Cum au fost in tinerete Arsenie Papacioc si Alexandru Teodorescu inainte de a se calugari

Mai presus de declarațiile de avere, să se depună declarații de fire! Voi ați observat ce discriminare se face în cazul a două verbe la fel de uzuale? „A avea" a devenit mai cool decît „A fi". „A avea" beneficiază de mediatizare maximă, e vedetă, în timp ce „A fi" nici nu contează. Numai cine are ceva - de preferat mult - e considerat că și este cineva respectabil. La televiziuni e plin de averi cu chip de om (iar în presa mondenă se face caz de „cât de mare o are cutare", fiind o altă formă la modă de „a avea", în detrimentul lui „a fi"). De ce contează averea mai mult decât firea? De ce un om se măsoară în metri pătrați de teren și construcții, în kilograme de bijuterii, în bancnote, în cai-putere și ce mai strânge el? S-au pierdut toate unitățile de măsură ce țin de „a fi"? Cerem să completeze obligatoriu și „declarații de fire" cei care acum depun doar „declarații de avere". Să ne spună cine sunt, cu exemple clare. Nu doar declarații cu ce au strâns, că astea seamănă cu inventarul de la magazin. Ca o contrapondere la invazia în spațiul mediatic a persoanelor „care au", dăm două exemple de oameni care și-au propus mai mult „să fie" decît "să aibă". Pe bază de avion Să ai avion personal în zilele noastre, să-l pilotezi singur, înspre ce insule exotice vrei, e semn că ești mare baștan. Imaginați-vă însă cît de șmecher erai dacă aveai avion personal în anii '30, cînd în 90% dintre localitățile din România nu era nici măcar electricitate trasă. Erai zeu! Un fericit posesor de aeroplan a fost Alexandru Teodorescu, care, pe lîngă scula zburătoare, mai deținea și cîteva case pe Calea Victoriei, care i-ar asigura și acum un loc onorabil într-un Top 300, alături de alți posesori de avioane și clădiri, precum Ion Țiriac. Era un fel de mogulaș al vremurilor lui, un fel de Dinu Patriciu, deținînd cîteva reviste, unele literare, în care, ca și Patriciu, mai și scria din cînd în cînd, semnînd cu pseudonimul Sandu Tudor. Evident, era un personaj monden și nu putea rata admirația femeilor, ceea ce s-a transpus oficial în trei căsătorii (încă una și-l egala pe Călin Popescu Tăriceanu). Într-o zi, aflat la manșă, avionul personal i-a intrat în picaj iremediabil. Speriat, Alexandru Teodorescu și-a spus rugăciunea și și-a promis în gînd că se călugărește dacă scapă cu viață. Ca prin minune, a scăpat fără nici o zgîrietură din avionul transformat în morman de fiare. Om de cuvînt, a vîndut imediat tot și s-a călugărit. Ocupația asta n-a fost foarte apreciată cînd au venit comuniștii (nu că l-ar fi apreciat dacă era un burghez bogătan, ca înainte), care l-au arestat pentru ceea ce era, nu pentru ceea ce avea. A murit cu numele de Părintele Daniil, după șapte ani de detenție grea, în regim de all inclusive. Adică a prins tot ce se putea oferi în pușcăriile comuniste: Canal, tortură, patru ani cu lanțuri la picioare. Viața lui nu a fost niciodată după '89 subiect de presă, deși putea fi abordată la rubrici mondene, la rubrici literare și, mai ales, la rubrici despre moralitate. Pe bază de mașină Să ai mașină personală în anii '30, cînd în 95% din cazuri transportul se făcea cu căruța, era semn că ești mare baștan, de asemenea. Un astfel de fericit posesor a fost Anghel Papacioc, care nu numai că avea mașină, dar avea și doi șoferi mereu cu el, asta în caz că unuia i se făcea rău sau obosea. Anghel Papacioc era destul de bogat în vremea lui, cam cît e Becali în vremea noastră. Iar banii îi făcuse tot cu Armata, dar într-un mod mai cinstit. Pentru că Anghel Papacioc, chimist de geniu, știa pe atunci să facă, în exclusivitate, focoase pentru bombele produse de România. Deci nu se pricepea deloc la tunuri, ca Becali. În plus, a fost la un moment dat și primar al localității Zărnești. Primar, automobil cu doi șoferi, bani berechet, ce mai, era în acele vremuri de vreo două ori mai tare decît este acum Mazăre, care se dă mare cu automobilele lui de epocă. Într-o noapte cu lună plină, întorcîndu-se cu mașina de la Sinaia, are o revelație și-i spune șoferului care se odihnea cu el pe banchetă: „Dacă pe lumea asta este atît de frumos, cît de frumos o fi pe lumea ailaltă!". Și în gînd și-a promis să se călugărească. Om de cuvînt, a vîndut tot ce avea și s-a călugărit, primind numele de Arsenie. Ocupația asta n-a fost foarte apreciată cînd au venit comuniștii (nu că l-ar fi apreciat dacă era un burghez bogătan, ca înainte), care l-au arestat pentru ceea ce era, nu pentru ceea ce avea. Ca să-l aresteze, la mănăstire au descins trei camioane de soldați și optzeci și nouă de ofițeri, ceea ce a stîrnit exclamația monahului: „S-a cutremurat muntele și a ieșit un șoarec! Puteați să-mi dați un telefon și veneam singur, ce vă trebuia teatrul ăsta?…". Au urmat ani grei de detenție, în care cea mai cumplită tortură a fost „congelatorul". Practic, era o cameră frigorifică în care deținutul era băgat dezbrăcat. După trei zile, te făceai stalagmită. Părintele Arsenie a rezistat șapte zile în congelator, doar rugîndu-se. Forța interioară i-a dat mai multă căldură decît i-ar fi dat hăinoaiele de blană ale lui Fizz. Ajuns la 96 de ani, părintele Arsenie Papacioc a murit , la Mănăstirea Techirghiol, moartea lui fiind cam singurul moment în care presa națională i-a acordat atenție. N-a mai avut mașina din anii '30, cu doi șoferi, pe timpul călugăriei – de ce l-ar fi băgat în seamă?