Brancardierul Roman - Andrei Plesu

Brancardierul roman
Andrei Plesu

Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o masinarie. Iar cînd iesi, mort sau viu, porti toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriza, nici o aproximatie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagina de literatura. Lucrurile se desfasoara imprevizibil, ezita între motaiala si perplexitate, între precipitari palpitante si lentori turcesti, între reguli aspre si relativism balcanic. Ai parte si de duiosii materne (capeti pastilute si papica, esti invitat sa ridici mînutele si sa-ti scoti pijamaluta), dar si de bruftuluiala pedagogica sau de plictisite raceli functionale. E aventuros, e omeneste, e „plin de viata“. Precaritatea stimuleaza imaginatia. Toti, medici, infirmiere si pacienti, cauta solutii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolva rutinier. Bunavointa alterneaza cu exasperarea, organizarea lasa mereu spatiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictisesti.
Adica e ca si în afara zidurilor spitalului. Nu esti în alta lume: esti acasa! Si fiecare se descurca cum poate. În ultima vreme, am avut parte si de eficienta apuseana si de lirica proza autohtona. Am amintiri de nesters. De pilda întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia sa fiu cercetat cardiologic.
Cercetarea cu pricina implica, dupa încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, esti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon si esti adus înapoi cu acelasi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Asa ca te duci pe jos si te întorci pe o targa ambulanta.
Problema e ca trebuie sa ajungi de pe targa în pat fara sa te misti. Problema e si ca targa nu încape în rezerva în care se afla patul. E momentul în care intra în scena brancardierul: un baiat maruntel si binevoitor, obligat sa rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie sa va pun în pat“, ma anunta, tehnic, amicul. „Si cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Va iau în brate!“ „Matale nu stii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o suta de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obisnuit!“, raspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunastarii dîmbovitene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pîna sa fac o lista de argumente descurajante, omul se pune pe treaba. Scoate dintr-o geanta un brîu de piele, o chinga, o cingatoare din cele pe care si le pun hamalii de mobile si piane, ca sa ridice greutatea mai usor, fara risc de hernie. Se înhameaza rapid, cu miscari experte si, pîna sa perorez compatimitor, ma ia în brate, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Ma pomenesc cu nasul în gîtlejul lui si vad o mica apocalipsa organica: vene care se dilata, gata sa pocneasca, si o parcela de piele care se învineteste amenintator.
Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranta, apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o constiinta vinovata si cu un durabil amor fratesc pentru binefacatorul meu. Asa ceva nu poti trai într-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emotie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Si, în vreme ce spitalul apusean e un loc fara memorie, spitalul nostru stramosesc e o interminabila sursa de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: exista scoli care sa formeze brancardieri? Sau trebuie sa umplem spitalele cu filozofi reciclati, capabili sa ia în brate, prin puterea gîndului, pacienti de mare tonaj? Dar asta e o problema de reforma a învatamîntului, pe care guvernul si presedintia o vor transa ferm, daca nu acum, macar în mandatul urmator...