Grecii si noi. O uimire
Lucrurile care au pret in viata, nu pot fi obtinute nici fara efort, nici fara costuri; daca doresti sa ai drepturi, trebuie sa-ti asumi indatoriri; daca vrei sa te cinsteasca cetatea,
trebuie sa o servesti; daca vrei sa fii recunoscut, trebuie sa stii la randul tau sa ii recunosti pe altii; binele pe care il ceri, trebuie mai intai sa il dai; daca vrei linistea pacii, trebuie sa
stapanesti duritatile razboiului; protectia cetatii se obtine prin serviciu in slujba legilor ei; pe scurt, mintea are nevoie de cultivare, sufletul de straduinta, iar drepturile de
indatoriri
Nu a existat varsta istorica a culturii europene care sa nu se fi referit la greci fie ca la o instanta, fie ca la o inspiratie, fie ca la un prilej. Gandirea lor a fost actuala pentru ganditorii
care au vertebrat crestinismul; a fost actuala si pentru ganditorii care l-au dezmembrat. Gandirea grecilor a fost actuala pentru lansarea Iluminismului; a fost actuala si pentru ingroparea lui.
Deopotriva, grecii au fost valabili pentru paganism si pentru crestinism, pentru moderni si pentru anti-moderni, pentru gandirea politica si pentru gandirea stiintifica, pentru istorie si pentru
contra-istorie - cu o formula a lui Montaigne, a fost bun pentru tot si pentru contrariul lui. Pentru tot ce s-a intamplat in perimetrul culturii si civilizatiei europene, grecii s-au dovedit
relevanti si actuali. Sunt ei in continuare?
In amintirile despre Socrate datorate lui Xenofon, gasim expus mitul numit „Hercule la rascruce" (Memorabilia II, 1, 21-34). El exprima esenta optiunii morale a civilizatiei noastre cu o
simplitate si o claritate care ne lasa cu gura cascata.
Pe cand trecea de la copilarie la adolescenta, Hercule intelege ca se afla in fata unor optiuni morale. Drept urmare, se retrage sa mediteze. In timpul retragerii, i se infatiseaza doua femei
inalte, una nobila si placuta la privit, cealalta senzuala si atragatoare. Prima se numeste Areté, a doua Kakía. Kakía isi expune optiunea morala pe care o reprezinta prin
urmatorul discurs: daca te vei lasa calauzit de mine, ii spune ea lui Hercule, te voi conduce pe calea cea mai usoara si mai placuta; vei gusta toate placerile vietii, fara nicio apasare morala; nu
va trebui sa te ocupi de treburile publice, ci numai de placerile vietii tale private; te voi invata sa profiti de roadele muncii altora fara niciun efort si fara sa trebuiasca sa-ti asumi vreo
responsabilitate; printr-o ingeniozitate pe care voi sti sa ti-o inspir de fiecare data, iti vei putea multiplica indefinit si dorintele, si placerile.
Cealalta femeie, cea care este placuta la privit fara a fi senzuala, ii spune lui Hercule ca ea nu ii va oferi nimic de-a gata, ci ii va prezenta lucrurile asa cum sunt, adica asa cum le-au randuit
zeii. Lucrurile care au pret in viata, spune ea, nu pot fi obtinute nici fara efort, nici fara costuri; daca doresti sa ai drepturi, trebuie sa-ti asumi indatoriri; daca vrei sa te cinsteasca
cetatea, trebuie sa o servesti; daca vrei sa fii recunoscut, trebuie sa stii la randul tau sa ii recunosti pe altii; binele pe care il ceri, trebuie mai intai sa il dai; daca vrei linistea pacii,
trebuie sa stapanesti duritatile razboiului; protectia cetatii se obtine prin serviciu in slujba legilor ei; pe scurt, mintea are nevoie de cultivare, sufletul de straduinta, iar drepturile de
indatoriri.
In mod previzibil, cele doua femei se iau la cearta. Miza infruntarii este sufletul lui Hercule. Nu argumentele cu care Areté o cearta pe Kakía sunt insa importante (de fapt, sunt
banale), ci felul in care pozitiile lor sunt construite. Pozitia exprimata de Areté este construita printr-un mecanism de tip trade off: totul are un cost; ca sa obtii ceva, trebuie sa
platesti cu altceva; oricarui drept ii corespunde o indatorire; toate satisfactiile au costuri si fizice, si morale; nimic nu se ofera de-a gata si nu se ia pe gratis; si asa mai departe. Pozitia
exprimata de Kakía este construita pe ipoteza ca exista o cale de a obtine orice satisfactie si fara efort, si fara costuri, si in chip nelimitat.
Aceasta din urma pozitie este pentru noi, modernii recenti, foarte familiara: este pozitia naturala pe care o adoptam ori de cate ori e vorba de drepturile, placerile ori bunurile pe care ni le
dorim. Noi pretindem drepturi fara obligatii, placeri fara responsabilitati si bunuri fara costuri. Mai mult, Kakía ii promite lui Hercule ceea ce numai statul asistential ii ofera
cetateanului modern: „Te vei infrupta din roadele muncii altora, fara sa te sinchisesti pe ce cai le-ai dobandit, caci doar eu stiu sa le aduc numai foloase celor ce-mi urmeaza sfaturile". Ai
zice ca vorbeste un consilier de taxe din lumea noastra.
E frapant ca optiunea morala aparata de Kakía pleaca de la o ipoteza care era perfect neverosimila inainte de epoca generalizata a tehnicii si care greu putea fi imaginata inainte de
aparitia beneficiilor aparent gratuite pe care le revarsa asupra cetateanului democratic statul asistential postmodern. In contextul cetatii clasice, orice argument care implica abundenta
nelimitata, satisfactii fara responsabilitati si drepturi lipsite de indatoriri este din capul locului neverosimil. In lumea noastra postmoderna, insa, aceasta optiune morala nu este doar posibila
din punct de vedere material, ea reprezinta conceptia morala a majoritatii.
Azi, Hercule nu ar fi stat pe ganduri. Cu ajutorul tehnicii, ar fi putut obtine totul fara efort, numai printr-o apasare de buton. Odata cu prabusirea moralei traditionale, totul i-ar fi fost
permis, iar prin progresele realitatii virtuale, totul i-ar fi fost instantaneu accesibil. Statului-providenta i-ar fi putut pretinde orice drept, fara a oferi in schimb serviciul vreunei
indatoriri. Totul i s-ar fi cuvenit, iar el n-ar fi datorat nimanui nimic.
Abia acum sunt de luat in seama contraargumentele. Cele oferite de Areté, desi banale (ruinarea corpului, impacarea sufleteasca, reputatia nepatata), sunt sanatoase. Critica
liberala a statului-asistential i-ar fi putut furniza lui Hercule argumente mai solide. Dar problema cruciala ramane, si ea nu poate fi rezolvata nici economic, nici tehnic, nici politic: de ce ar
trebui sa ne limitam in dorintele noastre? De ce, desi totul ne este accesibil, nu totul ne este ingaduit? De ce principiul modern, enuntat de Camille Paglia sub forma „daca poate fi pangarit
ceva, atunci trebuie pangarit", este nu doar moralmente pernicios, ci si aberant din punct de vedere ontologic? Trebuie, altfel spus, regasit principiul recentrarii noastre.
Actualitatea grecilor sta nu doar in faptul ca ne ofera exemple ale situatiilor cu care abia acum, la mai mult de doua milenii de la ei, ne confruntam cu adevarat, ci in special in imprejurarea ca exemplele lor le permit problemelor noastre sa fie puse in toata amploarea si gravitatea lor.
No comments:
Post a Comment