SOCIOPATHY in PSYCHO-CRIMINOLOGY






Articol nou pe PSIHOCRIM

SOCIOPATHY in PSYCHO-CRIMINOLOGY

by Alin LES
„[...] Căutând în continuare influențe de mediu cu privire la dezvoltarea sociopatiei, numeroși cercetători s-au îndreptat spre conceptul de tulburare de atașament, și nu către abuzul din copilărie per se. Atașamentul normal este un sistem înnăscut în creier, care motivează bebelușul să caute apropierea părintelui sau persoanei de îngrijire disponibilă, așa încât să se formeze primele relații interpersonale. Această primă relaționare este crucială nu doar din motive de supraviețuire a bebelușului, ci și pentru că permite sistemului limbic imatur al acestuia să folosească funcțiile mature ale creierului adult pentru a se organiza. Atunci când un părinte reacționează cu empatie la un bebeluș, sunt încurajate emoțiile pozitive ale copilului, ca de exemplu satisfacția și buna dispoziție, iar emoțiile potențial negative copleșitoare, cum ar fi frustrarea și teama, sunt moderate. Acest proces promovează un sentiment al ordinii și siguranței care, în final, va fi codificat în memoria bebelușului, furnizându-i acestuia o versiune portabilă a ceea ce descria John Bowlby în Attachment and Loss - o bază sigură în lume.
Cercetările ne arată că atașamentul adecvat la vârste fragede duce ala multe rezultate fericite, printre care se numără dezvoltarea sănătoasă a autoreglării emoționale, memoria autobiografică și capacitatea de a reflecta la propriile experiențe și acțiuni. Poate că cel mai important atașament în fragedă pruncie îi permite individului să creeze, mai târziu, legături afectuoase cu alți oameni. Cele mai timpurii atașamente se formează pe la vârsta de șapte luni și majoritatea bebelușilor umani reușesc să se atașeze de persoana care are cel mai mult grijă de ei, în așa manieră încât să se dezvolte aceste capacități importante.
Tulburarea de atașament este o boală tragică, ce apare când atașamentul în mica copilărie este distrus din cauza incompetenței parentale (ca de exemplu, în situația unei tulburări emoționale grave a părintelui) sau pentru că bebelușul este, pur și simplu, lăsat prea mult timp singur (cum se întâmpla pe vremuri cu orfanii). Copiii și adulții cu tulburare de atașament severă, pentru care nu a fost posibil atașamentul în primele șapte luni de viață, sunt incapabili să stabilească legături emoționale cu alte persoane și, prin urmare, se îndreaptă către o soartă despre care se poate spune că este mai rea decât moartea. Într-un caz extrem descoperit în SUA, în orfelinatele ultraigienice din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, bebelușii care nu erau deloc atinși, din motive de perfecțiune septică, erau sortiți morții, la propriu. Sucombând misterios din cauza unei probleme care pe atunci se numea marasmos, cuvânt de proveniență greacă însemnând epuizare - o tulburare care acum se numește incapacitate nonorganică de supraviețuire -, aproape toți bebelușii neatinși din aceste orfelinate au disparut. În suta de ani care a urmat, psihologii specializați în specializare și pediatrii au descoperit că îmbrățișarea, dezmierdarea, vorbitul și mângâierea bebelușului au o importanță crucială, iar consecințele lipsei totale a acestor gesturi sunt devastatoare.
În Europa Occidentală și în SUA (care, ironic, este una dintre societățile cele mai puțin tactile din întreaga lume), durerea și pierderea determinate de tulburarea de atașament au fost personal trăite de numeroase familii în timpul exploziei de compasiune de la începutul anilor '90, în scopul adoptării de orfani din România. În 1989, când regimul comunist din România s-a destrămat, în întreaga lume au fost publicate fotografii îngrozitoare cu sute de copii orfani ținuți ascunși de psihopatul dictator Nicolae Ceaușescu. Sub regimul lui, România a fost o națiune săracă la limita de subzistență, și totuși Ceaușescu a interzis atât avortul, cât și contracepția. Din această politică au rezultat sute de mii de copii înfometați și aproape 100 000 de orfani au ajuns în instituții de stat. În general, în aceste orfelinate raportul dintre copiii orfani și numărul angajaților era de aproximativ 40 la 1. Condițiile erau groaznic de insalubre și, exceptând faptul că erau hrăniți doar cât cei mai mulți dintre ei să fie menținuți în viață, bebelușii și copiii erau ignorați.
Cea mai bună soluție părea să fie ca străinii îmbelșugați să adopte cât mai mulți copii cu putință. Occidentalii și americanii bine intenționați au adus copii români în casele lor și au încercat în mod iubitor să le redea starea de sănătate. Apoi, un cuplu din Paris a descoperit că minunata lor fiică româncă, în vârstă de 10 luni, era de neconsolat și nu făcea decât să plângă și mai tare atunci când încercau să o țină în brațe. Sau un cuplu din Vancouver a intrat în camera fiului lor în vârstă de 3 ani și a descoperit că acesta aruncase pe geam pisoiul familiei. Niște părinți din Texas au fost nevoiți să recunoască față de ei înșiși că nu reușeau să îl împiedice pe fiul de 5 ani să stea toată ziua cu privirea pierdută printr-un colț și că uneori îi ataca răutăcios pe ceilalți copii ai lor în mijlocul nopții, când aceștia dormeau. Europa Occidentală și America importaseră un coșmar al tulburării de atașament, creat de un psihopat român sadic, care nici măcar nu mai era în viață. Fiind total lipsiți de atașament în fragedă pruncie, mulți dintre acești copii salvați erau lipsiți de afecțiune. [...]
crime-scene
În special din momentul dezvăluirii crizei orfanilor români, psihologii au început să se întrebe dacă tulburarea de atașament poate fi rădăcina ce ține de mediu a sociopatiei. Asemănările sunt evidente. Copiii care suferă de tulburare de atașament sunt impulsivi și reci din punct de vedere emoțional și, uneori, sunt periculos de violenți față de părinți, frați, surori, alți copii și animale de companie. Au tendința de a fura, vandaliza și declanșa incendii și, în tinerețe, petrec de multe ori o perioadă de timp în centre de detenție, la fel ca psihopații. Iar copiii cu tulburări de atașament severe sunt singurii copii care ne sperie la fel de tare precum tinerii psihopați. 
Aceste asemănări au fost observate în multe părți ale lumii. În psihiatria pediatrică scandinavă, de exemplu, se crede că o tulburare numită frustrare emoțională timpurie este cauzată de lipsa legăturii reciproce dintre mamă și copil, și în Scandinavia acest termen diagnostic (frustrare emoțională timpurie) este utilizat pentru a semnaliza riscul mai mare decât media al unui copil de a dezvolta o tulburare de caracter psihopat la maturitate. Frustrarea emoțională timpurie este legată statistic de factori ce pot face dificil atașamentul mamă-bebeluș, cum ar nașterea prematură, greutate extrem de scăzută la naștere și abuzul de substanțe al mamei în timpul sarcinii".
Martha Stout este psiholog clinician și a predat la Harvard Medical School timp de peste 25 de ani. A scris numeroase articole și cărți, printre care Myth of Sanity și The Paranoia Switch.

No comments:

HOME (*Revenire-Pagina la Zi)

MENU

EDITORIAL