Padurea interzisa-partea a II a - "Cel mai apropae de mine insami..." - de Lia Galatan

                                                                 ( II )

… Fiindca îl insultase pe Ioan vorbindu-i despre fiica lui studentă într-un mod licenţios, făcându-l pe acesta să-şi piardă cumpătul, i-am spus că probabil lui îi place să arunce sămanţa discordiei şi apoi să se retragă în culise, protejat, şi să savureze efectul spuselor sale- şi el m-a aprobat mulţumit de sine însuşi şi că-i ghicisem intenţiile…Apoi discuţia sări la Szabo, şefa de catedră, care le făcea celor doi viaţa amară…şi Paul a spus că ar desfiinţa-o intelectual, Mircea…că ar face sex cu ea în vreo 3-4 week-enduri, iar David că ar face sex cu ea doar după ce s-a îmbătat. Toţi păreau că uitaseră că mai era şi o femeie la masă sau eu devenisem de-a lor…La un moment dat am spus şi eu o ironie…şi Mircea şi-a întors capul, părând ranit…nu ştiu unde…era o discuţie anapoda şi el simţise acest lucru, că linşam pe cineva care, oricât ar merita-o, nu era de faţă… Mi-am întors capul şi eu…şi am rămas aşa amândoi privind în gol…în răstimpul acela, deşi fiecare o făcuse dintr-o pornire proprie, irepresibilă, gândurile, simţirile noastre parcă coincideau, parcă deodată în cursul acelei seri luaseră acelaşi traseu…câteva minute mai târziu am spus, calmă, că-mi pare rău… Îl priveam cu emoţie, dar el privea în altă parte şi atunci l-am întrebat : « O mai iubeşti ?! Ştii tu pe cine … » Mi-a răspuns încet, privindu-ma parcă din altă lume : « Nu… »Apoi l-am întrebat, gravă, ce să fac, să plec de la liceu sau nu ? Şi el mi-a spus, după un moment de gândire, că ar fi mai bine sa rămân…că lucrez altfel cu copiii de la liceu, sunt mai mari…şi în plus e materia mai frumoasă. Nu mi-a spus atunci că lui îi pare rău că plec…, dar mi-a spus-o altădata, în timp ce plecam de la şcoală, când, zâmbitoare şi bătându-l pe umeri, l-am întrebat : « Şi, zi, iţi pare rău că plec ?! » la care el mi-a raspuns parca impersonal : « Dar ţi-am spus că îmi pare rau că pleci. » În altă zi, la fumoar, dupa ce ne reproduse două citate din Tropicul Capricornului, legate, bineinţeles de sex, care ne făcu să râdem şi să ne privim, în acelaşi timp, uşor ruşinaţi, s-a întors spre mine : « Vezi, Liana, dacă pleci, acolo cine te va mai face să râzi ?! E mai bine să rămâi aici… » Ce-i drept, după finalul anului şcolar nu l-am mai văzut niciodată, deşi el continua sa trăiască, parcă neatins, în gândurile şi-n imaginaţia mea… La un moment dat i-am intrebat cum mă văd ei pe mine…eram curioasă. Iar ei păreau indecişi, ocolind întrebarea. Singur David mi-a spus că sunt femeie şi că am ceva din toate…Am râs, deşi răspunsul nu m-a satisfacut. « Măcar de-aş fi femeie, dar nici de asta nu sunt tocmai sigură… » spusei eu incet, zâmbind parcă de departe, cuprinsă de o melancolie ciudată, ca şi cum clipa prezentă nu era decat un pretext pentru a retrăi trecutul. Această stare mi-am surprins-o de multe ori, nostalgia aceea cotropitoare după oameni, dupa stări care nu mai sunt. Acel moment al reîntoarcerii în trecut va deveni el însuşi un prilej pentru nostalgie, pentru visare, pentru o plăcere dulce-amară pentru că va deveni el însuşi trecut... La un moment dat se făcuse tarziu şi am plecat. Se apropia Paştele…l-am pupat pe Ioan care s-a despărţit primul de noi si i-am urat sărbători fericite…apoi am ajuns în dreptul locuinţei lui Mircea. Cu o pornire irepresibilă, de moment, l-am sarutat pe obraji şi el mi-a răspuns, abia simţit. …« Dacă te-am suparat cu ceva, te rog sa ma ierţi... » L-am privit în ochi…mă privea puţin trist, cu o sclipire nouă în priviri, ca şi cum doi adolescenţi singuratici şi îndrăgostiţi tocmai şi-ar fi luat rămas bunEra ceva în privirea lui care m-a făcut să mă simt, nu ştiu de ce, ca Iuda, care-l vinde pe Isus printr-un sărut... În drum spre Petroşani, în maxi-taxi cu David, am tăcut tot drumul. La un moment dat, el m-a întrebat cu o privire scormonitoare: « De unde crezi, Liana, că se naşte iubirea, din inimă sau creier? » Iar eu i-am raspuns absentă, cu gândurile urmând un traseu numai de ele ştiut: « Din creier porneşte totul, David, şi ce simţim noi în inimă. » M-a privit deconcertat şi n-a mai spus nimic…La plecare m-a sărutat şi el pe obraji şi mi-a spus « Paşte fericit ! »

 

 

Dupa sarbatori, in prima zi de scoala, am iesit cu Mircea la Jolly in Petrosani, conform unui obicei care facea ca primele si ultimele zile de scoala sa le inchini iesirii cu colegii la o sueta.  A venit si Emilia, prietena mea cea mai buna din liceu, pe care am sunat-o la telefon, si mai tarziu ni s-a alaturat intamplator Monica, profesoara de matematica, detasata la economic. Monica era foarte dezinvolta si saream cu usurinta de la un subiect la altul, am vorbit despre diverse proiecte (Mircea, ca si ea, erau bagati pana in gat in tot felul de proiecte scolare), proiectul Comenius si altele de acest fel etc., s-au impartit impresii legate de scoala, de elevi, apoi discutia a devenit treptat mai intima, trecand la chestiuni de ordin personal, la carti, lucruri obisnuite… Mircea ii era recunoscator ca ea il descoperise, il ajutase in cariera, il sustinuse permanent pana ajunsese unde este acum. « Talentul tau de a descoperi oameni interesanti, deosebiti, il am si eu…Eu am descoperit-o pe Liana. » Dar eu nu simtisem dorinta de a fi descoperita si i-am replicat zambind cu ironie : «Da, ai dezgropat talantul care se ascunde in pamant… » « Pacat ca pleci…am fi putut face lucruri interesante impreuna…De exemplu, un optional despre filozofie si metafizica… » « Il vei face cu Daniela Szabo. » « Nu…ea nu are inclinatie spre asa ceva… » « Dar ne mai putem intalni cu colegii la o bere… » « Nu e acelasi lucru…cred ca stii si tu asta. » La un moment dat discutia a deviat spre dragoste si Monica spuse razand : «  Abia astept sa aduc un barbat care-mi place in patul meu… mi-e dor de asta, sa fac din nou dragoste,  sa simt din nou ca traiesc…fara sa bag in seama considerentele mic-burgheze care m-au influentat pana acum …» In acel moment l-am privit cercetator pe Mircea, care urmarea amuzat dicutia, parand bine-dispus.Eu eram cel mai putin activa la discutie, ma multumeam sa-i ascult si, din cand in cand, mai completam si eu cate ceva.  Mircea imi spusese ca fusese o data o discutie la scoala in care ea spusese ceva legat de mine, intr-o discutie cu Szabo, in al carei cabinet imi desfasuram unele ore. Se pare ca elevii cotrobaisera in biblioteca asi ea mi-a reprosat apoi, artagoasa, ca nu i-am urmarit ce fac. Mircea le-a zis atunci : « Nu va luati de Liana, lasati-o in pace, ea este de sticla… », iar Monica ii raspunsese ca in niciun caz, ea ma place, din contra,  foarte mult. Mai tarziu, citind Puterea psihiatrica am intalnit acest termen care desemna smintitii si i-am reamintit acea discutie veche. El parea sincer inveselit ca ghicisem sensul cuvintelor lui, ca am priceput ce vrusese sa spuna atunci. Altadata i-am vorbit despre comportamentul lui : «  Numai un prost poate sa nu-si dea seama de sensul ascuns al gesturilor tale…dar nu suntem toti prosti. » Limbajul lui era pe alocuri obscen, dar erudit in acelasi timp, desigur spre amuzamentul tuturor, dar gesturile lui in care mima sexul cu Szabo erau cele mai haioase…te gandeai, desigur, ca e obsedat sexual sau poate ca e obsedat de Szabo si aceste porniri ale lui erau primite cu o aparenta exasperare de fata inalta si slaba, imbracata lalai,  cu gesturi afectate si suferind de-un snobism care pe unii ajunsesera sa-i enerveze. Otilia a glumit intr-o zi si a spus ca supremul supliciu pentru Mircea ar fi sa pui un film porno si sa-l legi cu capul in jos, sa nu poata sa se masturbeze… Mircea mi-a spus mai tarziu ca nu inteleg…ca trebuie sa citesc Sexus de Henri Miller si atunci ma vindec de toate, de orice imputita de prejudecata si de pudoare in ceea ce priveste sexul. L-am inteles multa vreme mai tarziu citind cartea…La un moment dat l-am privit pe Mircea si i-am spus, ca si cum am fi fost numai noi doi la masa : « Stii, Mircea, ce-i diavolul de fapt ? Prostia, ignoranta, boala psihica. » El m-a ascultat tacut, dar cu un nedisimulat interes, in timp ce Monica ne privea nedumerita. Dupa o vreme, Monica mi-a spus ca ea trebuie sa plece nu stiu unde si ne-am ridicat sa plecam. Emilia a cotit la intersectie, luand-o spre casa ei, in timp ce Monica inca ne insotea. La un moment dat, am zis ca ma indrept si eu spre casa si ma pregatesc sa-mi iau ramas-bun, dar Mircea se intoarce spre mine, grabit, si ma intreaba : « Nu vii la urichelnita ? » Accept pe loc, in timp ce Monica ne privea in continuare nedumerita. Mergem si ne asezam la masa unul in fata celuilalt, comandandu-ne cate o bere. M-a intrebat ce-am facut de sarbatori… ca s-a gandit sa ma sune, sa ma intalnesc cu el si inca cineva, care e prietenul unei rezidente in psihiatrie si care venise prin Petrosani, dar apoi a renuntat, s-a gandit ca poate nu vin…i-am replicat ca ar fi trebuit s-o faca, ca as fi venit pana la urma…Nu stiu de ce, sau poate stiu…toti ma priveau in acea perioada ca pe o persoana stranie, foarte rezervata, cu care e greu sa stabilesti relatii mai stranse, pana si Mircea nu scapase de aceasta falsa impresie. 

« Ma simt atat de singur…Ma gandesc uneori la fata aceea pe care am iubit-o…N-am facut niciodata dragoste cu ea si ma intreb cum ar fi fost… Daca ne-am fi despartit in alti termeni, daca nu mi-ar fi spus ca ma iubeste, poate as fi uitat-o pana la urma... » ...» Era in privirea lui o asemenea tristete in timp ce-mi spunea aceste lucruri, incat am simtit dorinta de a-l mangaia, de a-l face sa se desprinda de un trecut dureros, si i-am luat mainile intr-ale mele. Nu parea timorat si stangaci ca altadata, ba chiar la un moment dat, pe cand le retrasesem, mi-a acoperit el o mana cu palma lui.  « Probabil daca s-ar fi intamplat, ai fi fost dezamagit, ai fi constatat ca e o persoana ca oricare alta…si n-ai mai fi simtit pentru ea la fel. Acele cuvinte…sunt doar niste cuvinte si atata tot, un mod de a te tine inlantuit de trecut…Gandeste-te, mai bine, ca nu ti le-a spus niciodata… Asa am simtit si eu pentru cineva, in Italia. Dar acum imi dau seama ca acele calitati pe care credeam eu ca le are sunt doar rezultatul inchipuirii mele, al faptului ca ceva nu fusese spus, nu fusese consumat…si din aceasta cauza intreaga lui persoana primise o aura de mister. » Ma privi surprins si-mi spuse : « Deci si tie ti s-a intamplat acelasi lucru ca si mie…Ai facut depresie din cauza ca te-ai indragostit… » Tacui, cu gandul in trecut, apoi i-am spus cu afectiune : « As vrea sa fii bine, Mircea… » « Dar eu sunt bine…Stii, n-o mai iubesc. S-a intamplat, pur si simplu, fara sa-mi propun asta. » In mintea mea staruia insa o enigma : « Totusi, suntem atat de diferiti…de ce-ti place sa vorbesti cu mine ? » « Pentru ca gandesti… » « Da, gandesc… Si cred ca inteleg mai multe lucruri decat tine.» Ma privi usor surprins, apoi se apleca spre mine, spunandu-mi cu gravitate : « Lia, tu esti profesoara de literatura, nu de gramatica, sa nu uiti asta…As fi vrut sa am o profesoara ca tine de romana… » L-am privit cu melancolie, replicandu-i : « Stii, Mircea, ca am o parere foarte buna despre tine… si tin la tine.» « Multumesc… » imi raspunse el, privindu-ma cu un aer serios si preocupat. « Si eu tin la tine… » Cuvintele ii iesisera din gura parca fara voie, de obicei privirea lui se facea ecoul sentimentelor pe care nu le impartasea decat cu zgarcenie. « Intre noi e o prietenie cu adevarat profunda....» am spus eu cu un zambet, dar el ma privi cu aerul ca era, poate, mai mult decat atat…

 Inainte de vacanta fusesem la Deva, impreuna cu Ariadna, la sedinta publica de transfer. Amandoua reusiseram sa ne transferam la scolile  la care doream. Ariadna se titularizase la un liceu din Vulcan si acum reusise transferul la Petreni, iar eu ma transferasem la scoala generala la care fusesem profesoara inainte. Dupa sedinta, am iesit impreuna la o cafea. Incepusem sa vorbesc cu Ariadna despre Tratatul de psihiatrie si Puterea psihiatrica, spunandu-i : « Prima iti ofera o imagine din interior, de pe pozitia medicului psihiatru, cealalta din exterior, de pe o pozitie critica a sistemului. Astfel am acces la doua viziuni foarte diferite asupra aceluiasi fenomen, care ma ajuta sa-mi formez o imagine de ansamblu asupra intregii institutii psihiatrice…» La un moment dat, telefonul suna, era Mircea. « Felicita-ne, spuse Ariadna, amandoua am reusit sa ne transferam.Vrei sa vorbesti cu Liana ? » Dar Mircea inchise la scurt timp, fara sa mai vorbeasca cu mine. Am continuat discutia cu Ariadna, dar in sinea mea eram tulburata, aveam sa plec, sa nu mai fiu colega cu Mircea, sa nu mai impartim impresii in fumoar, sa nu-i mai aud glumele ironice si suculente, sa nu mai iesim dupa orele de curs la cate-o bere in oras. Aceasta era se va duce pentru totdeauna. Imi dadusem seama ce pas radical facusem…, dar dorinta unora de a pleca era prea mare ca sa-i dezamagesc…propria mea dorinta de a rupe cu nostalgia unui trecut care ma tinea inlantuita de scaun, incapabila sa plec, sa ma desprind…

 Apoi, parca hotarat sa-mi inlature niste supozitii false, mi-a spus brusc, privindu-ma drept in ochi : «  Liana, nu cred ca esti indragostita de mine… » L-am privit surprinsa si am tacut incurcata,  iar el probabil ca imi lua tacerea drept un raspuns, poate mai graitor decat orice afirmatie sau negatie. Apoi, schimband subiectul, i-am marturisit : «  N-am fost deloc la biserica, nici macar de Pasti, n-am urmarit nici un film cu Isus, doar niste scene din sangerosul film al lui Mel Gibson. Dar am vazut la televizor prohodul Domnului si m-a cuprins emotia la gandul ca omenirea ma plange…Un sentiment de tristete, dar si de calma liniste la vederea ca suferintele mele nu fusesera in zadar…ca lasasera un ecou in sufletul oamenilor. » Poate acesta era rezultatul unei fantasme mai vechi de-a mea, din copilarie, in care imi imaginam ca am murit si ca oamenii ma plang, cuprinsi de tristete si de regrete zadarnice. « In acel moment am realizat ca am facut o deo-proiectie, ca proiectasem spiritul lui Isus in mine insami…» Parea preocupat de ceea ce i-am spus si la un moment dat a pufnit dispretuitor : « Deo-proiectie…rahaturi psihiatrice. Istoria nebuniei in epoca clasica e teribila…trebuie s-o citesti. »Dar, totusi, prima carte pe care mi-a adus-o a fost Puterea psihiatrica…acum ma gandesc ca poate ordinea lecturii trebuia sa fie alta, ca ar fi fost mai bine…fiindca Istoria nebuniei are un efect destabilizator, care repune nebunia in drepturile ei firesti, iar Puterea psihiatrica are un efect contrar, ajutandu-te sa privesti boala, intreaga institutie psihiatrica din exterior, de pe o pozitie critica. Dar aceasta ordine s-ar putea sa fie indelung gandita : Puterea psihiatrica reprezinta antidotul pentru marea criza pe care avea s-o declanseze Istoria nebuniei… Povesteam despre noi insine, despre trecutul nostru si eram atat de preocupati, incat cu greu ne-am despartit. La iesire, l-am intrebat cate carti a citit de Foucault si mi-a spus ca opt, iar eu i-am replicat : « Se vede ca ai citit Foucault dupa felul tau de-a fi…» si a fost sincer incantat sa auda asta, luand-o ca pe un compliment.

 

Intr-o zi, la sfarsitul orelor de curs, iesisem la Medieval cu Mircea si Ariadna. Mai tarziu ni s-a alaturat sotul Ariadnei, Robert. Mircea s-a asezat langa mine, ne luasem amandoi cate o bere si vorbeam despre trecutele vremi ale tineretilor noastre, despre perioada din liceu, despre profesori, despre pierdutele supersitii…iar acele lucruri copilaresti, ceea ce gandisem si simtisem in vremuri apuse, il interesau pe Mircea, de vreme ce susoteam aplecati unul spre altul, intr-o dispozitie relaxata, aproape misterioasa. Ariadna vorbea despre predestinare…vazuse un film care o impresionase : « Si oare e o intamplare ca, inainte de a se produce accidentul, masina respectiva intrase exact in acea parcare, in momentul fatidic ? Mesajul filmului cred ca este acesta : oare lucrurile nu au inscrise in ele un destin secret, la care participam cu totii, cu sau fara voia noastra ? Daca nu stim, asta nu inseamna ca nu se va intampla asa…nu indeparteaza inevitabilul. » Am zambit si am spus ca, dupa parerea mea, nu e decat o intamplare, o coincidenta si nimic mai mult. « Lumea e plina de fenomene stranii, de intamplari inexplicabile…rezultatul unor forte aleatorii, intrate intamplator in contact si dandu-ne iluzia predestinarii… » In clipa aceea chiar credeam in ce spun, uitand ca, nu cu multa vreme in urma, eram convinsa de contrariu, ca nimic nu este intamplator in lume…, dar boala prin care trecusem ma facuse sa ma indoiesc de tot, in primul rand de mine insami, si aruncasem in foc zodiace, carti de yoga si ocultism, tot ce mi-ar fi putut sugera ca lumea este altceva decat rezultatul inclestarii unor forte oarbe, care se dovedisera atat de distructive pentru mine, tocmai pentru ca crezusem in predestinarea lor…Discutia devie la Ioan, colegul nostru sarit de pe fix,  si Ariadna remarca ca este ciudat, ca vrea sa faca totul altfel decat ceilalti, iar eu am replicat : « El este eternul outsider… mereu in opozitie cu puterea, in conflict cu directoarele…acest comportament traduce un mod de gandire care ii da iluzia ca e unic si il diferentiaza de turma.» Mircea completa, cu aerul unui medic psihiatru : « Ioan este obsesivo-compulsiv…actiunile lui au un scenariu care se repeta, identic, de fiecare data…» si Mircea ne lamuri cu privire la cauza comportamentului lui straniu, care nu scapase neobservat nimanui : « Pe vremea cand lucra ca electrician la mina a cazut si s-a lovit la cap…de aici i se trag toate. » « Eu si cu Robert, slava Domnului, suntem intr-ale noastre in toate privintele…» spuse Ariadna usurata, cu un ton serios din care se ghicea compasiunea sincera pentru cei care nu erau asa. Intr-adevar, daca il priveai pe Robert, cu aerul lui scrobit de functionar de banca, cu manierele lui binevoitoare si amabile, nu puteai decat sa-i dai dreptate : era perfect « acasa ». Si Ariadna avea insemnele normalitatii, singura ei scapare e ca o interesau, intr-o oarecare masura cei nebuni…dar cu conditia sa nu le lipseasca manierele si, poate, inteligenta. Dar Mircea nu stia ca si el era luat in colimator deseori, cand nu era de fata…si Emilia imi spusese odata ca Mircea e un ciudat, ca stia de la fosti colegi ca nu are televizor acasa si nici internet, ca citeste zi si noapte ca un apucat… La un moment dat, Robert, care pana atunci ne vorbise de imprumuturi si de taxe, de diverse dedesubturi financiare, incepu sa ne spuna bancuri, in incercarea de a destinde atmosfera…si era, desigur, un lucru interesant sa urmaresti un functionar la banca spunand bancuri. Am ras cu totii si am spus ca le voi spune si eu un banc…Erau uimiti, pareau convinsi ca-mi lipseste cu desavarsire simtul umorului. Si am inceput sa il spun, in timp ce toate privirile se oprisera asupra mea : « Intr-o seara Ion urmarea absorbit, din fotoliul in care se tolanise, stirile de la televizor, butonand de pe un program pe altul. Maria il priveste cu invidie, adresandu-i-se: « Mai, Ioane, toata ziua stai si te uiti la televizor…mai fa si tu ceva, nu mai sta ca un pasa. » «  Pai ce sa fac, mai Marie ?! » « Du-te si tu si mulge vacile, macar in seara asta. » La care Ion ii raspunde linistit, butonand in continuare : «Nu pot, mai Marie… imi repugna ! »

            La plecare ne-am luat ramas-bun cu totii, bine-dispusi, dar eu ramasesem in spate cu Mircea. L-am intrebat daca nu vrea sa mai ramana…si dupa ce si-a condus prietenii, ne-am reintalnit amandoi la urichelnita. « Stii, Liana, ca si mie mi s-au intamplat fenomene inexplicabile in trecut ? Odata am fost la un pas de moarte si am reusit sa-mi vizualizez corpul. A fost o senzatie stranie…parca eram doua persoane in acelasi timp. Si atunci am simtit dorinta de a reveni din nou la viata si in acelasi moment am deschis ochii, de parca ma trezisem dintr-un vis adanc. Dar nu mai cred demult in experiente paranormale…» Apoi ma intreba brusc: « Si, spune Liana, chiar crezi ca eu sunt un diavol  pentru tine?... » Am ramas cateva clipe tacuta, apoi i-am raspuns : « Nu degeaba ti se spune Sarpile… » L-am privit cu indoiala, in timp ce-i spuneam : « Pana la urma probabil nu voi mai crede deloc in Dumnezeu…Voi deveni ateul absolut. » «  Nu, ma intrerupse el, te vei afla la jumatatea drumului intre indoiala si certitudine…Tu esti agnostica. » L-am intrebat cu o curiozitate neretinuta, acum ca deja imi pusese o eticheta : « Ce este un agnostic ? » « Un agnostic crede ca nu poate exista dovada existentei lui Dumnezeu, dar nu neaga posibilitatea ca el sa existe…» Ne-am luat ramas bun, oprindu-ne la intersectie : Ma privea cu curiozitate, dar parca si cu mila. « Sarpile…e doar un nume, o porecla. Am sa-ti demonstrez ca nu sunt atat de negru la suflet precum ma vezi tu…Am sa te ajut sa te faci bine, ai sa vezi… ». Nu i-am raspuns nimic si am ramas privindu-ne in ochi cateva clipe…inainte ca fiecare sa plece pe drumul lui, dar in sufletul meu incoltise speranta…si intr-o noapte in care m-am gandit la el, inainte de a adormi, spunandu-mi : « Ce va fi, va fi … » i-am visat chipul lui serios, cu ochii mari albastri privindu-ma drept in ochi, transmitandu-mi un mesaj fara cuvinte…

 

În ziua aceea frumoasă de la jumătatea lui mai adusesem la mine jurnalul meu de fată de 18 ani….Era singurul care-mi mai rămăsese, restul le arsesem.Îi spusesem la un moment dat, pe cand mai aveam încă un jurnal, din aceeaşi perioadă, că m-am asemănat încă de atunci cu personajul Stavrache din Noaptea de Sânziene, un personaj paranoic. Am completat, zâmbind, că i l-am adus să citească un pasaj referitor la fostul profesor de filozofie din liceu, pe care el mi-a spus că-l cunoaşte, că ajunsese profesor universitar în Cluj… « E interesant  să vezi cum se vede relaţia profesor -elev de la nivelul unui liceean… » Erau de fapt doua pasaje, în care vorbeam de două ore de filozofie cu profesorul cel poet, cu ochii albaştri şi privirea ganditoare, vorbindu-ne cu înflăcarare în timp ce învartea un pix in mână. La cea de-a două oră ne adusese lucrările cu tema Frumuseţea eliberează chiar şi atunci când e un strigăt de disperare, iar lucrarea mea fusese catalogată drept extraordinară şi purta pe ea felicitările dascălului. Apoi lucrarea a trecut din mână în mână prin clasă…la sfârşitul orei, într-o discuţie particulară, profesorul îmi propusese să colaborez cu el la o revistă, să scriu eseuri…,dar a apărut o profesoară de engleză, acră şi machiată strident care m-a măsurat de sus până jos cu răutate şi l-a întrebat pe Vasile dacă nu merge acasă…S-a apucat să citească pasajul cu pricina pe care i-l însemnasem cu pixul, dar la un moment dat caietul s-a deschis la un alt pasaj, scris mai târziu, în care vorbeam de cele doua iubiri ale mele din studenţie…Marius si Mihai, şi ochii lui au zăbovit o clipă asupra câtorva rânduri în care ma întrebam, retorică, dacă-l iubesc pe Marius…şi după care urma o poezie de dragoste, simplă şi frumoasă. După acel pasaj vorbeam de Mihai… în care îl denumeam « bucata mea de fier cu inima de vers duios » şi despre faptul că iubirea perfectă nu o poţi inchina decât lui Dumnezeu, după care urma un eseu despre icoană. Era un caiet amestecat, cuprinzând lecturile făcute la acea vârstă, purtând în capul paginii citate din diverşi autori, un jurnal de lectură şi, parţial, jurnal intim. Am plecat la oră, lăsându-l in cancelarie cu caietul şi mi-a spus că atunci când termină de citit mi-l aduce el la oră. Aveam oră de dirigenţie şi la mijlocul orei a intrat cu caietul în mână, şi mi l-a pus, profesional, pe catedră. Dar ochii lui aveau o anumită sclipire pe care i-am remarcat-o. Părea că se gândeşte la ceva, numai de el ştiut….În pauză mi-a spus că i-a citit şi lui Szabo din el…dar numai el ştie ce şi de ce

            În ultima pauză am râs şi i-am spus ironic lui Mircea : « Mă enervezi…ce-i cu jocul ăsta de glezne ? Poate ceea ce ţi-ar trebui acum ar fi ca o amazoană să te prindă la colţ, în coarde, şi să te violeze… » M-a privit cu interes şi mi-a zâmbit misterios, apoi m-a chemat să vin cu el in Petroşani la o bere. Mai târziu, ieşind din fumoar, m-a întrebat dacă mă supăr că vine şi colegul de istorie. Nu, nu mă supar. Ajunşi în centru, la « urichelniţa », în faţa unui pahar de bere, limbile s-au dezlegat, ca niciodată. Mă simţeam bine, puţin euforică, momentul mi se părea bun ca să trec peste interdicţii şi ca să dau, cu colegii mei atât de simpatici şi de diliţi, un pahar de bere pe gât. Eram la ora sexuală. Mircea părea de o inocenţă care mă făcea să râd şi îi ofeream cu plăcere explicaţiile de care avea nevoie.Mircea m-a întrebat : «Nu-i aşa, barbaţii trebuie să aprecieze ce li se oferă, să-l ia ca pe-un dar oferit din iubire, indiferent care ar fi ritualul dragostei pe care-l urmează femeia…» şi eu i-am spus că da. Apoi m-a întrebat, ameţit de-a binelea după a treia bere, dacă mie îmi place ca p…mea să fie doar a mea…şi eu i-am spus că e un paradox…şi am dat să mă explic, dar el m-a întrebat, din nou, hotărât : « Da sau nu ? » şi eu i-am răspuns atunci ca da. Apoi am vorbit despre libertate…şi i-am mărturisit că pentru mine libertatea era mai preţioasă decât orice. « Ce faci daca un barbat îţi ameninţă dorinţa ta de libertate ?... » I-am răspuns sec si fără patimă: « Îl elimin… » Rămăsese pe gânduri, meditând la cele ce tocmai spusesem. Lângă noi, colegul de istorie, David, Isus viciat, cu gura de iepure, de o urâţenie nu lipsită de o oarecare seducţie, era fascinat de discuţia noastră şi îmi lansa, din când în când, câte o provocare. Mircea păstra un aer detaşat, care provenea, desigur, din formaţiunea lui de « filozof » şi îi făcea plăcere să pară neiniţiat şi să-i spun, de-a dreptul, că Evrika!a ajuns la abecedarul iubirii. Apoi m-a întrebat dacă mi-am revenit după « the big break-up », iar eu i-am răspuns, clipind că da…, l-am demitizat. Atunci mi-a spus, dus pe gânduri:  « Mă gândesc uneori la poemul Anei Blandiana, că în viaţă se întâmplă ca tu să iubeşti pe cineva, acel cineva să iubească pe altcineva...» Nu ştiam dacă se referă la sine însuşi, a fost crunt de misterios, totuşi nu l-am întrebat niciodată despre cine era vorba. La un moment dat, le-am spus gânditoare, răspunzând parcă memoriei retrospective a acelei zile de sfârşit de şcoală, inaintea vacanţei de Paşti: « Măi, băieţi, voi toţi aveţi ceva cu Szabo...prea vă cramponaţi în ea, asta ar trebui să vă dea de gândit…şi, cu un aer de psiholog versat – poate problema nu este ea, ci propriile voastre complexe… »Mircea m-a privit curios şi apoi m-a întrebat: « Spune-mi şi mie, cum aş putea s-o seduc pe Szabo? » L-am privit cu un zâmbet înflorindu-mi în colţul gurii : « Ar trebui să-i arăţi respect, afinităţi elective …şi s-o iei prin surprindere… » Nu ştiam atunci că cuvintele mele mi se potriveau şi mie…îmi arătase respect, consideraţie, se dovedise că avem afinităţi elective…mai rămânea să ma ia prin surprindere. « Dar ce parere ai tu despre mine ? », m-a întrebat ca pe-un oracol, sau poate ca să-şi lămurească nişte supoziţii. Am tăcut încurcată, apoi i-am răspuns : « Cred că eşti un frustrat, dar s-ar putea ca asta să fie doar o impresie pe care o întreţii tu. »

           « Păcat că pleci…aş fi vrut să te păstrez numai pentru mine.. » spuse el, cu o sinceritate bruscă, pe care nu o avea decât rareori. «  Şi tu esti foarte important pentru mine », i-am spus mai târziu, cuprinsă de aceeaşi sinceritate, pe care n-aveam s-o mai regăsim poate niciodată. Mai târziu, sinceritatea a luat alte forme, de îndepărtare de ceea ce se construise în timp, treptat între noi. Ca şi cum, dintr-odată, s-ar fi distrus toate aceste gesturi şi cuvinte aparent mărunte,  dar născute dintr-o dorinţă profundă de a împărtaşi celuilalt ceea ce aveam mai personal, mai propriu fiecare dintre noi. M-a privit ca şi cum, în sfârşit, recunoscusem un lucru pe care el îl ştia demult… S-a ridicat să meargă la baie si la întoarcere s-a aşezat lângă mine, decis, şi m-a mângâiat, cu precizia unui amant. Părea că e un moment pe care-l aşteptasem demult, dar care totuşi m-a surprins. N-am ripostat. Apoi, îndemnaţi de colegul de istorie să trecem « la un alt nivel », am intrat într-un joc al seducţiei periculos, din care se întrevedea finalitatea unor îndelungi tatonări. Părea că acum este momentul - sau n-are să mai vină niciodată. Poate aşa era, sau poate nu, eram cu el la o bere şi îmi era de ajuns şi îl priveam cu încredere în ochii lui imenşi, albastru-gri. L-am atenţionat, privirea mea învolburându-se asupra unei imagini stranii din viitor : « Te-ai gândit că poate n-o să rămână nimic ?... » « Nu, nu m-am gândit » îmi răspunse el fără să stea pe gânduri. Râzând, i-am spus că acum eu sunt medicul…am o statură destul de impozantă pentru un medic ? ca o prelungire a instituţiei psihiatrice ? şi mi-a spus hotărât că da, acum nu mai rămâne decât să faca sex cu medicul… Neaşteptând  să ne terminăm berile, Mircea s-a ridicat să mă conducă acasă. Părea că ceva crescuse în el şi devenise mai mare ca « prietenia » noastră. Sau poate era simplul efect al alcoolului care se înşurubase în creier, anulând rezistenţele şi împraştiind în tot corpul o uşoară căldură. Poate era hotărârea bruscă de a nu mai fi un « frustrat »?  La ieşirea afară, i-am spus că ma descurc singură, dar a ţinut totuşi să mă conducă acasă.

Mergeam alături pe strada pustie, la ora când toată lumea îşi face siesta tolanita în paturi, în după-amiza caldă şi plină de praf, în care deja se simţea apropierea unei veri fierbinţi şi încărcate de ispite, emoţionaţi amândoi de parcă ne aflam la o răscruce în viaţa noastră. Sau poate doar un moment trecător…n-aveam de unde să ştim. Începusem să urcăm şi l-am întrebat dacă nu vrea să se întoarcă şi el mi-a spus, hotărât, că nu, mă conduce pana acasă. La un moment dat, la jumatatea drumului, m-am oprit şi, brusc, l-am sărutat. S-a ferit, puţin stingherit, dar nu părea chiar surprins şi mi-a zis timid : «  Nu aşa, Liana, ne vede lumea. Mie îmi place într-un cadru intim,  încet şi blând… » Am ajuns acasa şi am intrat în camera mea. S-a aşezat pe pat şi a început să-mi cerceteze, din ochi, biblioteca. Eu, între timp, mă dusesem să fac o cafea.În bucătărie am găsit-o deja făcută, am pus-o în nişte ceşti mari şi am venit cu ea în cameră. Mircea se uita satisfăcut în prima dintre cărţile pe care mi le dăduse…Puterea psihiatrică de Michel Foucault si citea ceva absorbit.  Apoi mi-a arătat pasajul pe care-l citise, ceva legat de instituţii şi mi-a spus : « Interesant, nu ? Ai subliniat asta… » Într-adevar, o citisem mai bine de jumătate cu creionul in mână. Ne-am aşezat, cu cafelele alaturi, şi am început să povestim, eu l-am întrebat dacă nu vrea să-mi vadă cărţile din sufragerie şi el mi-a răspuns că nu. La un moment dat mama a intrat, purtând doua farfurii cu mâncare, şi spunându-i lui Mircea : « Ştiu că ai influenţă asupra Lianei, mi-a spus că părerile tale contează pentru ea, n-ai putea s-o influenţezi să fumeze mai puţin ? » Mircea foarte amabil îi replică ca da, sigur…şi apoi, pe un ton asigurator : « Am s-o ajut să se facă bine, vă promit asta. » Mama a iesit din cameră, lăsându-ne singuri, şi Mircea s-a aşezat la masă să mănânce. Când a terminat, părea preocupat de altceva, cu gândul aiurea…sau poate se gandea la întâmplările acelei zile, în urma cărora acum se găsea în camera mea…şi am început să ne sărutam, părând că acesta e unicul scop care ne adusese pe amandoi acolo. Îi simţeam buzele  uscate, opunând o uşoara rezistenţă, dar săruturile mele erau din ce în ce mai pătimaşe, mai dornice să ia în posesie miezul dulce si aspru al gurii lui, să-şi însuşească, prin ea, misterul întregului lui corp… Dar el încă îmi rezista şi, la un moment dat, purtată de valul pasiunii, l-am răsturnat pe pat şi îl sărutam cu înfocare, uitând cu totul de cafele, în timp ce el părea atât de timid, de dezarmat… « Mi-e frică… » şopti el abia auzit. L-am ascultat fără să-l aud, fără să-l inteleg, i-am luat faţa în palme şi i-am spus : «  Eşti ca un copil, nu-mi imaginam că eşti un copil…  », iar el părea şi mai dezarmat, de parcă toate barierele de protecţie fuseseră ridicate, şi eu îi atinsesem, într-un mod tainic, coardele cele mai sensibile ale sufletului. Atunci i-am marturisit, pradă unui impuls care fu mai puternic decât mine şi pe care nu-l probasem până atunci niciodată: « Te iubesc, Mircea, m-ai auzit, te iubesc ! » în timp ce el ma privea cu uimire, dar fără să spună nimic….  Cafeaua lui o răsturnase cu piciorul şi m-am aplecat s-o şterg, în timp ce el mă privea nemişcat, într-o tăcere deplină. Apoi m-am aşezat pe colţar pe spate, de-a lungul, privindu-l cu ochii umezi, într-o stare placută de euforie. Mircea mă privea gânditor, analizând parcă ceea ce tocmai se întâmplase, dar simţurile îşi urmau traseul lor ascendent, indiferente la ultimele reţineri ce-l faceau încă să ezite. Apoi m-a întrebat dacă nu vreau să facem dragoste...L-am privit în ochi cu îndoială, dar nu spre asta se îndrepta totul ? L-am întrebat decisă : «  Vrei să facem sex? » « Da…imi spuse el nesigur, dar nu ar putea să intre cineva ? » L-am asigurat că nu va intra nimeni şi apoi am luat cheia şi am învârtit-o in broască, verificând apoi uşa. Am început să mă dezbrac, iar ochii lui îmi urmăreau cu tulburare gesturile, în timp ce-şi desfăcea şliţul şi îşi dezgolea coapsele lui albe. L-am încălecat, tulburată de vertijul ameţitor din suflet şi trup, şi am început să-l iubesc cu o emoţie aproape mistică, cu atât mai profundă cu cât ştiam că nu poate fi al meu, dar în acele clipe am creat iluzia desăvârşită ca este… bărbatul alcatuit din idei şi himere, din ratări si speranţe, din dorinţe si renunţări…în care mă recunoşteam pe mine însămi. A început să mă sărute pe sâni cu o gingaşie de care nu-l credeam în stare…ochii lui se oprisera pe chipul meu cu ochii închişi, urmărindu-mi reacţiile, oglindindu-mi emoţiile. « Dorinţa ne duce spre dorinţa altuia, este adică dorinţa de a fi dorit ca unică şansă de nemurire : exişti doar atâta vreme cât eşti dorit de cineva, când exişti cu necesitate pentru altcineva »  şi probabil noi ne dorisem, la fel de puternic, în acelaşi timp. Am început să ma îmbrac în grabă, în timp ce el s-a ridicat îmbujorat, aprinzându-şi o ţigară. I-am spus cu vocea puţin răguşită că eu sunt foarte pasională, că sunt in egală măsură o fiinţă teoretică şi una fizică şi poate de-asta m-am simţit Isus. M-a privit gânditor, mărturisindu-mi: « Mi-am închipuit eu mai demult că eşti pasională …» Apoi a completat sec, cu aerul unui medic care se adresează pacientului : « Liana, acum ai intrat într-o nouă etapă… » Am schiţat un zâmbet… deşi păream atât de aproape, totuşi eram atât de departe, prizonieri ai propriilor gânduri şi obsesii, înrobiţi de propriul trecut… Mă îndreptai spre calculator, punând melodia « Behind blue eyes. » Mircea continuă: « Ce crezi, care dintre noi va fi acela care va pleca vindecat ?... » « Nu ştiu, amândoi, pentru că amândoi trebuie să ne vindecăm… » Mircea schimbă melodia, căutând ceva mai neutru, Queen…Câteva momente mai târziu mi-a mărturisit, pe un ton schimbat, că nu se aştepta ca chiar să se întâmple asta între noi, iar apoi, parcă cerându-mi aprobarea, m-a întrebat « Nu spre asta se îndreptau lucrurile între noi doi, nu aici aveam sa ajungem ?  » L-am privit nehotărâtă, surprinsă eu însămi de ceea ce se întamplase atât de repede : « Nu, Mircea, nu m-am gândit niciodată ca o să ajungem atât de departe… » « Eu nu mai stau, plec acum… » îmi replică el, oprindu-se în pragul uşii cu ochii strălucitori, şi, în timp ce roşeata care-i lumina chipul încă persista, a precizat ca are nevoie de timp să se gândească la asta. Apoi, amintindu-şi, a scos caietul cu coperţi groase pe care i-l dădusem la cârciumă şi mi l-a dat, spunându-mi că acum nu mai poate să-l citească, lucrurile s-au schimbat, am intrat într-o alta dimensiune… Poate s-a gândit mult, nu ştiu, dar eu am adormit fericită, imaginându-mi la nesfarşit scene de dragoste cu el, plutind parcă în nişte spaţii necunoscute ale fericirii care mă ridicau în aer, făcându-mă să levitez. A doua zi la şcoală se îmbracase elegant, într-o cămaşă albastră, asortată cu ochii lui şi pantaloni raiaţi care se mulau pe corpul lui zvelt, iar privirea lui avea acea licărire pe care ţi-o poate da numai o noapte de dragoste. Eu îl priveam stingherită, neştiind cum să mă comport faţă de el, cum să abordez acest nou tip de relaţie care se stabilise între noi. M-a privit nu ştiu cum, parcă nu-mi înţelegea reţinerea, el, care părea  ca înflorise, dar o ascundea totuşi aşa de bine. În inima mea răsărise  însă, în mod tainic, un sentiment ciudat, asemanator cu parfumul orhideelor salbatice…iubirea, şi acum îmi era frică să n-o pierd…Apoi, într-o pauză în care am ramas singuri mi-a spus zâmbind cu ironie : « Beţia a crescut mai mare ca mine…bestială exprimare, nu ? Versul l-a scris prietenul meu, Luis, profesor de filozofie la teoretic… » « Orice beţie devine minoră în comparaţie cu beţia ultimă, finală… » Ochii mei strălucitori contraziceau însă acea afirmaţie care se voia ironică, apoi într-o altă pauză i-am mărturisit că am dormit numai trei ore…În urmatoarele două zile a lipsit de la scoală, în timp ce eu îl aşteptam zadarnic să apară…În a treia zi uşa se deschide şi apare Mircea, în aceeaşi cămaşă albastră şi, într-o fracţiune de secundă privirile noastre s-au întâlnit…Într-o pauză mi-a mărturisit că s-a gândit că poate mi-a făcut rău…şi de-asta a lipsit. Într-o pornire generoasă i-am replicat: « Şi eu m-am gândit că poate ţi-am făcut rău...» Ne-am privit zâmbind unul pe altul, plăcut surprinşi de coincidenţa gândurilor noastre.  Câteva zile mai târziu, vorbeam, detaşaţi, în drum spre casă, pe jos, printre altele şi de beţie…iar eu i-am spus că important e să nu scapi frâiele din mână, că eu întotdeauna asta fac, mă dirijez…că altfel nu se ştie niciodată unde-aş putea ajunge…Ne-am oprit la o tarabă şi el m-a sfătuit să iau nu ştiu ce ziar, ca să primesc gratuit o carte, « Zgomotul şi furia »de W. Faulkner. Nu bănuiam pe atunci că trădarea lui îmi va produce o suferinţă atât de mare, ridicată la proporţii nefireşti de o banală convorbire pe net cu un necunoscut…

 

 

            Trecuse deja mai mult de o saptamana…confuzia in care ma aruncase aventura mea cu Mircea parea ca se agraveaza, in mod nesimtit. Ceva se schimbase…si acum priveam altfel glumele pe care le facea cu Szabo, nu mai imi puteam pastra, oricat de mult as fi dorit-o, detasarea dinainte. Intr-o zi eram asezati cativa colegi in jurul mesei in T de la fumoar. Mircea era in plina verva verbala, adresandu-se provocator lui Szabo : « Nu vrei sa-mi sugi sexul…si sa-ti sug sexul ?!...» si Daniela il privea, surazand ca la o gluma buna, in timp ce el isi baga mainile pe sub bluza ei, sau se imbratisau lasciv, lipiti de perete. « Offf, burete…asta e tot de ce dau…» ofta el cu o prefacuta surprindere, in timp ce ea se lasa, calina, in voia mangaierilor lui… « Spuneti fetelor, ni se adresa el intr-o pauza, daca ati mai avea doar trei zile de trait, ce-ati face ?! » « Nimic deosebit, ceea ce as face in oricare alta zi…. » raspunse Daniela. « Dar tu ?...» ma intreba el, intorcandu-se spre mine. « Mi-ar place sa calatoresc, sa vad locuri pe care mi-am dorit sa le vizitez, sa intalnesc oameni… » « Eu as vrea sa fac sex…pana in ultima clipa a vietii mele…si sa mor asa, satul. » Daniela spusese odata, intr-o discutie intre fete, ca o oboseste cu comportamentul lui de obsedat sexual, dar ea nu are sa-i cedeze niciodata…Si atunci ii spusesem lui Pavel, intr-un moment de sinceritate, ramasi singuri intr-o pauza : « Daniela isi inchipuie ca Mircea vrea s-o f…  Nu cunoaste adevaratul motiv al comportarii lui » La care Pavel imi replicase, cu un hohot de ras : « Desigur, ar vrea ea…atata asteapta ! » Am urmarit, tacuta, un timp discutia, apoi m-am ridicat, linistita, luandu-mi plasa de langa ei, de sub masa : « Eu plec acum…ne vedem luni » si i-am salutat, in timp ce Mircea se opri brusc, privindu-ma deconcertat, cu o expresie de vinovatie pe chip. Luni insa se purta cu o nedisimulata curtoazie fata de mine, in timp ce eu ma asezam cu spatele la el, sau i ma adresam laconic, cu raceala, sau nu i ma adresam deloc. Intr-o pauza cand eram singuri imi spuse, prevenitor : « Stiu ca vineri ai avut de ce sa fii suparata pe mine…dar astazi nu mai ai niciun motiv. Ma port normal… » Privind in alta parte, ii spun cu un ton neutru : « Ceva s-a schimbat iremediabil…si imi pare rau ca nu mai pot privi, cu ironia dinainte, oricat mi-as dori-o, tot ce se petrece, de exemplu glumele tale cu Szabo… » « Dar suntem amandoi vinovati in egala masura, nu-i asa ? » ma intreba el, cerandu-mi aprobarea poate pentru ca simtea, in sinea sa, o unda incomoda de vinovatie. « Da, suntem vinovati in egala masura », il linistesc eu si el ma privi usurat, ca si cum i s-ar fi luat o piatra de pe inima. In ziua sfintilor Constantin si Elena  ma indreptam, in a nu stiu care pauza, sa-mi iau catalogul…si el trece pe langa mine. Mi se adreseaza cu un ton amical : « La multi ani, astazi e ziua ta de nume… » Il privesc zambind, impresionata de faptul ca-si adusese aminte, desi toti imi spuneau Liana…si ii multumesc. La sfarsitul orelor de curs iesim impreuna…la urichelnita. Ne asezam la masa, cu cate un pahar de bere in fata, si Mircea se lasase prada unei toropeli placute…in timp ce discutam diverse, intr-o intimitate regasita. La un moment dat, apare Pavel, cu dezinvoltura lui specifica, insotit de profesorul de religie : « Ce faceti, porumbeilor ? ni se adresa el cu glasul lui tunator, care parea ca musteste tot timpul de o nedisimulata ironie.V-ati ascuns aici sa nu va vada nimeni ?! » Mircea il privi, vadit indispus de faptul ca fuseseram din nou surprinsi. Se asaza si ei la masa si eu le fac cinste cu cate o bere. Mircea primeste un telefon de la scoala…cu parere de rau imi spune, ridicandu-se in picioare : « Eu trebuie sa plec…sunt de serviciu pe scoala, am uitat. » Parea ca abia se smulge…discutia noastra promitea sa fie interesanta, parea ca are ceva sa-mi spuna…sau poate regasise vechea traire care ne aduna impreuna, feriti de ochii colegilor, in jurul unui pahar de bere. Raman cu Pavel si cu Vlad, care sporovaiau, bine-dispusi, mai departe. Pavel imi ia telefonul fara sa mi-l ceara, ca de atatea ori inainte, si se uita la numerele de telefon, la poze… « Asta cine e ?  ma intreaba aratandu-mi o poza cu Radu, fostul sau actualul ? » « Fostul, raspund eu fara chef, trebuie sa le sterg. » Eliberata de tensiunea discutiei cu Mircea, imi asez capul pe masa, in palme… ca de obicei, prezenta lui ma lasa intr-o stare ciudata, de rau si de bine in acelasi timp, o stare careia nu ma puteam sustrage...In sfarsit, plecam…Pavel ma intreaba : « Nu sarbatoresti astazi ?!Daca vrei venim pe la tine, sun-o pe Otilia si cheam-o ! » O sun si ea este de acord…mai are ceva de facut, si apoi va veni. Apoi imi cere sa-l sun pe Mircea, sa-l invit si pe el, dupa terminarea programului. Ii spun ca n-am numarul lui de telefon, si el mi-l da cu solicitudine. « Mircea, vii astazi dupa ce termini la scoala, la mine acasa ? Imi tin ziua, vine si Pavel cu Otilia » « Nu, imi raspunde el, cu o voce moale.As veni, dar nu pot. Ma asteapta Ingrid. » Inchid telefonul, prost-dispusa ca l-am chemat, trebuind sa ma izbesc de un refuz poate prevazut.

            In drum spre casa, ii dau telefon Emiliei si o invit cu sotul, Omar. In sfarsit ne adunam toti si petrecem o dupa-masa placuta, band, glumind, mancand…in timp ce eu sunt foarte vesela, o gazda perfecta.Dar umbrele incepeau deja sa se insinueze…se apropia o data fatidica, ziua mea, pe care o asteptam cu un presentiment de rau-augur.

            O zi mai tarziu eram internata…Am stat o saptamana, timp in care, datorita medicamentelor, luasem proportii…In prima zi de scoala, dupa internare, eram cuprinsa de o efervescenta ciudata. Cu mare greutate il conving pe Mircea, care era preocupat sa salveze aparentele, sa vina in Petrosani. Pe drum le-a tot chemat pe Daniela si pe Ariadna, care conducea frumosul ei Peugeot metalizat, primit cadou de ziua ei de la taica-sau, dar ele refuzau. In drum spre baruletul binecunoscut, ii spun cu ironie : «  Ce-i cu jocul asta de glezne ?! », dar el ma priveste surescitat, de parca ii intinsesem o cursa. In sfarsit, ne gasim amandoi in urichelnita, in jurul eternului pahar de bere, Mircea mai crispat, mai stangaci ca niciodata. Probabil se gandea ca din pricina lui fusesem internata, dar eu, la randul meu, fusesem preocupata sa pastrez secretul in privinta diagnosticului meu real, iar Emilia le spusese colegilor ca am viroza. Il privesc in ochi cu repros, spunandu-i : « M-ai facut sa ma simt aiurea pe drum…n-am sa te mai chem niciodata.» Si, credincioasa acestei promisiuni, nu l-am mai chemat niciodata. Apoi, privindu-l drept in ochi, ii spun cu dezinvoltura : « Relax, nu ti se intampla nimic ».Si, in timp ce-i povestesc evenimentele de la spital, il vad ca incet se detensioneaza, cucerit de discutie. « Si cand am vazut ca vor sa ma interneze cu forta, i-am vorbit medicului despre Puterea psihiatrica…despre iluzia lor de a conduce totul, destinele si mintile oamenilor…Unde-i dreptul liberului arbitru ? Unde-i dreptul nostru de a alege ceea ce este bine sau rau pentru noi ? Ce-i cu institutia asta medievala in care medicul este un tiran absolut, stapan pe vietile, gandurile si sentimentele pacientilor sai, in care esti fortat sa accepti un bine pe care nu-l recunosti, pe care nu-l vrei, pe care nu ti-l asumi ? Am refuzat internarea, afland ca medicul doreste sa-mi creasca doza injectiei, sa mi-o prescrie nedeterminat, poate pe intreaga viata …Am spus ca daca va face asa, eu ma duc acasa si ma sinucid…iar doctorul, privindu-ma uimit, m-a crezut intocmai. Ma indrept spre usa, dar mama, cu statura ei impozanta, se interpusese intre mine si usa. Am impins-o cu forta la o parte, si luandu-mi lucrurile, am iesit din biroul medicului. La iesirea din sectie, doi asistenti m-au luat de brat, oprindu-ma cu fermitate. Le spun cu hotarare, intorcandu-ma spre ei : « Luati mainile de pe mine, suntem in secolul XXI. » Ma intorc spre camera asistentelor, unde o gasesc pe doamna doctor Aron. Ii spun acesteia, luand-o de mana : « De astazi vreau ca dumneavoastra sa fiti medicul meu… » si ea accepta pe loc, incepand sa completeze formularele pentru transfer. La iesire, cum eu sunt foarte atenta…si nu-ti scapa nimic, ma completa Mircea, zambind, am vazut fisa mea pe care era scris diagnosticul : schizofrenie paranoida cu pericol de suicid. Apoi pe biletul de iesire era scris : depresie severa recurenta cu elemente psihotice. Stii, in spital am trait ultima mea identificare, cea cu Anticristul. M-am identificat, pe rand, cu Isus, cu diavolul, cand am acceptat sa dispar in neant, cu Dumnezeu, cand mi-am ars cartile, fiindca ma simteam foarte singura si, in final, cu Anticristul. Isus si Anticrist se anuleaza si eu ma regasesc astfel in punctul de inceput al bolii, inainte de criza… » « Eu cred ca asta ai facut-o intentionat, ca sa-ti verifici niste supozitii…ai vrut sa aplici Foucault, teoria in practica… » L-am ascultat cu o ingaduinta inveselita : « Uneori trebuie sa treci printr-un soc la fel de mare ca acela care a declansat depresia ca sa-ti revii. » Ma gandeam atunci la situatia de criza in care ajunge la un moment dat bolnavul, momentul crucial care putea duce la vindecarea lui deplina sau, in cazuri nefericite, la o adancire mai mare in boala. In psihiatria contemporana insa situatia de criza era evitata si se incerca recuperarea pacientului prin pasi marunti, in care imaginea bolii trebuia stearsa, incetul cu incetul din mintea bolnavului. Un fel de uitare prin omisiune. Mircea continua, cu un zambet de admiratie pe chip : « Discipolul si-a depasit maestrul, am trait s-o vad si pe asta…Eu ce reprezint pentru tine, pentru boala ta ? Un vindecator sau doar un instrument ? » « Tu esti un catalizator…Degeaba iti arata cineva usa, daca tu nu vrei sa intri pe ea. Puterea de vindecare n-o poti gasi decat in tine insuti… » « Liana, promite-mi ca n-ai sa te mai joci cu tine insati, ca n-o sa te mai imbolnavesti. » « Iti promit… »  « Ce zici, organizam niste conferinte despre Foucault la noi la liceu, la care sa invitam toti medicii din oras ? » « Da, i-am raspuns eu zambind sarcastica, tu sa fii cu teoria si eu cu transpunerea in practica. N-are sa vina nimeni… » « Poate ai dreptate », surase el inveselit totusi de idee. Devenind serioasa, i-am spus : « Tu imi esti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodata…cu care, din intamplare, sau poate nu, am  facut si sex…si a fost foarte bine. Situatia poate fi privita din doua perspective diferite : cea reala, in care tu imi esti prieten…si vom merge amandoi mai departe, pe drumul lui, lasand totul in urma…si cea a bolii, in care tu esti poate barbatul pe care am asteptat sa-l intalnesc, si atunci poate va mai fi, vreodata, ceva intre noi… » M-a privit deconcertat, realizand ca numai o perspectiva poate fi acceptata in mod rational, cea reala…si mi-a spus, privindu-ma in ochi, cu glasul scazut : « Liana, tu esti intr-o camera inchisa din toate partile, iar acum vrei sa arunci si cheia ?! » L-am privit cu un zambet rece pe chip…dar evenimentele din timpul din urma ma facusera sa ajung la aceasta hotarare. Da, what a hell, arunc si cheia, arunc si tot ce-a fost intre noi la cos…poate ne vom simti amandoi mai bine…sau poate nu. In timp ce discutam, apar si Pavel cu Otilia care se asaza, bine-dispusi, la masa noastra. Convorbirea prinde antren, se vorbeste despre colegi, elevi si altele de acest fel, in timp ce eu si Mircea suntem tacuti, cu gandul la discutia noastra. La un moment dat atmosfera se destinde complet, Mircea mai comanda un rand de beri,  imi priveste cu un aer temator umerii si imi spune ca sunt masiva…« Si cum merg examenele la facultate ? » « Bine, ii raspund eu lui Pavel, totul e ok. O sa devin si psiholog, poate o sa fac si psihanaliza…dar ce folos ?! daca o parte a sufletului meu este in deriva… » in timp ce lacrimile mi se invalatucesc sub barbie. « Nu e nimic, continui eu dezinvolta, ma gandeam la ceva propriu si personal. » « Liana, Liana… nu face asta…nu plange… » imi spune Mircea privindu-ma cu regret, ametit de-a binelea dupa a nu stiu cata bere…In sfarsit, ne ridicam toti sa plecam acasa si Mircea se impleticeste usor, in drum spre casa, inconjurat de colegii volubili si prietenosi, in timp ce eu imi iau ramas-bun cu o nuanta de tristete in glas…Pornesc spre casa, cu capul infierbantat si golit de ganduri, numarandu-mi pasii -sau poate pietricelele de pe drum…. 

           

            Se apropia sfarsitul scolii…toata lumea lucra la situatii, la cataloage, incheia medii, asculta elevi pe ultima suta de metri, dadea ultimele lucrari…Ii marturisisem lui Mircea ca in acea zi de luni eram inca suparata ca-mi venise sa-l bat, pentru ca intrarea in « alta dimensiune » se facuse la mine cu tristete, cu regret, cu gelozie…Intr-adevar, week-endul acela am zacut, gandindu-ma la noua postura in care ne aruncasem amandoi, constienti…sau poate inconstienti de ceea ce faceam…Acum imi luam catalogul si mergeam in cancelaria mare dintr-un motiv simplu : in fumoar era destula lume deja, cu cataloagele intinse pe masa, facand medii si incheind situatii, si mie nu-mi mai ramasese spatiu. In afara de asta, eram cu gandurile mele, singura, dincolo de privirile celorlalti, dincolo de privirile, de cuvintele lui Mircea. Cred ca simtea ca-l ocolesc…ce sa-i faci, uneori chiar si cele mai profunde prietenii se pot spulbera din greseli prostesti. Nu stiam cum sa infrunt situatia, era ceva care ma depasea in acel moment si nu eram pregatita sa ma comport ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Intr-o dimineata lucram preocupata la ultimele situatii pe care trebuia sa le predam doua zile mai tarziu. Mircea s-a apropiat de mine si m-a intrebat daca nu vin cu el la Asociatie, s-o intalnesc pe Renata, o absolventa de filozofie la Sorbona. Am ridicat ochii si am spus ca mai am de lucru…la care el mi-a replicat decis : « Lasa-le naibii de situatii, mai e timp si maine ! ».L-am urmarit tacuta, fara prea mare entuziasm, dar insistenta lui m-a facut, in cele din urma, sa accept. Cu o zi in urma ii soptea Ariadnei despre Renata, despre proiectele ei, intreband-o daca nu vrea sa vina s-o cunoasca, dar Ariadna l-a refuzat plictisita, intalnirea cu filozoafa nefigurand pe lista ei de prioritati. In cele din urma m-a chemat pe mine…si iata-ne in drum spre Asociatie, mergand umar langa umar, asa cum o faceam nu cu multa vreme in urma…Ajunsi acolo, ne intampina ceremonios, facand onorurile casei, Ioan, care era nelipsit din orice proiect cultural putea imagina micul oras, cu dealuri valurind mioritic, pe care poate mai umblau ciobani…Am privit-o pe Renata, era mai degraba mignona, dar nu fragila, cu ochii ei migdalati care suradeau ca si cum o lumina i-ar fi batut puternic in ochi si ar fi facut-o sa clipeasca des si cu gratie, cu zambetul feminin si de-o inocenta sireata care-i dezvelea, pana aproape de gingii, dintii mici si regulati. Tenul il avea masliniu, inrosit usor de emotia intalnirii si poate de berea ce-o bause in asteptarea noastra, in concordanta cu parul castaniu inchis ce-i cadea in suvite drepte pana aproape de umeri. Ochii negri te priveau cu un usor licar de ironie, pe care puteai foarte bine sa-l atribui si bunei-dispozitii de care era cuprinsa. « Vin, bere, cafea ? » ma intreba politicos Ioan, desfacand doua beri si punandu-ne in pahare, revenind cateva clipe mai tarziu cu cafeaua. Am inceput sa vorbesc cu Renata, punandu-i intrebari referitoare la proiectele care-o adusesera acolo, la viata ei, si ea imi raspundea prompt, surazand cu bunavointa si punandu-mi, la randul ei intrebari. Asa am aflat ca traia de zece ani in Franta, ca copilarise in Maroc, ca terminase filozofia la Sorbona si facuse un masterat in regie film. Nu putuse deveni profesor de filozofie dintr-un motiv simplu : nu avea cetatenia si, drept urmare, nu putuse profesa in acest domeniu, si atunci se reorientase spre un job mai boem si poate mai bine platit, care-i dadea in plus si liberate de miscare si de initiativa. Luase legatura pe net cu Ioan, in cadrul proiectului Comenius si le servise drept ghid, acestuia si lui Mircea, in excursia in Franta care avusese loc in acea primavara. Apoi m-a intrebat dezinvolta : « Si tu unde ai terminat ? » « La Bucuresti », ii raspund eu simplu, stiind ca, oricum, n-as fi putut-o impresiona prea tare. Desigur, cartea ei de vizita era demna de respect, dar in timp ce vorbeai cu ea te simteai repede in largul tau, amic la o sueta ad-hoc. Era moldoveanca de origine…si moldovencele sunt vestite prin sangele fierbinte ce le curge prin vine, ce face barbatii sa-si piarda capul, cuceriti de curgerea domoala a vorbelor lor si de privirile lor infocate, care te faceau sa doresti ca noaptea urmatoare s-o petreci in bratele lor, fermecat de faptura lor de nevastuica. Dar accentul Renatei se schimbase de mult timp…si ea imprumutase din vorbirea fratilor nostri latini un accent fermecator, de sansoneta, care dadeau cuvintelor ei un plus de mister…

            Mircea ma priveste preocupat si ma intreaba daca nu doresc sa mergem la binecunoscutul bar din Petreni unde mai fusesem de cateva ori, si eu, starnita de discutiile noastre boeme, accept fara ezitare. Renata ne priveste cu un zambet calin si ne intreaba, modulandu-si vocea in felul ei specific, usor crescator, ca o pasare ce se pregateste de tril : « Pot sa vin si eu cu voi ? » « Da, desigur, am acceptat eu cu prietenie, desi simteam ca discutia cu Mircea avea  sa ia o turnura intima. Ne-am asezat la masa la care se mai aflau doi barbati mai in varsta, cunostinte de-ale lui Mircea. Renata era interesata pentru viitorul ei film de tot ce privea Valea Jiului, de viata in mina… asa ca a intrat in vorba cu cei doi care isi aminteau, cu o nostalgie specifica de pensionari, de intamplari din tineretea lor, de pescuit, vanat si munca in subteran…Renata ii asculta, dar cu o ureche tragea la discutia mea cu Mircea, care se asezase alaturi. Mircea imi vorbea cu glas scazut, intrebandu-ma de ce sunt suparata pe el, si, banuind motivul, incerca sa aiba cu mine o discutie clarificatoare, sa ma convinga sa ramanem prieteni. Bausem bere si eram intr-o dispozitie euforica, in care toate barierele fusesera ridicate si puteam spune direct ce simt si gandesc : « Esti egoist, te gandesti doar la tine insuti… » Mircea aduna o suma de contradictii care nu deveneau vizibile decat daca depaseai pragul unei simple colegialitati. Putea fi, intr-o relatie personala, bun si generos, dar atunci cand se simtea amenintat, putea deveni insensibil si egocentric. Mircea ma privi in ochi deconcertat, dar Renata ii lua apararea : « Nu cred ca e egoist, mie mi se pare, dimpotriva, altruist, gata sa-si ofere ajutorul…Am observat asta cand a fost in Franta, se preocupa mereu ca celorlalti sa le fie bine… » « Poate ai dreptate, poate il cunosti mai bine decat il cunosc eu, acceptai eu, dar in sinea mea ma gandeam ca fiecare dintre noi il percepea in mod diferit pentru ca el se raportase diferit la fiecare dintre noi, isi dezvaluise alte fatete ale personalitatii. Perceptia despre celalalt e subiectiva, si fiecare e prizonierul propriei cunoasteri. Noroc ca exista Limitele interpretarii… Despre aceasta carte imi vorbise mai demult Mircea, vrand sa sublinieze ca, totusi, interpretarile pot merge pana la o anumita limita, dincolo de care devin niste exercitii gratuite, lipsite de justificare, alunecand in ridicol sau grotesc. « Poate tu il cunosti mai bine decat mine… » tinu sa completeze Renata cateva clipe mai tarziu.  « As vrea sa scriu un roman despre tine...» spuse Mircea cu o sinceritate brusca, privindu-ma tulburat, ca si cum dintr-o data ar fi renuntat la discretia, la retinerea lui caracteristica. « N-as vrea sa fiu personaj intr-una din cartile tale…mai bine nu. » Renata ma privi mirata, replicand : « Ar trebui sa fii mandra ca ti-a spus ca scrie o carte despre tine…Inseamna ca esti importanta pentru el. » M-am aplecat spre el si i-am soptit la ureche, nepasatoare la privirile Renatei, care ne urmarea nedumerita, la rastimpuri, atunci cand dialogul cu vecinii de masa se oprea, pentru a reincepe cateva clipe mai tarziu : « Mircea, stii care-i problema ?! » El tacea, asteptand sa continui…I-am soptit cu indrazneala, folosind un cuvant obscen, care, din cauza sinceritatii cu care a fost spus, il facea sa sune mai degraba trist si melodramatic : « Imi vine sa te f… » El zambi, bine-dispus si imi spuse cu un aer detasat : « Asta nu se poate… » « Stiu… », i-am raspuns eu incet, cu o tristete pe care nu mi-o puteam stapani… « Hai sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic… », dar eu i-am replicat taioasa : « Nu putem sa ne prefacem…e prea tarziu pentru asta… nu cred ca mai avem ce sa ne spunem.» Mircea clipi tulburat, parca nu se asteptase la o asemenea intorsatura. « Asta pentru ca vrei tu,  continua, privindu-ma indraznet drept in ochi, dar nu inseamna ca nu se poate. » « Nu mai putem ramane prieteni…s-a intamplat si orice-am face, lucrurile nu mai pot fi ca inainte…asta le-a schimbat iremediabil …» In acele clipe starile sufletesti ma copleseau, facandu-ma sa dau pe margini, ca un rau care a iesit din albie si se revarsa pe de laturi, maturand totul in cale. Probabil eram comica si, desigur, Renatei nu-i scapa pasiunea cu care ma conversam cu un simplu coleg de liceu. « Liana, iti dau doua palme sa-ti revii… » L-am privit, inrosindu-ma, dar fara sa ma supar, caci cuvintele lui mi se parura atunci a avea o inarcatura emotionala, tocmai pentru ca numai cineva foarte apropiat putea sa-ti spuna asta. Mircea ramase pe ganduri, parca invins de argumentele mele, pe care nu le putea respinge, desi in clipa aceea dorea asta. Intr-un tarziu imi spuse cu vocea cuiva care cedeaza, invins de incapatanarea si hotararea mea : « Daca crezi ca asta iti face bine, sa stai departe de mine…fie cum vrei tu… » In sinea mea nu doream insa asta, asa ca i-am replicat cu o voce moale : « Fie atunci, daca vrei, ramanem prieteni…. » Mai tarziu il intrebai tulburata, de parca intalnirile cu el ma faceau sa ma intorc mereu intr-un trecut ale carui rani nu se vindecasera inca deplin : « Stii ce s-a intamplat de fapt in Italia ?...  M-am indragostit de un baiat…era cu cativa ani mai tanar decat mine. » « De fapt, Liana,  tie totul ti se trage de la barbati. La asta ar putea fi rezumat totul » imi raspunse el, cu aerul ca ma intelege, in sfarsit. « Totul a inceput cu Mihai, acum multi ani…Sunt ca un tren care intra mereu pe aceleasi sine » replicai eu, cu o sinceritate dezarmanta. Ma privi ca si cum si-ar fi dat seama atunci de ceva : « Da, nu te-ai gandit ca, de fapt, esti obsesivo-compulsiva ?! » « Da, se poate spune si asa… » Nu ma gandisem niciodata la asta, dar in clipa aceea imi parea evident, sau el facuse sa fie acest lucru evident. Intr-un tarziu cei doi companioni s-au ridicat sa plece si am ramas numai noi trei. Renata si Mircea se angajara intr-o discutie filozofica, care le facea o vadita placere la amandoi. Fiind amandoi informati cu privire la tot ce era mai interesant in viata si cartile filozofilor contemporani, discutia promitea sa fie captivanta, si asa a si fost. Amandoi aveau aerul ca participa la un pur exercitiu intelelectual, care aprindea in ochii lor o scanteie de satisfactie, si raspundeau amandoi repede la provocarile celuilalt, ghicindu-si din mers intentiile si  aluziile. Eu ii ascultam in tacere, uitand parca pentru cateva minute propria mea stare de spirit care ma facuse adineaori sa ma port ca si cum as mai fi baut bere in Milano, in spatele blocurilor, cu baietii din Blaj. Pentru ca deja ma ametisem cei doi au venit cu ideea sa-mi iau si eu o ciorba de burta pe care, curtenitoare, a vrut sa mi-o plateasca Renata. Protestez : « Nu mi-e foame, eu niciodata nu mananc cand sunt cu prietenii », dar cedez la insistentele lor amicale. Ma pregatesc sa scot banii, dar Mircea ma opreste, dintr-o straniu sentiment de solidaritate, s-o platesc : « Las-o s-o plateasca ea… » Renunt, si cateva momente mai tarziu  sorbeam preocupata din ciorba, cu simturile amortite si exaltate in acelasi timp ca sa mai sesizeze ceva in jurul meu. Dupa o vreme, Mircea ni se adreseaza : « Mergem ? S-a facut tarziu, trebuie sa ajung acasa… » Ne ridicam de la masa si cateva minute mai tarziu, Mircea isi ia ramas bun de la noi, spunandu-i Renatei : « Ai grija de Liana… » Pe drum, Renata imi povesteste entuziasmata despre munca ei, si ajunse in centru, ma informeaza : « Eu stau la Hotel Petrosani, o iau pe-aici… » apoi ma intreaba cu solicitudine : « Te descurci singura pana acasa ?  » « Da, sigur… » ii raspund eu ca prin ceata si, cufundata in ganduri, pornesc incet pe drum in sus…

           

            Sfarsitul anului scolar se apropia cu pasi repezi, dandu-mi o stare ciudata de neastampar si de urgenta interioara. Stiam ca am sa plec…si data de 15 iunie imi parea ca bataia in usa definitiva a plecarii dintre niste oameni, dintre niste lucruri care-mi marcasera, cu pasul lor discret, existenta, care ma facusera sa ma deschid si sa ma inchid in acelasi timp, intr-o stare simultana de atractie-respingere. Atractia se contura, aluziv si discursiv, punctata de lumini si umbre, pe un teritoriu cumva secret, clandestin, al intalnirilor din afara scolii cu colegii mei, poeti absconsi ai paharului de bere si al maniei inca nedescoperite, David, Pavel, Ioan si Mircea.

Urma ultimul consiliu-stateam in fundul salii, ferita de privirile indiscrete ale celorlalti, intr-o stare de nostalgie aproape dureroasa, ca de atatea ori cand ma desparteam de niste oameni, de niste locuri care-mi devenisera dragi. Imi devenise drag si Petreniul, cu aerul lui de sfarsit de lume, un spatiu ermetic, suficient sie insusi, cu un aer de poezie si visare care pentru mine avea sa se lege, poate pentru totdeauna de « Eu sunt filozoful »…cum se semna Mircea pe fluturasele elevelor de-a douasprezecea.Toata lumea se foia incontinuu, ducand situatii, completand procese-verbale, si eu ma intorceam spre ultimele banci, unde ma asezasem. Din sens opus vine Mircea si ne regasim in spatiul stramt dintre banci pentru cateva momente. Trece prin spatele meu, cu fata indreptata spre mine, si in dreptul meu ma impinge usor, lipindu-se de mine. Intorc capul si privesc spatiul din spatele meu, calculand din ochi distanta pana la sirul de banci vecin. Era spatiu cat sa nu se atinga doua persoane, dar Mircea alesese un gest provocator, in amintirea acelei afirmatii induiosatoare soptite in urechea lui, la intalnirea cu Renata. La un moment dat, tristetea deveni covarsitoare si eu clipeam des in aerul greu, incercand sa-mi stapanesc lacrimile. Ma jucam cu creionul, lasasem ochii in jos urmarind ceva numai de mine stiut, la granita dintre realitate si fantezie, sau poate intr-un taram paralel. Daniela intoarse capul, imi observase starea mea de emotie si ma privea scrutatoare, patrunzand parca in plasa gandurilor pe care le teseam. La unica iesire a noastra impreuna, imi spusese pe drum ca mai bine ca predau la generala, mi se potriveste mai bine, apoi mi-a spus cu sarcasmul ei rautacios : « Esti cam moale, ai grija sa nu mai fii asa si de-acum incolo… » Am tacut atunci, nestiind cum sa ma apar, ce sa-i raspund unei persoane careia ii stateam ca un spin in coaste. Da, eram moale, in sensul ca nu ripostam cand ceilalti isi inchipuiau ca sunt mai buni, mai grozavi decat mine. Sincer, nu-mi pasa…si poate e pacat de acest lucru sau poate chiar nu conteaza sau nu mai conteaza. Apoi, la terasa a venit Andreea, fosta colega transferata la economic, si Daniela ma intreba, cu o privire scormonitoare in care se aprinsese pentru un moment curiozitatea : « Si zi, nu-i asa ca-l ai la sufletel pe Mircea ?! » « Da, normal ca da, am raspuns eu pe un ton neutru, am fost prieteni foarte buni in anul care a trecut… »

Mircea se ridicase din prima banca si statea lipit de calorifer, cuprinzand cu ochii intreaga sala. Nu-si gasea locul si privirea lui aluneca spre mine, descoperindu-mi tulburarea. La sfarsitul consiliului am plecat intamplator impreuna, in masina unui coleg. Mircea ma privi si apoi spuse colegului sa ne lase langa bar, ca poate o gasim acolo pe Renata. Am coborat si eu si am mers tacuti la barul care ne astepta cuminte si gol, la cateva sute de metri departare. Pe drum, ii marturisii cu sinceritate: « Stii ca m-am intalnit cu David acum cateva zile?...M-a chemat la un hotel…» «Si te-ai dus ? » ma intreba el fara surprindere, de parca s-ar fi asteptat. « Da, normal… » « Eu sunt superficial sentimental, sa nu te astepti la sentimente profunde de la mine…Pe cand tu…ai emotii puternice, care uneori te fac sa devii violenta. » « Nu-mi place violenta, nici fizica si nici verbala. » « Nu, tu esti violenta psihic… » Mi-am amintit discutia cu David, care fusese martor intamplator al unei adevarate explozii de personalitate. Ii spusesem, printre altele, ca-mi vine sa-mi asez familia la zid si sa-i impusc pe toti…Iar el m-a numit chicotind Hitler…Zambii, Mircea avea dreptate, sub oceanul meu linistit de ganduri si sentimente, se ascundea un vulcan, care nu erupea decat foarte rar, dar putea deveni un adevarat spectacol pentru cei din jur…  Ne-am asezat la masa unul in fata celuilalt si in bar nu era nici urma de Renata. Mircea parea ca e pregatit sa-mi faca niste confesiuni-sau poate era pregatit sa le asculte pe ale mele. Cu cateva zile in urma plecasem impreuna de la scoala, insotiti de Otilia, care purta intr-o mana un buchet de crini. Inainte de a veni masina, Otilia i-a oferit buchetul, pentru a-l duce lui Ingrid, ca sa mai indulceasca atmosfera de acasa. Mircea se codea : « Oricum va sti ca nu eu l-am cumparat, ca-l am de undeva…Nu i-am dus un buchet de flori de ani de zile… » mai spuse, privindu-ma stanjenit, in timp ce eu zambeam, ascultandu-i cuvintele si urmarindu-i reactiile. In maxi-taxi i-am spus la un moment dat rugatoare, cu o privire de copil care cere un mare favor : « Nu vii in Petrosani ? As vrea sa-ti spun ceva… » « Nu pot, imi raspunse Mircea cu blandete, parca ghicind ce voiam sa-i spun, ma asteapta Ingrid…Imi spui maine sau poimaine. » « Poate pana  atunci voi uita ce am avut sa-ti spun… »am spus eu, hotarata parca sa pastrez momentul acela al confesiunii intr-un sertar pentru totdeauna. Acum momentul ni se oferise-si avea sa fie ultima nostra discutie intre patru ochi. Mircea era decis sa-mi smulga marturisirea, dar eu nu mai eram pregatita sa i-o ofer- si peste timpul scurs dintre momentul de o mare sinceritate din autobuz si cel de acum se asternuse nepasarea : « Am in mine o sfanta nepasare… » si o acceptare rece a inevitabilului. « Esti singurul lucru pe care il regret cu adevarat plecand de la acest liceu », i-am spus pe un ton impersonal, iar el statea acolo curios, asteptand sa continui. « De ce ? » « Poate pentru ca am niste sentimente pentru tine…si acestea s-au nascut de pe vremea cand eram prieteni buni… » « Dar putem ramane prieteni… » apoi, privindu-ma ganditor, continua filozofic : « Ochii care nu se vad se uita… » « Ce vrei sa spui ?! » « Nimic mai mult decat ceea ce am spus… »

                                                                                                     (Va urma)

No comments:

HOME (*Revenire-Pagina la Zi)

MENU

EDITORIAL