Eu si dosarul meu - de Gabriel Liiceanu

Document:
Eu si dosarul meu de Gabriel Liiceanu

La sfârsitul lui 2006, am fost anuntat ca "mi s-a gasit dosarul de
urmarire informativa". Când l-am citit prima oara, lucrul care m-a
frapat a fost disproportia dintre mijloacele pe care Securitatea le
punea în miscare si lipsa de însemnatate a "obiectivului" care, de la
bun început, eram. Cei de-acolo trebuiau, pentru a-si justifica
existenta, sa-si creeze în permanenta "obiectul muncii", sa-l
inventeze, sa-i dea o consistenta si un prestigiu pe care bietul
"obiectiv", cel mai adesea, nu le avea. Îsi exersau mârsava meserie pe
niste amarâti, chinuiti de viata lor de zi cu zi si crescuti în cultul
precautiei. Legiuni de oameni platiti cu lefuri de cinci-sase ori mai
mari decât ale noastre ne urmareau pentru a consemna, sub forma unor
rapoarte scrise în limba de lemn, derizoriul existentei noastre
cotidiene, vidul unor vieti în care nu se întâmpla nimic demn de a fi
retinut, analizat, clasat si îndosariat.

Un spion pe cale sa se nasca: "obiectivul" trece granita

Îmi citesc, asadar, cele cinci volume ale dosarului din anii
1971-1976. (Unde-or fi restul?) Din clipa în care m-am întors în tara,
în 1971, dupa o bursa de trei luni în Germania, zeci de "lucratori"
din "Consiliul Securitatii Statului" au fost mobilizati pentru o
supraveghere care, cu intensitati diferite, a durat vreme de
saisprezece ani. Una pe care, slava Domnului, nu am facut decât s-o
banuiesc intermitent, dar nicidecum sa o cunosc în tot sordidul
amplorii, continuitatii si detaliilor ei. Din primele pagini aflu ca
deja de la întoarcere am fost asteptat în stil mare, asemeni unui
bandit de clasa sau unui mare spion care este reperat si anuntat "la
centru" de cum trece granita si patrunde în tara. (...)

Ca sa se poata desfasura, securistii aveau nevoie de o ipoteza de
lucru, de un scenariu grotesc, de tipul celor inventate pe vremea
proceselor staliniste ale anilor '30 si aplicate la noi mai întâi în
procesul Patrascanu. Pe astea le stiau, pe astea le aplicau si-acum.
Toate aceste scenarii se învârteau în jurul spionilor, agentilor si
"agenturilor" imperialiste. Asadar, profesorul de la Universitatea din
Aachen, care mi-a fost tutore în lunile petrecute acolo si care tinea
un curs despre Aristotel si altul despre Fichte, devine, hocus-pocus,
în rapoartele lor, membru prezumat al contraspionajului german ("agent
al S.F.I." - ?!), iar eu, un prezumtiv racolat. Profesorul Biemel era
un om de o bunatate si o blândete fara seaman. Daca ar fi stiut,
bietul de el, când m-a primit în cabinetul sau de la facultate, în ce
rol avea sa fie distribuit, sase luni mai târziu, în filmul produs de
Securitatea româna! Pe de alta parte, trebuia facuta proba
perturbatiunilor mele ideologice, datorate, din exterior, influentelor
suferite în timpul bursei, prin contactul impur cu lumea Apusului, iar
din interior, relatiei mele cu Noica.

Operatiunea I.C.O. sau cum se strapunge un perete de caramida

"Verdictul fusese dat, procesul putea sa-nceapa." Se trece la treaba.
Mi se pregateste, cum spuneam, o întoarcere pe masura scenariului
construit de maiorul Ioan Patrulescu de la Directia I a Securitatii,
omul care, ani buni de-atunci înainte, se va ocupa din umbra de mine.
El colecteaza, propune si trimite totul, spre aprobare, catre
superiorii lui. Va fi si el, în felul lui, "tutorele" meu. Unul
care-mi va pastori, spre a-l distruge, destinul.

Locuinta este mai întâi studiata plecându-se de la schitele celor doua
camere ale apartamentului din Lucaci, cel în care urma sa revin,
precum si ale celui de vizavi, în care locuia familia Maxim.
("Alaturat anexam materialele de studierea locuintei din strada Lucaci
si schitele apartamentelor 1 si 2 de la parter.") Se fac "studii"
privitoare la compozitia zidurilor casei si, în functie de ele, se
alege tipul de microfonie. Se opteaza pentru instalatia de tip I.C.O.
(Cer ajutor. Nimeni în jurul meu, nici cercetatorii de la CNSAS care
mi-au dat dosarele nu stiu sa-mi spuna ce înseamna "I.C.O".) Tonul
maiorului Patrulescu, când le expune superiorilor, pe 12 octombrie
1971, proiectul sau, este plin de optimism: "Pe lânga alte mijloace
ale muncii informativ-operative s-a studiat posibilitatea introducerii
instalatiei de tip I.C.O. la domiciliul celui în cauza, stabilindu-se
ca sunt conditii favorabile pentru realizarea acestui scop. Din datele
ce le detinem rezulta ca apartamentul este construit din caramida si
are post telefonic." Asadar, numai vesti bune. Este expus si planul
patrunderii în apartament: "Întrucât nu sunt conditii pentru obtinerea
unei chei de la apartament, a fost consultata o persoana competenta
din cadrul Directiei a VIII-a, care ne-a asigurat de sprijin pentru
patrunderea în apartament".

Seful Serviciului, tov. lt. col. Nastase Gheorghe, aproba proiectul
tovarasului maior cerând "detalii organizatorice". Acestea sosesc
saisprezece zile mai târziu, pe 28 octombrie, sub forma unui Plan de
masuri, cu câteva detalii schimbate, dar oricum, vizibil îmbogatit si
"concretizat". Vestea proasta, aflata în cele doua saptamâni de studii
suplimentare, e ca, în ciuda zidurilor de caramida ale apartamentului,
"sistemul I.C.O." nu functioneaza! Va fi înlocuit cu un sistem "de tip
I.T.X.". Specialistii si-au spus între timp cuvântul: "Din studiul
facut la fata locului de specialistii Directiei a VIII-a, s-a ajuns la
concluzia ca nu sunt posibilitati pentru introducerea instalatiei de
tip I.C.O. Pentru a asigura interceptarea discutiilor din camera de zi
s-a ajuns la concluzia ca singura solutie este de a se face
patrunderea secreta în apartamentul celui în cauza. Întreaga
operatiune, inclusiv descuierea usii, va dura circa 4 ore." Si se
ramâne, cum ziceam, pe I.T.X. (Ulterior, într-o adresa a Directiei I
catre Directia a V-a din 13.04.73, numarul misterioaselor instalatii
de ascultare se va înmulti cu înca una: "Rugam sa executati si
exploatati instalatia de tip A.T.I. pentru numitul Liiceanu
Gabriel..."). Viata mea s-a scurs în acei ani învaluita în misterul
insondabil al lui I.C.O., I.T.X. si A.T.I.

Securitatea pune la cale un plan de anvergura: patrunderea într-un
apartament de doua camere

Odata studiile prealabile încheiate, "patrunderea secreta" si
operatiunea montarii microfoanelor se fac iarasi în stil mare, prin
coordonarea mai multor echipe si actiuni. "Specialistul de la directia
a VIII-a" (pesemne un fost spargator devenit plutonier MAI) e pus
sa-mi descuie usa. O operatie care celui mai pricajit borfas din
cartierul Hala Traian i-ar fi luat câteva minute capata aici aura unei
lovituri ticluite pâna la ultimele detalii pentru o spargere la Banca
Angliei. Citesc si ma frec la ochi. Pentru ca "specialistul" care va
face posibila "patrunderea secreta" în apartamentul meu, precum si
instalatorii de "tehnici de ascultare" sa nu fie deranjati pâna la
încheierea misiunii, se iau o seama de "masuri de prevenire". Toti cei
care ar putea veni pe neasteptate în strada Lucaci între orele fatale
10 si 14 vor fi tinuti de vorba de un angajat al "Directiei".

Astfel, înca din ajun, familia Maxim, vecinii mei de palier, doi
pensionari cumsecade cu fiica si ginerele proaspat fugiti în Canada,
sunt invitati "la sediul militiei prin conducerea sectiei a VIII-a
militie", exact la ora la care operatiunea de patrundere în
apartamentul meu începe: 10 fix. Chiar la aceeasi ora, "tovarasul lt.
Popa Marin" se deplaseaza în dr. Lister 69 si discuta vreme de patru
ceasuri cu "parintii obiectivului". La aceeasi ora, "tov. lt.col.
Salapa Vasile" se deplaseaza la Institutul de Psihologie si o tine de
vorba pe "sotia obiectivului, respectiv numita Aurora Perju Liiceanu".
La "Institutul de proiectari de aparate electronice si instrumente de
automatizare, unde lucreaza sora obiectivului, casatorita Petrescu
Mihaela", se va deplasa "tov. lt. Gheorghe Stelian". La I.C.S.I.M.,
unde lucreaza "cumnatul obiectivului, Petrescu Dan, se va deplasa tov.
maior Stefan Nic." Cu totii, în toate discutiile, vor aduce vorba
despre vecinii de palier ai "obiectivului". În felul acesta - si aici
se vede înaltul profesionalism si astutia desavârsita a "organelor"
noastre! - cei care vor sta timp de patru ore la o sueta cu ofiterii
bravei Securitati se vor gândi la altceva decât la ceea ce s-a
petrecut în realitate. Caci, spune raportul din 28 octombrie 1971,
"ulterior, când vor afla ca în aceeasi zi au fost chemate la militie
si rudele celor fugiti în strainatate, li se va crea convingerea ca
interesul organelor de stat a fost îndreptat numai spre familia Maxim
si Damian".

Se trece la treaba: pândaci, spargatori si instalatori

În vreme ce parinti, sotii, surori si cumnati se întretin cu
"reprezentanti ai organelor" despre una-alta si mai cu seama despre
cele doua nenorocite de familii (cea ramasa si cea fugita), terenul de
operatiuni din Lucaci e plin de suspans. Eroii par sa fie spargatorul
si echipa de instalatori de microfoane. Dar ei nu sunt lasati singuri,
la cheremul hazardului si în bataia vântului. O întreaga logistica,
mânuita din umbra de cei mai buni specialisti, le sta la dispozitie.
Ce se întâmpla în timp ce ei lucreaza în casa? Pai, o gramada de
lucruri. Iata: 1. "La etajul I va sta tov. cpt. Câslaru Constantin,
numai pe timpul cât specialistul de la Dir. a VIII-a se va ocupa de
deschiderea usii. Acest ofiter de la Dir. I-a va începe o discutie pe
tema cartii de imobil, în asa fel ca tov. de la Dir. VIII-a sa auda ca
cineva vrea sa coboare si sa aiba timpul necesar sa se retraga de la
usa cu instrumentele. În jurul orelor 13-13 si un sfert revine pe casa
scarii pentru a asigura pe timpul cât se încuie usa." 2. "În strada
Lucaci, la circa 150 de metri de casa va stationa - într-un unghi mort
- o masina a noastra cu echipa Dir. a VIII-a care va face instalatia
propriu-zisa în interior si va anunta prin radio de vreun eventual
pericol pe cel care descuie usa, si tot prin radio acest specialist va
comunica celor din masina ca pot veni sa patrunda în apartament."

Actiunea, se pare, este deosebit de grea si, dupa cum s-a putut
observa, plina de riscuri si pericole pentru cei direct angajati în
ea. Eroul ramâne, oricum, spargatorul usii, numit tot timpul în
rapoarte "cel care deschide usa". De aceea, constient de dificultatea
operatiunii, tov. maior Patrulescu, pe lânga faptul ca dirijeaza totul
în persoana, aflându-se în permanenta pe teren si în miezul
evenimentelor, a discutat în amanunt "planul de actiune" si cu "sefii
de colective" ai celor care vor fi aruncati în lupta, pentru a-i
instrui si a fi siguri ca îsi cunosc misiunea. Acestia sunt: "Maior
Banuleasa, Maior Simion si Maior Ruxandru".
Zece contra unu.

Cu ce-am gresit, tovarasi?

Asadar, zece oameni cel putin sunt mobilizati pentru un tip de 29 de
ani, cercetator gradul III la Institutul de Filozofie. Ce facusem de
fapt? Primisem, din Germania, o bursa universitara de trei luni
("obtinuta nominal prin relatiile sale personale"). Evident, nu
ajunsesem acolo trecând Dunarea înot. "Ei" îmi dadusera, dupa
taraganari de doi ani, un pasaport si o amarâta de viza. Mi le
dadusera cu o mâna. Cu cealalta, la întoarcere, tot "ei", care-mi
dadusera viza, îmi pregateau primirea pe care am vazut-o. Îmi violau
domiciliul, îmi ascultau telefonul, ma "filau" cu saptamânile, îsi
bagau informatori în anturajul meu, îmi deschideau scrisorile, îmi
perchizitionau în absenta casa, îmi faceau poze inocente pe care le
lipeau apoi - ca eventuale "probe"! - în dosar.

Continui pâna azi sa cred ca, atunci când câte unul ca mine pleca din
tara si revenea, se transforma pentru ei într-o mina de aur. Prin alde
noi se justificau "ei", deveneau importanti, aveau de lucru. Pentru a
putea exista ei, cu gradele lor, cu lefurile lor, cu privilegiile si
puterea lor, trebuiau sa existe niste prapaditi ca mine,
stigmatizabili - asa cum scrie în adresa Directiei I catre Directia V
din 13.04.73 - pentru "activitate ostila desfasurata împotriva
orânduirii sociale si de stat". Iar "activitatea" asta "ostila", daca
stau sa ma gândesc bine, se rezuma, în perioada aceea, la lecturi în
biblioteci pentru lucrarea de doctorat despre tragic si la seminarii
private cu Noica pe dialogurile de tinerete ale lui Platon. E drept,
mai comiteam uneori si crima de a le scrie celor câtiva prieteni
(apriori "elemente dusmanoase") pe care mi-i facusem în lunile
petrecute în Germania si care se purtasera admirabil cu mine.
Scrisorile acestea, fotocopiate, se aflau desigur, toate, în dosar.
(3. XI. 1971: "... se va preda Directiei a IX-a proba scrisului,
deoarece obiectivul obisnuieste sa expedieze scrisori fara a-si indica
numele si adresa.")

Dublul din dosar.

Bun pentru condamnare

Asa am trait din 1971 pâna în 1989. Aveam doua vieti. Aparent, cea din
dosar, despre care nu stiam nimic, o copia pe cea reala. În fapt, ea
era rastalmacirea propriei mele vieti si era îndreptata împotriva ei.
Aceasta a doua viata ma însotea din umbra - de fapt, era umbra mea -
mimându-mi, schimonosite, gesturile din viata reala. Si, încet-încet,
ea era pregatita s-o înlocuiasca pe cea reala. Îi înregistra si-i
reproducea acesteia celulele, dar deturnându-le dupa logica ei. Era
viata dintr-un trup atins de cancer si care, la un simplu semn,
astepta sa-mi devoreze trupul si viata reale. Securitatea construise
replica mea canceroasa, îsi întinsese tentaculele ei metastazice în
toate cotloanele fiintei mele si astepta, în orice clipa, sa-mi
înlocuiasca trupul sanatos prin facatura lor, prin trupul lor tumoral,
pe care-l construisera paranoic si cu migala, ani si ani la rând,
într-un dosar. Acolo era el, trupul meu, pus la conservat sub sigla
"activitate ostila desfasurata împotriva orânduirii sociale si de
stat". Când ar fi decis ca a venit momentul ca noul trup sa intre în
lume, el ar fi fost scos de acolo si instalat în noua lui casa: la
închisoare.

Îngrozitor era, citindu-mi dosarul, sa constat ca niste conationali,
niste "frati români", ne tratau nu ca pe niste straini, ci ca si cum
am fi apartinut altei specii biologice, oricând exterminabila,
inferioara celei din care faceau ei parte. Ei erau entomologii, noi,
insectele. Traiam în laboratorul lor, zburdând inocent sub lupele lor
invizibile. Îsi exersau pe noi suprema forma a dispretului: ne
supravegheau fara sa ne lase sa banuim ce cote atinsese supravegherea
lor. Anomalia acestei lumi în care am trait patruzeci si cinci de ani
a fost ca lichelele, frustratii si incompetentii ajunsesera sa-i
controleze, în toate detaliile vietii lor, pe cei care le erau, din
toate punctele de vedere, superiori.

Interesant este ca artizanii acestei alte vieti au ramas mereu în
umbra. Si-au pastrat misterul de paianjeni care-si tes pânza în
întuneric. Întâlnirea dintre mine si ei - planificata la un moment dat
dupa cum rezulta din dosar (îsi propusesera sa ma "convoace" la sediu,
sa vada cu ochii lor ce fel de animal sunt), dar anulata în pasul
urmator - n-a avut loc niciodata. Au ramas prezente spectrale si au
evitat astfel riscul de a ma face sa-mi manifest sila spontan si
fiziologic. Pesemne ca, vazându-i, as fi varsat, cerându-mi apoi
scuze.

Intra în scena turnatorul. Atmosfera se învioreaza

Daca pentru spionarea vietii mele private, pentru înregistrarea
"contactelor" mele cu strainii si pentru alte sordideturi pe care le
puneau la cale le ajungeau fortele proprii, pentru "devierile
ideologice" nu le ajungeau specialistii de la Directia a VIII-a,
spargatorii de locuinte si instalatorii de tehnici de ascultare.
Trebuiau sa recurga la "colaboratori externi", la specialisti în
ideologie, la tovarasi cu înalta calificare, la spargatori de creiere,
la cei apti sa scoata la lumina ceea ce se ascundea, insidios si
"dusmanos", acolo. Iar acestia de unde puteau fi luati, daca nu dintre
colegii mei de serviciu? Infiltrate serios, mai toate institutiile
ideologice erau, daca nu filiale directe ale Securitatii, ajutoare de
nadejde ale ei. Acolo, jumatate dintre membrii Institutului turna
cealalta jumatate, iar membrii primei jumatati se turnau de asemenea
între ei.

Dintre colegii mei, asadar, trebuiau recoltati expertii care urmau sa
le furnizeze probele de dosar. Si s-au orientat catre un "specialist
în ateism", care era totodata si redactor-sef adjunct al Revistei de
filozofie. I-au dat un nume de cod, Marian, si i-au cerut sa se puna
pe treaba. (Mai existau si altii - Cristian, Adrian etc. -, dar pe
"Marian" l-am identificat cel mai usor.) Din clipa aceea, dosarul meu
capata un ritm, o variatie si o vibratie.

Informatorul, în raport cu angajatii directi ai Securitatii, este
oarecum un alogen. Dar metisajul lor, cuplul pe care ei îl formeaza,
are verva: unul "de-ai nostri" devine si unul "de-ai lor". El
împrumuta de la "ei" o bucatica din mantia de întuneric si mister în
care acestia se înfasoara si, odata cu ea, privilegii, ceva bani si o
spoiala de putere care îl face pe turnator sa juiseze în taina. (Dar
totodata sa si sufere ca puterea lui nu e omologata si ca victima nu
stie în ce grad, de-acum, traseul vietii ei depinde de bunul lui
plac.)

Câta culoare aduce cu sine în peisaj turnatorul! În timp ce securistul
e monolitic, coerent si plicticos, informatorul e dublu, e viu, joaca
la doua capete, se preface, e actor si introduce - tocmai prin dubla
lui constiinta - elementul dramatic în joc. În timp ce securistul sta
retras în noapte, informatorul se ascunde doar o parte din zi, în
cealalta aflându-se în lumina si miscându-se zglobiu printre noi.
Pentru a-si compensa porcariile pe care le face în culise, pe scena e
amabil, spune bancuri si-ti sare în ajutor. Tocmai ideea ca trebuie sa
adoarma orice suspiciune si ca ceva din comportamentul lui l-ar face
sa se tradeze îl obliga sa supraliciteze, sa fie mereu "baiat bun". De
aceea, aparitia lui de contorsionist învioreaza considerabil
atmosfera.

Si decorul se schimba. Se iese din acelasi birou mohorât al Directiei
I în care "serviciile" schimba între ele rapoarte si informari sau cer
si dau aprobari. Întâlnirea ofiterului cu sursa se face fie "la
domiciliul sursei" fie în diferite locuinte conspirative. Una dintre
întâlnirile ofiterului cu "Marian" are loc, de pilda, în 10 ianuarie
1976 la "casa Miorita".

De-acum, odata cu intrarea "sursei" în scena, informatiile obtinute
prin "tehnica operativa" (TO) - de la ascultari telefonice la note
informative privind viata mea privata - se împletesc si se îmbogatesc
cu chei interpretative ale "gândirii mele filozofice". Una, evident,
idealista, irationala, dezangajata - pe scurt, dusmanoasa. Aceste note
informative, interpretari vulgare, prostesti si otravite ale unor
texte pur culturale, ar fi urmat sa joace rol de expertiza si sa stea
la baza acuzarii mele într-un viitor proces politic. La o simpla
înasprire a liniei Partidului, dupa un discurs al Primului Secretar în
care s-ar fi cerut "sporirea vigilentei", pe baza lor as fi obtinut
lesne o condamnare. Verdictul exista deja în dosar în primele file:
"activitate ostila desfasurata împotriva orânduirii sociale si de
stat". Acum, cu textele informatorului Marian si ale celorlalti, li se
furnizasera probele. Istoria a fost însa clementa cu mine. Pe baza
lor, s-au multumit sa ma dea afara de la Institutul de Filozofie.

"Informatorul Marian".

Pataniile comentatorului aristotelic David Armeanul

Rapoartele informatorului Marian privesc atât textele publicate, cât
si pe cele care asteptau sa fie. În cazul primei categorii,
operatiunea informatorului se reduce la un denunt postfactual si, în
contextul în care volumele, în vederea publicarii, trecusera deja prin
cenzura comunista, denuntul are un aer aparent absurd. La fel ca si în
cazul iesirii din tara cu o bursa: daca fusesem în prealabil
considerat apt sa primesc o viza, la ce bun apoi sa fiu cercetat ani
la rând pentru crima de a fi venit în contact cu cetateni straini? Ca
si cum în Germania puteam sa vin în contact cu altceva! Dar logica mea
de acum, si logica în general, nu era si logica lor.

Adorabil este raportul "sursei Marian" referitor la o carte pe care o
depusesem spre publicare la Editura Academiei. Ea se numea Introducere
în filozofie, fusese scrisa în secolul al V-lea d.Chr. si apartinea
ultimului comentator grec aristotelic, numit David Armeanul. Volumul
reprezenta de fapt un manual de filozofie, important în masura în care
ne dadea o idee despre ce devenise aristotelismul la zece secole dupa
aparitia lui. Textul lui David, pe care îl însotisem cu un amplu
studiu introductiv, avea o valoare strict istorico-filozofica. Era
interesant, asa mi se parea mie cel putin, ca prima limba moderna în
care ar fi existat o traducere a textului elin ar fi fost româna.
Existau toate motivele ca autorul traducerii si al studiului sa
întruneasca sufragiile breslei. Dar nu aici si nu atunci. Nesansa lui
David a fost ca, la cincisprezece secole dupa ce murise, întâlnindu-se
cu "informatorul Marian", alias redactor-sef adjunct al Revistei de
filozofie, a intrat pe mâna Securitatii.

Sarmanul David! Reprezenta el vreun pericol pentru statul socialist
român? Implicatiile "ideologice" - atât ale textului grec, cât si ale
prefetei - erau nule. Si totusi, din nota lui "Marian", aflam ca David
este un calugar din Evul Mediu timpuriu, "mai evoluat", ce-i drept,
dar "lipsit de o orientare materialista". Drept care publicarea
textului sau (lucrasem la traducere peste un an) "nu este sub nici un
motiv oportuna". Ea "ar fi sinonima cu publicarea unui studiu despre
alchimie sau alte texte mistice inutile", care si-ar putea gasi
perfect locul "în orice manual de istorie bisericeasca". În plus,
prefata mea era denuntata ca "nihilista"(?!) si plina de confuzii
metodologice.

Nota ajunge la tov. lt. colonel Dumitrescu C. Acesta o însoteste cu o
Nota bene în care se precizeaza ca autorul traducerii si al prefetei a
fost deja "semnalat ca adept al unor conceptii straine si opuse
socialismului", având si "relatii suspecte cu cetateni straini". Se
propune pe loc "semnalarea aspectelor din prezenta nota directorului
Editurii Academiei, pentru a lua masuri corespunzatoare de prevenire a
editarii unei astfel de lucrari din care unele au fost respinse însa
unele au fost publicate" (sic!).

Nota lui "Marian" si comentariul tov. lt. colonel Dumitrescu, datate 1
martie 1975, au drept urmare o sesizare a Directiei I, facuta pe 25
martie 1975, catre Inspectoratul Municipiului Bucuresti - Securitate:
"Va trimitem alaturat o nota informativa despre Liiceanu Gabriel... În
legatura cu lucrarea tradusa de acesta, David Armeanul, am semnalat
tov. Busuioceanu, directorul Editurii Academiei R.S.R., de a o avea în
atentie, pentru a preveni introducerea unor conceptii împotriva
orânduirii socialiste." David Armeanul, comentator aristotelic din
secolul V, promotor al "unor conceptii împotriva orânduirii
socialiste"! Si asta în 1975, nu în 1950. Semneaza un general maior -
Dumitru Borsan - si un locotenent colonel - Nicolae Mihai.

Gata! Prin doua pagini scrise în câteva zeci de minute mi se îngropau
sutele de ore investite într-un text grec netradus vreodata, a carui
copie o obtinusem cu greu de la Biblioteca Nationala din Paris. În
plus, David facea înca o data dovada, în masura în care intrase,
subversiv si mistic cum era, în sfera preocuparilor mele, ca sunt
adeptul unor "conceptii opuse socialismului".

Ironia istoriei sau cum poate fostul meu turnator sa ajunga actionar Humanitas

Informatorul Marian sta într-un bloc pe Calea Mosilor. Stiu asta
pentru ca, acum optsprezece ani, când am preluat conducerea Editurii
Politice pentru a o transforma în Humanitas, el era redactorul-sef al
editurii. L-am gasit deci acolo. Ca sa nu se simta persecutat dupa
Revolutie, l-am pastrat în post vreme de înca un an. Îl luam în
fiecare zi, în drum, cu masina si mergeam împreuna la Casa Scânteii.
Evident, eu nu stiam cine e el, de vreme ce dosarul aveam sa mi-l vad
saisprezece ani mai târziu. Adica nu stiam ca fusese unul dintre
turnatorii mei si ai lui Noica, în al carui dosar l-am redescoperit.
Dar cred ca nu se simtea bine deloc. De fapt cred ca nu întelegea
nimic. Nici nu trecusera bine doi ani de când, în cabinetul lui de
redactor-sef de la Editura Politica, îmi recomandase, ca umil
traducator al lui Heidegger ce ma aflam, sa schimb ordinea capitolelor
din volumul Repere pe drumul gândirii, propus Editurii spre publicare,
si sa mut primul capitol, intitulat Fenomenologie si teologie, la
coada volumului, "ca sa nu-nceapa volumul cu ceva religios". Ma
primise cu portretul lui Ceausescu pe birou, înramat în asa fel ca ai
fi zis ca îsi pusese acolo nevasta sau copilul.

Iar acum? Ce batjocura a Istoriei! Fostul "obiectiv" care eram, pentru
care livrase Securitatii probele irefutabile ale vinovatiei
ideologice, devenise directorul sau cu care, culmea!, mai si trebuia
sa mearga zilnic la serviciu. Statea înghesuit acolo, pe bancheta din
spate, alaturi de el, respirându-i mirosul si prefirându-si amintirile
propriilor turnatorii. Sa existe totusi un Dumnezeu?, s-o fi întrebat
de pe bancheta lui din masina ateistul de serviciu al Securitatii.
Putin probabil. Dar cum dracului de s-a întâmplat una ca asta?

Un an, zi de zi, a trebuit sa-ndure chinul si umilinta politetii mele.
Sau poate nici nu le-a-ndurat. Poate avea sufletul învelit în toval.
S-a pensionat apoi, nu înainte de a deveni actionar la proaspat
privatizata Editura Humanitas. Ceea ce este, la cei aproape 80 de ani
ai sai, pâna în ziua de azi. Nu stiu daca Securitatea, în afara de
notele informative platite la bucata, i-a dat si vreo pensie. Daca nu,
iata, l-am ajutat eu s-o ia sub forma de dividende. Prieteni, viata e
frumoasa! Mai ales în România.

Alte articole de
Gabriel Liiceanu





No comments:

HOME (*Revenire-Pagina la Zi)

MENU

EDITORIAL