lor.

Căci la noi, cari suntem vecini cu o cultură superioară, orce întrebare de ştiinţă este mai întăi de toate o întrebare de conştiinţă, şi conştiinţa ne impune aici două datorii: întăi, să studiem materia despre care scriem, într-atât, încât nici unul din principiile fundamentale la care a ajuns Europa cultă să nu ne fi rămas ascuns, aşadar, să ne aflăm la nivelul culturei în acea privinţă sau, cu o expresie franceză, să fim în curentul ei. Cetiţi disertaţia d-lui Odobescu despre cântecele poporane, sau articolele filologice ale d-lui Burla, sau criticele d-lui Carp etc., îndată veţi simţi siguranţa fundamentului pe care autorul îşi ridică clădirea sa, fie cât de mică, şi folosul ce-l puteţi trage din cetirea unei lucrări care rezumă în sine rezultatul progresului ştiinţei în acea materie. Şi acest folos este mare chiar atunci când opinia autorului este greşită; căci şi în acest caz ea are lângă sine propriul său corectiv, arătând izvoarele de unde a provenit.

A doua datorie de conştiinţă este: să avem destulă iubire de adevăr pentru a spune cu sinceritate ceea ce am aflat, în bine sau în rău. Introducerea d-lui Strat la Economia politică, studiul d-lui Slavici asupra maghiarilor, al d-lui T. Rosetti în contra lipsei noastre de progres real, criticele d-lui Panu în contra părţilor fantastice din istoria, dealtminteri interesantă, a d-lui Hasdeu etc. ne dau asemenea exemple de sinceritate şi nepărtinire şi ne fac impresia mulţămitoare a unei fapte oneste şi bărbăteşti.

Cele două însuşiri despre care vorbirăm acum se găsesc în mii de cărţi germane, englezeşti şi franceze, sunt chiar regula autorilor ştienţifici în ţările Europei culte. La noi, însă, sunt excepţie, şi o excepţie aşa de rară, încât ele singure au fost în stare a marca o adevărată direcţie nouă, în opoziţie cu cea obişnuită pănă acum. Meritul autorilor de care ne ocupăm este dar cu atât mai mare cu cât ei îşi păstrează acele însuşiri în mijlocul unei vieţi publice în care cel dintâi titlu pentru pretenţii exorbitante pare a fi lipsa de cunoştinţă de cauză, şi cea dintâi misiune, amăgirea opiniei publice.

Această calificare a vieţei noastre de pănă acum nu este exagerată, toţi cei cu experienţă şi cu bună-credinţă o recunosc, şi dacă în rândurile următoare ne încercăm să mai aducem un şir de dovezi pentru a o întări, o facem din încrederea că prin chiar aceasta se va înţelege cu atât mai lămurit în ce consistă însemnătatea direcţiei celei nouă, ca una ce s-a produs mai întăi din trebuinţa instinctivă de a ne scăpa de pe povârnişul pe care ne-au lăsat anteluptătorii cei vechi.

Tinerimea de astăzi, de la care atârnă îndreptarea în viitor, trebuie să înţeleagă odată unde este adevărul şi unde este eroarea în această luptă de idei; înaintea ei trebuie dar susţinut şi terminat acel proces de curăţire; înaintea ei trebuie dovedită acuzarea ce am adus-o în contra celor mai mulţi din publiciştii noştri literari şi ştienţifici, acuzarea lipsei de conştiinţă, atât în privirea cunoştinţei de cauză, cât şi în privirea voinţei de a spune adevărul în chestiile de care se ocupă. Vom reveni dar la dovedirea acuzării printr-un nou şir de exemple, care, în împreunarea lor, sperăm că vor face o impresie destul de adâncă asupra orcării inteligenţe nestricate.

Începem cu acele grade de neştiinţă care, prin mărimea lor faţă cu datoria poziţiei şi cu pretenţia autorului, constituie o adevărată lipsă de conştiinţă. Nu vom vorbi de acel înalt funcţionar al Ministerului Instrucţiunii Publice care propunea reforma metoadelor învăţământului primar şi care, auzind de la noi numele de Pestalozzi, ne întreba cine este (V. Alexandrescu-Urechia, director general la 1865). Nici de acel director de gimnaziu (Petrescu, la Iaşi) care, la provocarea ministerului de a face o programă pentru învăţământul clasic, aduna din cataloage nume de autori latini şi propunea prin adresă oficială studiarea poemii lui Ovid, Ars amandi, pentru clasa a V-a gimnazială. Vom cita numai exemple a căror controlare să fie destul de uşoară pentru a se putea face de orcine va voi.

Cel dintâi exemplu îl găsim iarăş în Societatea Academică din Bucureşti.

Această academie a ştiinţelor, pe lângă alte misiuni, se crede, mai întâi de toate, menită a stabili şi promulga regulele pentru limba şi scrierea română şi a susţine unitatea naţională în această privinţă. După opinia noastră, acea încredere este iluzorie. Dar să zicem că este întemeiată. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiunii ce înşii şi-o atribuiesc? Întrebările limbistice şi ortografice se hotărăsc în acel areopag al ştiinţei prin votare: se ridică mâna pentru sau contra unei propuneri, şi majoritatea părerilor hotărăşte. E dar lucru firesc să ne întrebăm dacă majoritatea e competentă pentru această hotărâre. Toţi membrii votanţi ai Academiei s-au pus oare să studieze limbistica? Sunt "în curentul" ideilor europene în această privinţă? Bopp, Diez, Renan, Max Müller etc. le sunt familiari? Pentru cei ce cunosc membrii şi lucrările Societăţii Academice răspunsul este neîndoios. O minoritate de specialişti se află acolo, marea majoritate votează fără a-şi da osteneala ca să-şi dobândească ştiinţa trebuincioasă pentru votul ce-l dau şi pentru locul ce-l ocupă.

Chemarea naturală a acestei Academii era de a aduna tezaurul limbei române, aşa cum a vorbit-o şi cum o vorbeşte poporul în toate provinciile locuite de români - lucrare foarte însemnată, pentru care numirea membrilor din deosebite ţări era nemerită şi pe care membrii înşii, cu bună plecare şi silinţă, ar fi putut-o îndeplini. În locul acestei simple lucrări de culegere credincioasă, academicii şi-au arogat autoritatea de a pronunţa cum ar trebui să fie limba şi scrierea şi au început a tortura ortografia şi cuvântarea, dând sentinţe în privinţa fonetismului şi-a etimologismului, în privinţa "corupţiunii eufonice"şi radicalismului în derivare. Dar dacă majoritatea membrilor Academiei era în stare să facă serviciul modest, însă foarte important, al unor culegători de cuvinte, le lipseşte orce competenţă de a se pronunţa în materii controversate ale ştiinţei filologice şi de a prescrie naţiunii lor cum să vorbească şi cum să scrie, în contra uzului comun, şi dacă totuş în asemenea chestii îşi ridică mânile pentru da sau nu, dovedesc lipsă de conştiinţă. Ce să ne mirăm de cei obscuri, când însuşi d. Cipariu, dealtminteri un reprezentant eminent al etimologismului între români, răspunzând în Archivul său filologic la nişte obiecţii limbistice ce-i făcusem în Academie, afirmă că nu cunoaşte scrierile limbistice ale lui Max Müller şi, după atâta timp, nu căutase încă să le cunoască. Dacă d. Cipariu - iacă tot ce putem răspunde la aceasta - nu cunoaşte pe Max Müller, paguba nu este a lui Max Müller.

Un alt academic, d. Bariţ, vorbind în Transilvania (15 aprilie 1872) despre dicţionarul şi glosarul Societăţii Academice Române, adaogă câteva observări la adresa Columnei lui Traian şi a Convorbirilor literare. Extragem pe cele din urmă:

"Oamenii serioşi n-au aflat demne de atenţiunea lor criticele ieşite în Iaşi, care presupun că filologii români, dacă voiesc a studia, vorbi şi scrie bine limba românească, au se înveţe mai întâi toate limbele Asiei, antice şi moderne, să călătorească până pe sub muntele Himalaya, precum fac unii literaţi maghiari, în interesul limbei lor, şi numai după aceea să se apuce de gramatică şi de dicţionar. Limba elină are expresiunea Morosophos, care în limba noastră şi în alte limbi mai mult analitice decât sintetice nu se poate traduce cu o singură expresiune. Nu ar fi vreun lucru plăcut când unii literaţi de ai noştri ar da românilor ocaziune de a se folosi de această expresiune în limba lor. Acela care voieşte să critice cu bun rezultat pentru limba şi literatura noastră, trebuie să lase orice jucărie la o parte, să se şi ferească de orice pedanterie."

Această critică pare a fi îndreptată în contra articolelor d-lui Burla, care, arătând erorile filologice ale d-lui Cipariu, dovedeşte prin chiar acest exemplu importanţa neapărată a studiului sanscrit pentru filologia modernă. Acum ce vrea d. Bariţ? D-sa găseşte nemerit ca filologii care vor să studieze limba lor să nu înveţe limba sanscrită? Şi găseşte lucru de râs când d. Burla pretinde că, după starea ştiinţei limbistice de astăzi, aflarea legilor variaţiei, analogiei şi eufoniei unei limbi este cu neputinţă fără studiul filologiei comparate? Dar d. Bariţ pe ce studii se întemeiază pentru a susţinea aceasta în contra d-lui Burla? De unde îşi scoate autoritatea de a nega valoarea neapărată a studiului sanscrit? În Europa cultă de astăzi nu există un singur filolog care să îndrăznească a se numi astfel şi a se ocupa de legile vreunei limbi când nu posede acel studiu comparativ, şi opoziţia ce d. academic o face în contra filologiei moderne este o dovadă mai mult... pentru ceea ce voim să dovedim cu aceste exemple.

Dar să cităm un alt caz, dintr-o sferă cu totul deosebită. Este obicei cunoscut al guvernelor noastre de a se ocupa de lucrări de prisos, neîngrijind pe cele trebuincioase. Nu ne vom mira dar văzând şi pe actuala administraţie a instrucţiunii publice bântuită de grijile ortografiei şi limbei române, care nu sunt de competenţa ei. Dar ce este de mirat e modul cum a încercat să se uşureze de aceste griji. Uitând că Societatea Academică a publicat o dată regulele ortografice ale limbei, sau nevoind a le ţinea în seamă, consiliul permanent al instr. publice, cu ministrul în frunte, publică un nou regulament pentru îndreptarea limbei şi scrierii române. Acest act literar este născut în şedinţa consiliului de la 28 octomvrie 1871 şi se caracterizează, în ortografia şi spiritul lui, prin următoarea citaţie:

"Avend în vedere diversitatea orthographielor que se observă în limba scrisă şi typărită inquât nu numai fie-quare carte, ci şi fie-quare individ 'şi are ortographia sa particulară;

Considerând greutatea que intâmpină din aquéstă confusiune atât scolari, quât şi chiar publicul maturu, neavând o regulă de quare să se ţină;

Consiliulu permaninte, sub preşedinţa d-lui Ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, in dorinţa de a face să dispară aquésta anarchie orthographică şi ajjunge la o uniformitate în modulu de a scrie şi a ceti etc., etc., decide:

MODIFICAREA UNORU FORME ALE DICERILOR

Substantivele derivate de a treia declinaţiune latine facu nominativulu in limba română qua ablativulu in cea latină, precum: professore, revisore, pontifice, carnifice ş.c.l.

Adiectivele participiale, derivate de la a 2-a şi a 3-a conjugare latină, facu după regula precedinte, nominativulu qua ablativulu latinu: dar după analogie se scriu şi se pronunţă inte prequm: presinte, absinte, putinte, existinte, dependinte, descendinte ş.c.l. Asemenea se scriu şi se pronunţă şi substantivele formate din acele adiective participiale, prequm: presinţă, absinţă, existinţă ş.c.l. Aceste regule orthographice se vor introduce in scoale in mod obligatoriu, atât in cărţile didactice şi in ocupaţiunile scripturistice ale scolarilor, quăt şi in corespondenţa corpului didacticu cu autorităţile instrucţiunii publice, şi vor servi de normă generală."

Pretenţia regulamentului este dar de a hotărî întrebările controversate ale limbei şi ortografiei române pe cale administrativă şi de a impune hotărârea sa tuturor şcolarilor şi profesorilor filologi, a căror chemare este în parte de a susţinea tocmai acea controversă ştienţifică. Subscrişi sunt ministrul Chr. Tell, membrii consiliului A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin şi D. Petrescu. Cine sunt aceşti domni? D. Christache Tell e general, d. Orescu arhitect, d. Aaron istoric, d. Zalomit profesor de filozofie (pentru a nu zice filozof), d. Marin fizic şi d. Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este limbist. Dar atunci de unde îşi aroagă dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra scrierii şi limbei ca regule obligatorii şcoalelor române? Cum! generalul Tell, arhitectul Orescu, fizicul Marin şi ceilalţi vor să ordoane filologilor Laurianu, Massimu, Circa, Burla, Lambrior etc., profesori specialişti în această materie, ca să-şi părăsească scrierea lor de păn-acum şi să primească pe aceea a consiliului permanent? Nemţii au un proverb de batjocură: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat şi mintea trebuincioasă pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au luat acest proverb în serios?

Trecem acum la o altă ordine de idei. A nu cunoaşte lucrul de care vorbeşti este un grad mic de greşală în comparare cu deprinderea de a ascunde adevărul, de a răspândi cu intenţie ştiri false şi de a nu le rectifica niciodată. Acesta însă este viţiul caracteristic al publicităţei, în special al jurnalisticei române, şi de aceea presa noastră, cu rare excepţii, deşi toţi "anteluptătorii" contribuiesc la conducerea ei, a ajuns a-şi pierde din valoare şi a devenit un obiect de dezgust pentru mulţi oameni cuminte.

Un exemplu destul de tare - şi cu el începem dovedirea acuzării - este strigătul de "cosmopolitism!", prin care, de câţiva ani încoace, presa română, nu cea de rând, s-a obişnuit să combată juna direcţie din Iaşi. Atacul s-a încercat întâi într-un discurs solemn rostit la1869 în Societatea Academică din Bucureşti de către d. Bariţ, care, cu claritatea şi mai ales sinceritatea limbagiului, pentru care este renumit, s-a pronunţat în contra direcţiei noastre "cosmopolite". D. Misail, par nobile fratrum, l-a secundat îndată pe calea jurnalistică, aplicându-ne cu acea ocazie toată eleganţa stilului d-sale.

De aici încolo Columna lui Traian, Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Uniunea liberală, Revista contimporană s-au grăbit care de care a-şi pune cunoscuta gingăşie şi bună-cuviinţă a limbagiului d-lor în serviciul sfintei cruciade în contra cosmopolitismului, pe care jurnalul Prahova îl numeşte în ultimul rând o "immondicitate".

Foarte bine! Păcat numai că tot strigătul acesta e o mistificare a opiniei publice. Adevărul este că poate în România întreagă, dar desigur cel puţin în "Junimea" din Iaşi, nu există cosmopolitism, dacă sub acesta se înţelege frumoasa utopie de a căuta fericirea omenirii într-o constituire comună a ei cu negarea individualităţei naţionale. Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziţie scrisă sau pronunţată de mine îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atât eu, cât şi ceilalţi membri ai "Junimii" din Iaşi suntem partizani ai ideii naţionalităţii şi ne-am pronunţat totdeauna în acest înţeles.

Iacă o declarare foarte lămurită, pe care o dovedim îndată.

Începând istoriceşte, prima atingere a acestei întrebări din partea vreunuia din noi s-a făcut în 1864, în una din prelecţiile publice populare ce le ţineam în sala Universităţii din Iaşi (vezi Convorbiri literare de la 1 martie 1867). Era prelecţia a zecea din acel an, ţinută de mine asupra temei individualitatea poporului şi cosmopolitismul. Ţinta acestei prelegeri fusese de a ne pronunţa pentru individualitate şi în contra cosmopolitismului.

În anul 1866, având trebuinţă pentru lucrările societăţii "Junimea" de a ne lămuri asupra ortografiei române, am scris şi publicat studiul Despre scrierea limbei române. Cuvintele puse în fruntea acestei cărţi sunt următoarele:

"Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naţionalităţilor. În el s-a lămurit şi se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specializându-şi fiecare misiunea istorică după propria sa natură.

Noi suntem de viţă latină - iacă punctul de plecare al civilizaţiunii noastre, iacă adevărul ce este menit a deveni cel mai important în ziua în care pentru toate sferele dezvoltării noastre vom şti a-i trage consecinţele practice."

În Convorbiri literare de la 15 iulie 1867 publică d. Al. Xenopol disertaţia sa despre cultura naţională care începe cu cuvintele:

"Trebuie bine să ne însemnăm noi, românii, că orice progres pe calea civilizaţiunii nu are pentru noi o adevărată valoare decât întrucât influenţează asupra naţionalităţii noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi."

În fine, tot în Convorbiri literare au apărut articolele noastre în contra germanizării limbei române din partea jurnalelor de peste Carpaţi, care se încheie cu următoarele cuvinte:

"Terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocând juna generaţiune de autori români din Austria să părăsească direcţia urmată pănă acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de naţionalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decât orunde, compatrioţii noştri de peste Carpaţi au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul distinctiv al limbei materne şi de a nu-l falsifica cu elemente străine. Căci o cauză naţională apărată cu o limbă stricată este pe terenul literar o cauză pierdută."

Tocmai această apărare a elementului naţional în limbă în contra germanizării d-lor Bariţ, Babeş, Roman, Vulcan etc. a fost punctul de plecare al polemicei între noi, şi dd. Bariţ şi Vulcan, declarând de bagatele germanizările d-lor, au început printr-o stratagemă de mult cunoscută să strige în contra antinaţionalismului nostru.

Ne-am oprit poate prea mult la constatarea acestui fapt. Dar fiindcă s-a făcut atâta vorbă deşeartă despre el în jurnalistica română (numai din lunele iunie, iulie şi august 1871 avem înainte-ne 86 numere de jurnale române pline de insulte la adresa noastră ca pretinşi cosmopoliţi), ne-am crezut o dată datori să restabilim adevărul faptelor în mijlocul falsificării cu care jurnalisticei noastre îi place să-şi îngâne publicul.

Este dar dovedit că societatea "Junimea" din Iaşi nu e cosmopolită, că în Convorbirile literare s-a susţinut totdeauna naţionalismul de către fiecare din noi, dar - ce e drept - nu ca pretext pentru a ascunde sub drapelul şi sub strigătul lui "Ştefan cel Mare" şi "Mihai Viteazul" toate mizeriile şi crudităţile celor nechemaţi şi nealeşi, ci ca punct de pornire pentru o dezvoltare mai energică şi mai conştienţioasă a activităţii literare şi ştienţifice în mijlocul poporului român.

Dar, dacă este aşa, atunci cum rămâne cu acuzările d-lor Bariţ, Bolliac, Misail şi celorlalţi în contra cosmopolitismului nostru? Răspunsul la această întrebare îl lăsăm în sama cetitorilor.

Pentru a termina, să cităm un ultim exemplu, mai nou. Cu prilejul dezbaterii unui budget al instrucţiunii publice, în iunie al anului 1871, autorul acestei cărţi, împreună cu alţi deputaţi, am propus în Camera României a se schimba două catedre politice de la Universitatea din Iaşi cu două alte catedre, pe care le credeam mai importante, a se înlocui adecă dreptul constituţional şi economia politică prin istoria naţională şi limba română. De era întemeiată sau nu propunerea nu examinăm, dar ceea ce trebuie să examinăm este modul cum a fost discutată în jurnalistica noastră.

Românul a început corul prin a zice că am făcut propunerea în înţelegere cu d. Radovitz, consul general al Prusiei! Acesta era un neadevăr şi o necuviinţă, dealtminteri şi un nonsens. Au urmat apoi Telegraful, Trompeta, Uniunea liberală.

Federaţiunea, relatând cele petrecute în Cameră, spune în no. ei din 11 iulie 1871:

"Titu Maiorescu calomniază gintea română, numind-o necultă, necapabilă, de pe înălţimea tribunei, în Parlamentul român. Iată programa Camerei prezente:

1. Stârpirea a tot ce este românesc. 2. Înlocuirea românilor prin străini şi evrei. Şi ministerul? Ministerul a promis că va lucra întocmai după programa lui Maiorescu."

Toate aceste ziceri ale Federaţiunii sunt neadevărate din cuvânt în cuvânt. Monitorul oficial, unde stau reproduse discursurile din Cameră o atestă. Aceleaşi neadevăruri, cu plângeri duioase asupra cinismului şi cosmopolitismului nostru, le cuprinde şi articolul Albinei din 18 iulie 1871. Că şi d. Babeş a putut aluneca pe această cale am înţeles la început. D-sa se va fi luat după confraţii d-sale în jurnalistică, şi fiindcă aceştia spuneau neadevăruri cu voie, d-sa le va fi spus fără voie. Dar după ce au apărut discuţiile budgetare în Monitor? Dar după ce s-au reprodus într-un suplement al Curierului din Iaşi anume propunerile şi cuvintele subscrisului şi i s-au trimis şi d-sale? De ce a tăcut Albina şi nu şi-a rectificat neadevărul?

Înţelegem foarte bine ca cineva să tacă asupra cuvintelor noastre, dar dacă le ia în băgare de seamă şi vorbeşte asupra lor, atunci nu face bine când spune neadevăruri.

Nu face bine nici pentru demnitatea sa, nici pentru scopul ce în acel moment îi poate părea folositor, adecă de a ne discredita pe noi.

Calomniez, il en reste toujours quelque chose, poate să fie un proverb adevărat în relaţiile personale. Aceasta nu o ştim şi ne este indiferent. Ceea ce ştim însă este că, în privinţa vieţei publice, proverbul e foarte greşit. Şi dovada ne-o dă tocmai rezultatul atacurilor făcute pe acea bază de cea mai mare parte a jurnalisticei române în contra junimiştilor. Sutele de jurnale care au vorbit în contra noastră au susţinut mai întâi neîntreruptă atenţia publicului asupră-ne. Marea majoritate a cetitorilor în primul moment a trebuit - ce e drept - să rămână sub impresia neadevărurilor cuprinse în acele jurnale. Dar fiindcă cel puţin atenţia era deşteptată în privinţa noastră, a fost cu neputinţă ca această ascultare unilaterală să ţină mult timp. Audiatur et altera pars e o regulă prea naturală a dreptăţii încât să poată rămânea totdeauna neaplicată.

Cei dintâi care au simţit trebuinţa de a ceti înainte de a osândi au fost desigur cei mai drepţi şi cei mai cuminte dintre adversarii noştri. Ce impresie însă a putut produce asupra unui om drept şi cuminte descoperirea ţesăturei de neştiinţă şi neadevăr cu care jurnaliştii au crezut că e bine să ne întâmpine, aceasta şi-o poate închipui orcine: neîncrederea în contra celor ce l-au amăgit pănă acum şi interesul de a urmări mai de aproape o direcţie în contra căreia nu s-au întrebuinţat încă armele adevărului. Pe cât însă este de sigur că un om cu minte face mai mult decât o sută de mărginiţi, pe atât este de sigur că, îndată ce din mijlocul unui public este câştigată opinia celor cu judecată neatârnată, şi ceilalţi din public vor urma în curând, ca unii ce sunt deprinşi a se lua după judecata altora.

Şi iată cum se explică neapărata răspândire a teoriilor foarte combătute, dar rău combătute. Căci nu ceea ce spun alţii despre scrierile noastre, ci numai ceea ce este cuprins în chiar aceste scrieri poate hotărî despre soarta lor. Soarta lor este astăzi de a fi mult mai răspândite decât la început, şi va fi mai greu acum decât a fost înainte de a lăţi atâtea neadevăruri asupră-ne.

Dacă dar în rândurile de mai sus am deplâns lipsa de iubire de adevăr în majoritatea publiciştilor noştri, nu a fost din teamă că invectivele lor vor fi putut rămânea puternice împotriva noastră: căci asemenea săgeţi se întorc totdeauna în contra celui ce le-a slobozit.

Cauza deplângerii este alta. Este simţirea însemnătăţii ce o are critica în orce manifestare a vieţei publice şi părerea de rău că juna noastră direcţie a fost lipsită de un asemenea control, fie cât de aspru, numai să fi fost adevărat. O mie de insulte şi de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac încă o singură critică, şi o singură critică încă nu am primit.

Bărbaţii pe care din copilărie eram obişnuiţi a-i admira în fruntea mişcării noastre naţionale, în loc de a fi venit, în experienţa şi maturitatea ce o aveau, să lumineze şi să modereze cu bunăvoinţă aspirările cele nouă, par a fi privit viaţa publică a poporului român ca o stăpânire exclusivă a lor, şi astfel, uitându-şi demnitatea vârstei, au început a se purta în contră-ne în modul dovedit mai sus prin atâtea exemple neplăcute.

Din vina lor viaţa noastră publică a ajuns astăzi într-atât, încât deziluzionarea a devenit semnul de recunoaştere pentru oamenii de bună-credinţă. Din vina lor "Junimea" este osândită să-şi caute singură calea viitorului: în combinare nefirească, ea trebuie să împreune energia vârstei sale cu prudenţa altei vârste şi, bătrână înaintea vremii, să ia asupră-şi sarcina îndoită ce un timp mai fericit o împarte între deosebite generaţii.

Ne lipseşte însoţirea celor bătrâni întru căutarea adevărului, ne lipseşte controlul experienţei şi critica oamenilor mai maturi.

Cine însă fără critică poate păşi cu siguranţă? Şi de când lipsa de combatere leală nu ar fi fost primejdioasă? Curat îţi este focul ce-l aduci pe altar; va fi însă curată şi flacăra - aceasta numai urma o poate alege, urma pe care o aştepţi, lucrând deocamdată cu inima împărţită între încredere şi îndoială.

B

Între cei de mai nainte însă a fost o excepţie; a fost un bărbat a cărui inimă rămăsese destul de tânără pentru a continua împreună cu juna generaţie lucrarea comună: Vasile Alecsandri. Şi tocmai exemplul lui dovedeşte cât bine poate aduce împreunarea autorităţii mature cu aspirările tinerimii.

Vasile Alecsandri, prin scrieri şi sfătuiri orale, ne-a întărit în tendenţa de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului. El a dat susţinerii noastre teoretice sprijinul renumelui său literar, şi dacă încercările de îndreptare limbistică vor izbuti, o mare parte a meritului îi revine lui.

Cu aceasta trecem la partea din urmă a expunerii noastre: la proza estetică în juna direcţie, adecă la proza privită în forma ei, în limbă şi stil. Copiile de pe natură ale d-lui Iacob Negruzzi, Nuvelele istorice ale d-lui A. Odobescu, studiile d-lor Vârgolici şi Lambrior, Nuvelele d-lui Nicu Gane sunt exemple pentru explicarea rândurilor următoare.

Forma limbei române la cei mai mulţi scriitori ai ei era şi este apăsată de stilul limbiştilor din Transilvania. Înrâurirea şcoalei transilvane asupra stilului nostru a fost cu atât mai firească cu cât tot începutul nostru de cultură - bun, rău, cum este - îl datorim ei. Şcoalele (Lazăr, Laurianu), ştiinţa (Cipariu), jurnalele (Bariţ şi Mureşanu) au fost începute sau cel puţin susţinute de ei, merit cunoscut şi recunoscut al confraţilor noştri de peste Carpaţi. Dar pe lângă aceste, transilvănenii ne-au adus şi o deprindere greşită în limbă şi stil, şi datoria noastră este acum, după ce am primit înrâurirea cea bună, să ne desfacem de elementele cele rele ale lor.

Stilul transilvănenilor, cu puţine excepţii, este dictat de şcoala etimologică. Însă stilul etimologiilor, chiar al celor mai buni, este pedant şi greoi, şi ceea ce la magistri s-ar putea numi uneori nebăgare de seamă devine la şcolari un sistem întrebuinţat înadins, oarecum un principiu de întunecare a limbei.

Pentru un cap cu înţelegere sănătoasă este îndestul stilul ciparianilor pentru a osândi sistemul din care a putut izvorî. Căci un sistem limbistic care produce confuzia şi îngreuiarea limbei nu poate fi decât fals. Asemenea capete însă sunt totdeauna rare, şi fiindcă ne e teamă că cei mai mulţi cipariani au pierdut chiar putinţa de a mai judeca ce este limbă lămurită şi ce este limbă încurcată, revenim din nou, deşi numai în scurt şi din alt punct de vedere la critica sistemului etimologic.

Ciparianii, şi întru aceasta foile şi cărţile şcolare din Transilvania şi Ungaria sunt mai toate cipariane, urmează în limba lor după două regule: întâi, după regula etimologiei şi al doilea, după regula analogiei cuvintelor, această din urmă păzită şi de fonetiştii bucovineni.

În ceea ce priveşte etimologismul, este ştiut că el nu e atât un sistem ortografic, cât mai mult un sistem limbistic. El vrea ca forma cea mai veche a cuvintelor să fie şi cea mai bună, fiind mai apropiată de latină, şi declară schimbările eufonice ce le-a făcut cu vremea poporul român de spurie, adecă false, corupte, pe care trebuie să le alungăm, păstrând regula gramaticei şi etimologiei d-lui Cipariu.

Să ne încercăm a face o aplicare a sistemului.

În muzeele de curiozităţi vechi, d.e. în Muzeul Sauvageot de la Paris, se află, printre sticlării, săpături în inoroc etc., şi frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice şi inscripţii în medalioane. Unul din aceste arată un brad cu frunzele verzi şi are deasupra înscrierea:

Je ne change jamais.

Să o traducem: "Niciodată nu mă schimb!" Chiar această exprimare este cam nepotrivită pentru o deviză: "niciodată" e prea lung în comparare cu jamais; dar, în fine, este cea mai precisă traducere a acestui emblem epigramatic. Dar lăsaţi să-l traducă un ciparian! El va zice:

Nece una data nu me scaimbu!

E cu putinţă să fii mai greoi şi mai ridicol?

Pentru ce nece şi nu nici? Pentru ce una şi nu o? Pentru ce scaimbu şi nu schimb? Fiindcă sunt forme vechi. Dar de ce forma mai veche să fie mai bună decât cea populară de astăzi? Pentru că e mai apropiată de regulele etimologice. Dar acum la întrebarea proprie: pentru ce regulele etimologiei filologilor să fie mai bune decât legea eufonică a poporului, nu se dă nici un răspuns raţional.

Scopul vorbirii şi scrierii este numai unul: împărtăşirea cugetării. Cu cât cugetarea se poate exprima mai iute şi mai exact, cu atât limba e mai bună. Unul din izvoarele vii din care decurge legea eufonică a popoarelor, pe lângă elementul fiziologic, etnic etc., este şi iuţeala crescândă a ideilor şi trebuinţa unei împărtăşiri mai grăbite. Pănă când cuvântul latin una arăta numai un număr a putut să rămâie sub forma una. Când a devenit la noi articol nehotărât, cum se zicea în gramatica veche, s-a schimbat într-o formă mai scurtă, mai curentă, şi s-a făcut o. Nece e greoi şi nu a sunat bine românului, nici a fost mai scurt şi mai eufonic pentru el; şi aşa mai departe întru toate. Aceste variaţii eufonice ale cuvintelor sunt oarecum sufletul limbei poporului, elementul intelectual şi estetic al progresului lui.

În contra acestui progres, în contra puterii organice a limbagiului, etimologia unui gramatist cu paralelismul paradigmelor lui nu poate să aibă nici cea mai mică valoare. Alcătuirea paradigmelor este operaţia seacă şi uscată a unui cap teoretic. Latineşte neque, aşadar la noi nece, latineşte una, aşadar la noi una, sunt formalisme goale, dar nu viaţa reală şi împlinită a unui popor. Poporul caută spirit tot mai precis şi potrivit în limba sa, nu petrificările trecutului, şi fraze ca aceste: "discusionea de una camu data este fipsata si nu lassa nece una indoentia asupr'a coprensului ei", din "prefationea" Dicţionarului limbei române de dd. Laurianu-Massimu (1871), sunt, pentru vremea de astăzi, curiozităţi literare, dar nu model de limbă românească.

Acest adevăr trebuie să se lăţească şi se va lăţi cu timpul în toată tinerimea noastră. Ceea ce-i stă încă împotrivă este lipsa de cultură estetică în acea tinerime, neputinţa de a preţui stilul cel bun, la unii poate chiar plăcerea cam barbară de a face paradă cu lucruri baroce şi stranie. Poate mulţi îşi par că sunt învăţaţi când scriu doptore în loc de doftor, indoentia în loc de îndoială. Dar aceştia să-şi aducă aminte că o limpezime inteligentă a fost totdeauna prima calitate a unei limbi bune, şi galimatia medicilor şi filologilor a deşteptat totdeauna, de la Rabelais şi Moliere până astăzi, numai batjocura oamenilor cu minte. Această batjocură a avut în Europa cultă de rezultat a răspândi iubirea şi deprinderea unui limbagiu lămurit şi a lunga pedantismul simplilor erudiţi din sfera vieţei publice. Ni s-ar cădea oare nouă să-i deschidem un adăpost naţional şi să-l patentăm drept institut de adevărată cultură?

Tot aşa de greşită este aplicarea legii analogiei. Ni se cere să zicem "direptore" în loc de director fiindcă la cuvintele latine de declin. a 3-a se pretinde că noi primim forma ablativului şi fiindcă c înainte de t în multe cuvinte româneşti se schimbă în p, şi un profesor de la Universitatea din Iaşi a ajuns să fie vestit prin stăruinţa ce o pune pe la toţi studenţii lui ca să zică pândepte în loc de pandecte.

Toată această cerinţă a analogiei este nedreaptă. În privinţa schematismului conjugării, ea există în orce limbă, dar în privinţa formei cuvintelor izolate nu există în nici una şi nu a existat niciodată. Mai întâi, în chiar limba poporului de pân-acum analogia nu e regulat observată; sunt multe cazuri în care cuvintele noastre, deşi se referă la substantive latine de a 3-a declinare, nu au forma ablativului în e: leu (şi nu leune), lotru (şi nu lătrune), nucă (în loc de nuce), nume (în loc de numine), piept (şi nu pieptore), fulger (şi nu fulgure), şarpe (şi nu serpente), păun (şi nu păune), secetă (şi nu secetate) etc.

Dar al doilea: nu se poate şti în nici un moment dat dacă împrejurările care au produs odinioară forma limbistică mai sunt şi astăzi în lucrare; şi dacă nu sunt, atunci poporul nu mai are nici un motiv ca să-şi tortureze cuvintele cele nouă în patul cel vechi al lui Procrustes. Când pentru noi trăia încă limba latină, când eram în legătură mai strânsă cu grecii, cu bulgarii, cu polonii, am putut urma unei imitări eufonice pe care astăzi nu o am mai avea. Poate a dispărut şi viaţa organică a unei certe părţi a formărilor (căci, în această privire, viaţa limbei seamănă cu viaţa plantelor) şi atunci cuvintele nouă rămân aşa cum le introducem, fără a se înfrânge după formele vechi. D.e., deşi din rogatio, rogationis am ajuns de mult să zicem rugăciune, totuşi, nimeni nu poate fi sigur că izvorul viu al limbagiului poporului nostru de astăzi mai cere ca să zicem, tot prin analogie, năciune, stăciune; poate (şi e chiar probabil) că vom rămânea să zicem naţie, staţie etc.

Şi celelalte limbi arată asemenea încetări ale formărilor analoage dintr-un timp, le arată uneori chiar pentru unul şi acelaş cuvânt. D.e., francezii, cari au schimbat o dată cuvântul latin fragilis în forma lor analogică frele, au primit mai pe urmă, încă o dată, forma fragile, o întrebuinţează astăzi alăturea cu frele şi nu o mai schimbă după analogia veche. Tot aşa, au, alăturea cu hôpital, forma hôtel din hospitalis, impliquer şi employer din implicare, grave şi grief din gravis, natif şi naïv din nativus, pâtre şi pasteur din pastor, rigide şi raide din rigidus etc. (Vezi Fuchs, Roman, Sprachen, pag. 125). Dar orcum ar fi cu aceste observări, un lucru rămâne sigur: limba se dezvoltă în mod instinctiv de poporul întreg şi nici un individ izolat nu este chemat a aşeza, prin reflecţie apriorică, regula după care să se primească formele cuvintelor nouă. Generaţiile viitoare ale poporului nostru se vor pronunţa prin "uzul lor general" de atunci, dar astăzi nimeni nu poate legifera în această materie.

Aşadar, noi, scriitorii, cari, printr-o sărire făr' de veste în dezvoltarea poporului, ne vedem siliţi a introduce o sumă de idei nouă, pentru care limba noastră de păn-acum nu are cuvinte, suntem liberi să alegem acele forme care ne par mai potrivite cu geniul limbei, şi anume, fără nici o monotonie şi uniformitate. La întrebarea: -ţie sau ţiune? român sau rumân? noi răspundem: şi una şi alta, după cum i se pare scriitorului mai bine la auz.

Acesta este înţelesul practic al mult citatei fraze, că ne aflăm într-o "epocă de tranziţie".

Dar ni se obiectează: se poate ca un popor să nu aibă o singură formă nici măcar pentru numele său? Să scrie când român, când rumân, când romîn?

Se poate foarte bine şi s-a putut la multe popoare. Francezii, pănă când era, şovăiau între françois şi français; academicii se ţineau de françois. Voltaire îşi bătea joc de ei şi scria français; şi, se înţelege, scrierea lui Voltaire a rămas cea bună. Nemţii scriau cu vro 30 de ani în urmă când teutsch, când deutsch etc.

Într-o asemenea nehotărâre suntem şi noi astăzi pentru foarte multe cuvinte, şi pentru câteva este orce limbă în orce moment dat. Italienii zic astăzi deschiude şi schiude, oscuro şi scuro, nemţii etwan şi etwa, fragte şi frug etc.; urma va alege care din aceste scrieri va rămânea sau dacă vor rămânea amândouă.

Limba este o fiinţă organică, şi nu o figură geometrică, ea poate avea graţie şi fără să aibă simetrie şi regulă paradigmată, ea cere forma şi dezvoltarea liberă a copacului natural şi nu primeşte subjugarea pedantă, precum o încerca Ludovic XVI la merişorii de pe terasa din Versailles, ciuntiţi în piramide regulate şi - urâte.

Că la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoaştem; că o asemenea stare a limbei e bine să se schimbe şi că se va schimba, şi aceasta ne pare sigur. Dar drumul schimbării şi reformei nu sunt legiferările vreunei academii sau vreunui filolog individual. Diversitatea limbei la noi provine din lipsa unei poezii şi proze recunoscute de clasice între toţi, şi, prin urmare, unificarea nu se poate naşte decât odată cu naşterea acelei poezii şi proze care va fi proza autorilor estetici, nu proza filologică.

Germanii secolului nostru, după ce Luther le dase o limbă comună, au primit proza lui Lessing şi a lui Goethe, francezii proza lui Voltaire, iar înaintea răspândirii acestor autori şi la ei era o deplină varietate sau - cum ar zice etimologii - confuzie în limbă.

Cine însă poate să ştie dacă vreunul din contimporanii noştri şi care din aceştia va fi primit de către generaţiile viitoare ale poporului nostru ca formatorul limbei sale? În această privinţă, ca în atâtea altele, viaţa instinctivă se sustrage de la orce calcul al reflecţiunii şi-şi păstrează o neatârnare oarecum capriţioasă. Şi istoria cuvintelor unei limbi, pentru a da un exemplu, ne-o dovedeşte pe fiecare pagină. Lessing (în scrisoarea literară de la 1 fevr. 1759) citează cuvântul entsprechen ca un dialectism şviţeran în stilul lui Wieland; de la Wieland însă l-a primit literatura germană, şi astăzi se întrebuinţează de toată lumea. În Critique de l'école des femmes a lui Moliere se ia cuvântul obscénité drept inovaţie ridiculă, astăzi este pretutindeni întrebuinţat în Franţa, pe când altele au devenit "obsolete". De la Goethe au primit germanii cuvintele anempfinden şi mitgeboren, iar provincialismul lui gegen ihm über în loc de ihm gegenüber nu s-a primit. Şi aşa mai departe. Prin urmare noi, cei de astăzi, nu putem avea nici o ştiinţă despre ceea ce va primi şi va respinge poporul de mâine dintre toate formele şi cuvintele de acum. Tot ce ştim este numai că această alegere se face instinctiv, şi nu după reflecţie, şi că se îndreptează mai ales după poeţi; şi datoria noastră este dar de a ne împotrivi în contra orcării monotonizări a limbei sub jugul vreunei filologii şi a aştepta venirea acelei poezii şi proze clasice care să fixeze limba. Cel mult mai putem constata că pentru epoca de acum autorii cei mai buni şi mai răspândiţi ai românilor sunt Alecsandri, Bolintineanu şi Odobescu şi că multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate de a rămânea, tocmai fiindcă Alecsandri, Bolintineanu şi Odobescu sunt scriitori estetici, şi nu erudiţi reflexivi, şi fiindcă în materie de limbă urechea lor singură face mai mult decât capul a o sută de filologi.

În emanciparea limbii dar de sub jugul filologiei transilvane vedem un alt semn caracteristic al direcţiei celei nouă, şi pentru noi, în special, un alt obiect de critică salutară în contra direcţiei celei vechi.

Cât de necesară era critica în această parte se vede din modul cum s-a primit din partea adversarilor. Ei nici nu vor să intre în discuţie, sunt aşa de deprinşi a se vedea stăpâni în domeniul limbistic, încât o controversă nu le mai pare o deprindere legitimă a vieţei literare, ci oarecum un act de rebeliune. D. Hăsdeu, întrebuinţând un drept recunoscut al comediei, a personificat în Ortonerozia tendinţele limbistice ale ciparianilor şi le-a luat în râs cu acel spirit viu ce-l are în scrierile satirice. Jurnalele de dincolo de Carpaţi nu au tactul de a lua gluma cum se dă, sau, dacă privesc lucrul ca o critică serioasă, de a o cerceta cu seriozitate, ci vorbesc despre această scriere a d-lui Hăsdeu ca despre o felonie. Vezi Federaţiunea şi Transilvania.

În Convorbiri literare a publicat d. Alecsandri dicţionarul său grotesc, unde îşi bate joc, uneori cu haz, de diformările limbistice la noi. Răspunzând la aceasta, Archivul filologic din Blaj a contestat d-lui Alecsandri competenţa, dându-i a înţelege ca să nu se amestece unde nu are ce căuta. În privinţa limbei române să tacă poetul Alecsandri şi să vorbească filologii Târnavelor? Iacă o perucă din vremurile trecute, cu care nu se mai poate face paradă în ziua de astăzi.

Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcţiei nouă despre care ne-am propus să vorbim este depărtarea neologismelor celor de prisos. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi. Punctul de plecare fusese tendinţa de a depărta din limbă cuvintele slavone, înlocuindu-le cu cele latine, dar sub acest pretext, cei mai mulţi scriitori ai noştri întrebuinţează fără nici o critică cuvinte nouă latine şi franceze chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romanică, şi alungă şi acele cuvinte slavone care sunt prea înrădăcinate în limba noastră încât să le mai putem scoate din ea. Atât punctul de plecare însuş, cât şi aplicarea lui sunt deopotrivă greşite şi provin iarăş din formalismul cel gol al teoriei, de care limba reală a poporului nu s-a ţinut niciodată.

Căci "puritatea" limbii e o cerere nedreaptă, care nicăieri nu s-a putut realiza. Genealogia limbilor se judecă după schematismul lor flecţionar: acesta arată de exemplu netăgăduit că noi suntem de viţă latină. Dar lexiconul limbei este totdeauna pestriţ şi arată ca o oglindă credincioasă, popoarele care au înrâurit asupră-i, împreună cu ideile ce le-a primit de la dânşii. Asemenea legături limbistice între popoare nu se pot tăia şi sunt cu atât mai dese cu cât poporul a rămas mai puţin izolat şi a putut mai mult împrumuta din comunicarea cu vecinii. Aşa a fost totdeauna şi aşa va rămânea. Limba latină e plină de cuvinte greceşti, cea franceză plină de cuvinte nemţeşti, cea spaniolă de arabe, cea engleză de franţuzeşti etc. Aşa fiind, depărtarea tutulor cuvintelor slavone este o utopie şi înlocuirea lor prin cuvinte latine sau franceze o îngreuiare a limbei, cu atât mai primejdioasă cu cât înstrăinează poporul de mişcarea literară de-abia începută a claselor mai culte. Se înţelege de la sine că acolo unde, pe lângă cuvântul slavon, există un cuvânt curat roman, acesta trebuie menţinut şi acela depărtat. Vom zice dar binecuvântare şi nu blagoslovenie. Se înţelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt (nu numai la terminii tecnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice de astăzi. Vom zice dar primitiv, constituţie, disciplină etc.

Dar nu se înţelege cu ce drept am introduce fără nici o noimă cuvinte nouă chiar acolo unde avem pe ale noastre de origine romană. Dacă, d.e., am primit să se zică binecuvântare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicţiune în loc de binecuvântare. D. Laurianu scrie în istoria sa donuri în loc de daruri; alţii zic terra în loc de pământ, cercustanţa în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuinţă, surg în loc de se nasc etc.

Un exemplu foarte tare pană unde poate merge introducerea greşită de cuvinte nouă ni-l dă limba răposatului Heliade.

Eşti belă, Serafita! belisimă-ntre zee,
Tu eşti al frumuseţei şi gemmă ş-ornament,
Te văz şi văz Olimpul, grădinele-empiree,
Eşti fericirea lumii şi centru-n firmament.

O, belă eşti, dilecto! şi capelura-ţi blondă,
De voluptate peplu, ca crinii lui Amor
Cu buclele lui Phebu te-ammantă te circondă
Electric radioasă. Te-acoperă că mor!
(Serafita - Poesii inedite, Bucureşti, 1872)

Un alt exemplu îl luăm din scrierile lui Pumnul. Pumnul voia să gonească din limbă toate cuvintele străine, chiar terminii greceşti, şi păzea totodată cu scumpătate regula sus criticată a analogiei. Cu aceste două "principii filologice" a izbutit să scrie aşa:

"Intruducăciune pregătiţivă în filosofie sau sciemânt. Prodata intruducăciunii este cunoscăciunea insemnânţei sciemântului ca mama nascaţivă a celorlalte sciinţe!

Astă cercetăciune este cu putinţă pe trei drumuri: a) pe drumul verbământal (etimologic); b) pe drumul suflemântal (psichologic); c) pe drumul tămplătural (istoric) etc.".
(Din manuscriptul despre filozofia populară)

Direcţia nouă a făcut dar un pas spre progres când, dezrobindu-ne de acele sisteme greşite, ne-a îndreptat luarea-aminte spre o limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba frumoasă în care scria Constantin Negruzzi şi pe care nu am fi trebuit să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări şi îndoieli se nasc, fireşte, şi aici. Că e mai bine să zicem roditor decât fertil, mai bine a unelti decât a machina, mai bine obicei decât abitudine, ne pare vederat. (Vezi şi critica d-lui Vârgolici în contra Transacţiunilor literare, în Convorbiri literare de la 1 mai 1872 şi interesantul articol al d-lui Lambrior, în no. de la 1 decemvrie 1873.) Trebuie însă totdeauna să zicem priincios în loc de favorabil? nădejde în loc de speranţă etc.? Este bine să împrospătăm vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste sunt întrebări al căror răspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaşte firele din care se ţese limbagiul poporului român. Nouă, celorlalţi, nu ne rămâne decât a urma, depărtaţi de orice silă teoretică, simţului nostru limbistic, ştiind bine că judecata din urmă nu o pot pronunţa decât urmaşii noştri.

Terminând această expunere, sperăm că prin ea se va fi lămurit mai bine deosebirea între ceea ce s-a numit direcţia nouă şi între direcţia mai veche.

A explica această deosebire ne-a părut o temă foarte însemnată. Căci poziţia morală în care se află poporul român este poate unică în istorie, cât pentru greutatea ei şi cere cu atât mai multă luare-aminte asupra mişcării lui literare, ca una ce este oglinda acelei poziţii.

Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrâureşte cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălţimei culturei este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuş şi de a formula idei pentru omenirea întreagă. Aflarea şi realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experienţelor celor mai dureroase; dar jertfa o dată adusă, ele se revarsă acum asupra omenirii şi o cheamă a se împărtăşi de binefacerea lor îmbelşugată. La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpându-şi şi întărindu-şi neatârnarea naţională sau plecându-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţei intelectuale şi economice a poporului, prin bunăvoinţă şi iuţeala de a înţelege şi de a-şi asimila cultura în activitate potrivită.

Pe noi, românii, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei şi ne-a pus în faţa Europei. Odată cu gurile Dunării ni s-au deschis şi porţile Carpaţilor, şi prin ele au intrat formele civilizaţiei din Franţa şi din Germania şi au învălit viaţa publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate.

Când am fi singuri într-o insulă, când ne-ar fi dat să trecem prin orce schimbare a vieţei publice fără a fi ameninţaţi dinafară în chiar existenţa noastră, am putea aştepta în linişte dezlegarea problemelor, lăsând timpului viitor sarcina de a ridica, încetul cu încetul, greutăţile de astăzi.

Aşa însă nu este situaţia noastră. Timpul dezvoltării ne este luat, şi tema cea mare este de a-l înlocui prin îndoită energie. Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa dinafară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile pănă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el.

Pentru aceasta se cere mai întâi o cultură solidă a claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală.

Aci însă este greutatea! A vota, a guverna, a scrie jurnale, a ţinea prelecţii necontrolate, a fi membru de academii şi profesor de universitate, această formă a culturei apusene convine anteluptătorilor noştri mai ales când forma se întâlneşte şi cu un u corespunzător din budgetul statului. Dar a îndeplini cu aceeaşi seriozitate sarcina ei intelectuală, aceasta nu le convine; şi când îi critici în această parte a vieţei lor publice, atunci se indignează, spun că suntem încă într-o stare nepregătită, că noi să ne asemănăm cu Franţa de acum 300 de ani, că meritele lui Şincai, Asachi, Bariţ, Tăutu, Laurianu trebuiesc privite dintr-o perspectivă istorică seculară!

Dar dacă vă asemănaţi cu Franţa de acum 300 de ani, de ce îi luaţi formele de cultură ale anilor din urmă?

Aci este contrazicerea cea primejdioasă. Nu e cu putinţă ca un popor să se bucure de formele dinafară ale unei culturi mai înalte şi să urmeze totodată înlăuntru apucăturilor barbariei. Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă, nouă nu ne rămâne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decât de a cere de la clasele noastre culte atâta conştiinţă câtă trebuie să o aibă şi atâta ştiinţă câtă o pot avea.

Iacă pentru ce lupta neîmpăcată în contra ignoranţei pretenţioase şi a neadevărului ne-a părut cea dintâi datorie şi pentru ce nu am putut primi punctul de vedere al acelora care sunt deprinşi cu o privire mai blândă şi se mulţumesc cu o lungă aşteptare a îndreptării în viitor.

Românii, anticipând formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite şi, depărtaţi din starea mai normală a dezvoltărilor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar şi ştienţific a dispărut. Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orce jertfe şi în mijlocul a orcâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului!

 

 

 

Eminescu şi poeziile lui

Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu.

Se cuvine dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere şi să încercăm totdeodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre.

Pe la mijlocul secolului în care trăim, predomnea în limba şi literatura română o tendenţă semierudită de latinizare, pornită din o legitimă revendicare naţională, dar care aducea cu sine pericolul unei înstrăinări între popor şi clasele lui culte. De la 1860 încoace datează îndreptatea: ea începe cu Vasile Alecsandri, care ştie să deştepte gustul pentru poezia populară, se continuă şi se îndeplineşte prin cercetarea şi înţelegerea condiţiilor sub care se dezvoltă limba şi scrierea unui popor.

Fiind astfel câştigată o temelie firească, cea dintâi treaptă de înălţare a literaturei naţionale, în legătură strânsă cu toată aspirarea generaţiei noastre spre cultura occidentală, trebuia neapărat să răspundă la două cerinţe: să arete întâi în cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile care agită deopotrivă toată inteligenţa europeană în artă, în ştiinţă, în filozofie; să aibă, al doilea, în forma ei o limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a acestei amplificări.

Amândouă condiţiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară.

I

Care a fost personalitatea poetului?

Viaţa lui externă e simplă de povestit, şi nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franţa, şi nu în Austria şi în Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat în ierarhia statului la o poziţie mai înaltă; ar fi întâlnit în viaţa lui sentimentală orce alte figuri omeneşti - Eminescu rămânea acelaş, soarta lui nu s-ar fi schimbat.

Născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani, primind prima învăţătură în gimnaziul din Cernăuţi, părăsind la 1864 şcoala pentru a se lua după trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin România şi prin Transilvania, părăsind şi această trupă pentru a se arunca cu cea mai mare încordare în studii felurite la Viena, susţinut acolo şi la Berlin în parte prin contribuţiile unor amici literari, numit între 1874 şi 1876 revizor şcolar şi bibliotecar la Iaşi, destituit şi dat în judecată de guvernul liberal, însărcinat apoi cu redacţia ziarului Timpul, încălzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au rămas în poeziile lui câteva urme de păr bălai, de ochi întunecaţi, de mâni reci, de un nu ştiu ce şi nu ştiu cum, lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naştere, îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etică şi intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889 într-un institut de alienaţi.

La o privire superficială, fuga lui Eminescu de la gimnaziu după o trupă de actori, darea lui în judecată, activitatea lui ca redactor de ziar, care adică nu s-ar putea explica decât prin necesităţi materiale, lipsa de orice distincţii convenţionale, de premieri academice, de decoraţii ş.c.l., toate aceste puse în legătură mai ales cu izbucnirea alienaţiei mentale par a da vieţei sale o coloare romantică, şi unele reviste şi ziare care l-au ignorat câtă vreme era în toată vigoarea lui au găsit aci prilejul de a-şi arăta sentimentalitatea şi de a acuza societatea română, care ar fi lăsat un asemenea om nebăgat în seamă şi într-o mizerie din cauza căreia ar fi înnebunit.

Noi credem că aceste apreţieri sunt greşite.

Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaş proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna.

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucureşti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, după dispoziţia momentului, cu acel surâs de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la curte, şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuş al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orce coborâre din lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească.

Cine-şi dă seama de o asemenea figură înţelege îndată că nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al Timpului mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin, pentru micile lui trebuinţe materiale tot atât era. Numai după izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arătau însă felurite forme de degenerare etică, obişnuite la asemenea stări, devenise lacom de bani.

Prin urmare, legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie să aibă soarta multor alte legende: să dispară înaintea realităţii.

Şi nici munca specială a unui redactor de ziar nu credem că trebuie privită la Eminescu ca o sforţare impusă de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult la toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu felul spiritului său. Şi energia cu care a redactat Timpul, înălţimea de vederi ce apare în toate articolele lui, puterea neuitată cu care în contra frazei despre naţionalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanţa elementului autohton sunt o dovadă pentru aceasta.

Cu o aşa natură, Eminescu găsea un element firesc pentru activitatea lui în toate situaţiile în care a fost pus. La bibliotecă, pentru a-şi spori comoara deja imensă a memoriei sale; ca revizor şcolar, pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra noilor metode de învăţământ; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fără invidie sau a râde fără răutate de scrierile cetite; la redacţia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale - în toate aceste ocupări şi sfere Eminescu se afla fără silă în elementul său.

Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei ce cunosc datele din familia lui ştiu că la doi fraţi ai săi, morţi sinucişi, a izbucnit nebunia înainte de a sa şi că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă.

De altminteri, şi în vremea în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului său făcuse pe amici să se teamă de rezultatul final. Viaţa lui era neregulată: adesea se hrănea numai cu narcotice şi excitante: abuz de tutun şi de cafea, nopţi petrecute în citire şi scriere, zile întregi petrecute fără mâncare, şi apoi deodată, la vreme neobişnuită, după miezul nopţii, mâncări şi băuturi fără alegere şi fără măsură; aşa era viaţa lui Eminescu. Nu această viaţă i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viaţă. Ceea ce o dovedeşte este că toate încercările, adeseori şi cu stăruinţă repetate de unii prieteni ai săi, între alţii şi de mine, nu au fost în stare să-l aducă la un trai mai regulat.

Şi nici de nefericiri cari ar fi influenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţimânt estetic, iar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punct de vedere al egoismului celui mai nepăsător om ce şi-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simţimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca şi în veselie. Şi, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă.

Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice; publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână şi să-l dea la Convorbiri literare.

Şi dacă pentru poeziile lui, în care şi-a întrupat sub o formă aşa de minunată cugetările şi simţirile, se mulţumea cu emoţiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfacţie de amor propriu: dacă el se considera oarecum ca organul accidental prin care însăş poezia se manifesta, aşa încât ar fi primit cu aceeaş mulţumire să se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai că era nepăsător pentru întâmplările vieţei externe, dar şi chiar că în relaţiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobişnuit. Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ei. Ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, şi el, cu melancolie impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei. De aci Luceafărul cu versurile de la sfârşit:

Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strimt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

II

Înţelegând astfel personalitatea lui Eminescu, înţelegem totdeodată una din părţile esenţiale ale operei sale literare: bogăţia de idei, care înalţă toată simţirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoţională face pe poet), şi vom vedea în chiar pătrunderea acestei bogăţii intelectuale până în miezul cugetărilor poetului puterea mişcătoare care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal şi forma exprimării lui şi să îndeplinească astfel amândouă cerinţele unei noi epoci literare.

Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoştinţele tale treptele succesive care să te ridice pănă la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului român.

Poetul e din naştere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naştere la adevăratul poet nu e dispoziţia pentru forma goală a ritmului şi a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoţională spre a se înfăţişa în forma frumosului.

Acel cuprins ideal al culturii omeneşti nu era la Eminescu un simplu material de erudiţie străină, ci era primit şi asimilat în chiar individualitatea lui intelectuală. Deprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întâi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci când exprimă o intuiţie a naturei sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci şi atunci când trec peste marginea lirismului individual şi îmbrăţişează şi reprezintă un simţimânt naţional sau umanitar.

De aici se explică în mare parte adânca impresie ce a produs-o opera lui asupra tutulor. Şi ei au simţit în felul lor ceea ce a simţit Eminescu, în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor; numai că el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie, aşa încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său.

Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte. Şi fiindcă tocmai această formă este partea cea mai sugestivă în opera lui, să ne fie permis a termina studiul de faţă prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.

O rezervă trebuie făcută din capul locului, şi este cu atât mai importantă cu cât mulţi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi făcut. Volumul în care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el însuşi, din cauza împrejurărilor cunoscute şi atinse în prefaţa noastră la ediţia I de la 1883. Dacă, în starea în care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte. Prin urmare, aşa cum se prezintă şi astăzi unicul volum, el cuprinde toate poeziile şi cele de la început, pe care însă autorul declarase de mult că voia să le îndrepteze şi în parte să le suprime. Nici cele 8 poezii citate în prefaţă la ediţia I, nici Călin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu în toată puterea lui. Contururile tremurânde ale descrierilor fără destulă precizie intuitivă, lipsa de claritate a gândirii, greşeli în accentul ritmic şi în rime sunt defecte al căror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Dacă totuş şi aceste poezii au meritat şi vor merita să figureze în opera lui literară, este fiindcă în fiecare din ele apare deodată din mijlocul imperfecţiilor o frumuseţe de limbă şi o înălţare de cuget care prevesteau de la început ce avea să devie poetul ajuns la culmea lui.

Rezerva dar ce un simţimânt de dreptate elementară ne impune să o facem este că în cercetarea următoare nu vom avea în vedere decât poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu în epoca deplinei sale dezvoltări. Acestea însă reclamă toată luarea-aminte a criticei literare în privinţa formei lor, şi cu deosebire a înrudirii cu poezia populară, din care s-au hrănit mai întâi şi deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas pănă la exprimarea celor mai înalte concepţiuni.

Condiţia fundamentală a acestei ridicări a formei poetice era o mânuire perfectă a limbei materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepţiune mai întinsă şi să poată crea din propria ei fire vestmântul noilor cugetări. Aceasta este

lupta dreaptă

ce o încearcă Eminescu, pentru

a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă.

Pentru el limba română e

ca un fagure de miere,

dulce şi străvezie, dar nu răzleţită în lipsă de contururi, ci prinsă în celula regulată a fagurelui.

Poeziile lui încep în această privinţă alipindu-se de-a dreptul de forma populară, dar îi dau o nouă însufleţire şi o fac primitoare de un cuprins mai înalt. [...]

Din poezia populară şi-a însuşit Eminescu armonia, uneori onomatopeică, a versurilor sale:

Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele
Scuturând aripele.

*

Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac...
Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.

*

Lună tu, stăpâna mării, pe a lumei boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci...
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate.

*

De ce dorm îngrămădite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?

*Pe când oastea se aşează, iată soarele apune, Voind creştetele-nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de biruinţă: fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, Păn'ce izvorăsc din veacuri stele una câte una, Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna.

Nu au existat, nu vor exista în poezia română versuri mai frumoase decât acestea.

Tot din poezia populară şi din citirea cronicarilor, din pătrunderea intimă a vechei limbi române au putut ieşi versurile în care vorbesc solul şi Mircea-vodă în Satira III:

- Ce vrei tu?
- Noi, bună pace, Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.[...]
- Orce gând ai, împărate, şi orcum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: bine-ai venit!
Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierţi.
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Or vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale
Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale -
De-o fi una, de-o fi alta: ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe,
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă;
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt;
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.

Dar primind astfel din limba populară elementul firesc şi armonios, Eminescu înalţă rimele poeziei române peste acea formă obişnuită şi adeseori neîngrijită, care a dat atâtor poezii ale noastre de pân-acum un aer aproape trivial.

Primul pas al lui pe această cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare şi prozaice şi de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzătoare:

Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

*

O! vino iar în al meu braţ,
Să te privesc iar cu nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

*

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci,
Când ne plimbam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

*

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţi.

Al doilea pas este introducerea, cu totul particulară poeziei lui Eminescu, a unor rime nouă, formate din împreunarea cu un cuvânt prescurtat, după felul caracteristic al limbii româneşti, sau din două cuvinte.

Pe-atunci erai tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

*

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

*

Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec.

*

Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel.

*

Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăru-i...
Flori de tei el are-n păru-i.

*

Când luna trece prin stejari,
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi tot încă mari
Se uită dulci şi galeşi?

*

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l -
Ce-o să aibă din acestea pentru ei bătrânul dascăl?

*Icoana stelei ce a murit Încet pe cer se suie; Era, pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e.

Însă unde inovaţia lui Eminescu în privinţa rimei se arată în modul cel mai neaşteptat este în numele proprii luate din diferite sfere de cultură şi introduse în modul cel mai firesc în versurile sale. Se ştie ce riscată este întrebuinţarea numelor proprii în poezia lirică, şi într-o veche cercetare literară a noastră am citat câteva exemple înspăimântătoare. Eminescu însă a ştiut să se folosească de ele cu măiestrie, şi tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase şi mai bine primite ale lui:

*

Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri.

*

Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De-un cuvânt al sfintei Vineri.

*

Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?

*

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila, De ai inimă şi minte, feri în lături: e Dalila! * Cu murmurile lor blânde un izvor de horum-harum Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum, Cu evlavie adâncă ne-nvăţau al minţii scripet, Legănând când o planetă, când vreun rege din Egipet.

*

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe.

*

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut, Au cu lira visătoare sau cu sunete de flaut Pot să-ntâmpin patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! Aşa că-nchipuindu-ţi lăcrimoasele ei gene, Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene.

*

Rămâneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini, Descălicători de ţară, dătători de legi şi datini.

*

Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca pe-un copil, Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april? Încleştând a tale braţe mintea să ţi-o pierzi, De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o dezmierzi Ca pe-o marmoră de Paros sau o pânză de Coreggio, Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o!

*

Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindic, L-am chemat în somn pe Kama - Kamadeva, zeul indic.

După o aşa încordare, după o aşa "luptă dreaptă" pentru a turna "limba veche în formă nouă", nu ne vom mira că a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigură a unor forme rafinate în Oda în metru antic, în Glossa şi în admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filozofie, pentru care nu se găsea pănă atunci nici o pregătire în literatura noastră. Căci palidele imitări ale monoloagelor din Faust şi din Hamlet, sau ale reflecţiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se găsesc urme în încercările literare după 48, nu pot intra aci în comparaţie.

Încă în primele poezii ale lui Eminescu, cum e Mortua est, Melancolie, de altminteri aşa de imperfecte, se întâlnesc strofe ca acestea:

Ş-apoi cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi? Dar ştie orcine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri -
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală:
Urechea te minte şi ochiul te-nşală:
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic -
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

*

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici - Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

Dar deplina stăpânire a formei clare pentru cuprinsul unei asemenea idei o arată Eminescu în poeziile din epoca sa cea adevărată:

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta,
Nu floarea veştejită din părul tău bălai,
Căci ultima mea rugă-i uitării să mă dai

La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău;
La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?

*

Cu mâine zilele-ţi adaugi, Cu ieri viaţa ta o scazi, Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune,
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Vremea trece, vremea vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate.

Nu spera şi nu ai teamă:
Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

*

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns;
Fu prăpastie? Genună? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază,
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace.
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur! Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl!
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boala spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii,
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii,
De atunci şi pănă astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
Şi, în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici:
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi.
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi.
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul;
În acea nemărginire ne-nvelim, uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.
Precum pulbere se joacă imperiul unei rază,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel într-a veşniciei noapte pururea adâncă
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă,
Cum s-o stinge, totul piere ca o umbră-n întuneric;
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.

Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.

NOTĂ ASUPRA ZILEI ŞI LOCULUI NAŞTERII LUI EMINESCU

Într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societăţii literare "Junimea" şi-au însemnat data şi locul naşterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mână a lui Eminescu în dreptul numelui său: "20 decembrie 1849, Botoşani", şi deasupra este chiar intercalat sfântul "Ignat", pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie.

Însă din corespondenţa ce am avut-o în a. 1889 relativ la biografia lui Eminescu, am şi o scrisoare de la sora mai mare a poetului, doamna A. Drogli, din Cernăuţi, 3 iulie 1889, în care se zice: "Biografia fratelui Mihail (publicată în Familia, no.2, anul 1885) este exactă, cu deosebire că s-au născut în satul Ipoteşti lângă oraşul Botoşani, depărtare de 1 1/2 oră, proprietatea tatălui nostru".

S-a ivit astfel îndoială asupra locului naşterii, dar s-a ivit îndoială şi asupra timpului; în matricula gimnaziului din Cernăuţi, unde a studiat Eminescu, se vede trecută ziua naşterii lui ca fiind 14 decembrie 1849.

Toată nedumerirea a încetat astăzi în urma cercetărilor d-lui N. D. Giurescu, al căror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare în Convorbiri literare de la 1 iunie 1912, de unde extragem următoarele:

"După o zadarnică excursiune ce am făcut în Ipoteşti, satul copilăriei lui Eminescu, d. G. Cerchez (pe atunci prefectul judeţului Botoşani) a primit următorul răspuns la o scrisoare ce adresase maicei Agapia Gherghel, stariţa schitului Agafton, unde trăieşte o mătuşă a poetului:

1891, martie 29, AgaftonDomnule prefect,

D. poet Eminescu este născut în Botoşani; aceasta este foarte sigur, căci am întrebat pe maica Fevronia Ioraşcu, care au fost de faţă când s-a născut. Este cunoscut încă că botezul i s-au cetit de către preotul Dimitrie, de la Ospenia...

Agapia Gherghel"  Am pornit spre biserica Uspenia ce-i mai zice şi biserica Domnească - catedrala din Botoşani. Am căutat pe preotul Dimitrie şi după răscolirea câtorva groase volume prăfuite de vreme în care erau trecute numele tuturor botezaţilor de "Dumnealui preotul iconom Ion Stamati", acuma răposat, începând cu a. 1832 am găsit în următoarele rânduri pe cari le dau în exactă transcriere:

"Născut la 15 ghenarie 185, din părinţii: Gheorghe Eminovici, proprietar, şi soţia sa Ralu, născută Vasile Iuraşcu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având naş pe dumnealui stolnicul Vasile Iuraşcu".

Acest volum se află în bună păstrare a preotului Dimitrie, de la mai sus pomenita biserică... Rămâne (aşadar) cu totul sigur că Mihail Eminescu s-a născut în Botoşani în ziua de 15 ianuarie 1850."

Credem şi noi că această concluziune a d-lui Giurescu trebuie primită şi că, prin urmare, poetul nostru este născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani.

 
 
   -- Material trimis de Roxana Sarbu

HOME (*Revenire-Pagina la Zi)

MENU

EDITORIAL