( II )
… Fiindca îl insultase
pe Ioan vorbindu-i despre fiica lui studentă într-un mod licenţios, făcându-l pe
acesta să-şi piardă cumpătul, i-am spus că probabil lui îi place să arunce
sămanţa discordiei şi apoi să se retragă în culise, protejat, şi să savureze
efectul spuselor sale- şi el m-a aprobat mulţumit de sine însuşi şi că-i
ghicisem intenţiile…Apoi discuţia sări la Szabo, şefa de catedră, care le făcea
celor doi viaţa amară…şi Paul a spus că ar desfiinţa-o intelectual, Mircea…că ar
face sex cu ea în vreo 3-4 week-enduri, iar David că ar face sex cu ea doar după
ce s-a îmbătat. Toţi păreau că uitaseră că mai era şi o femeie la masă sau eu devenisem de-a lor…La un moment dat am
spus şi eu o ironie…şi Mircea şi-a întors capul, părând ranit…nu ştiu unde…era o
discuţie anapoda şi el simţise acest lucru, că linşam pe cineva care, oricât ar
merita-o, nu era de faţă… Mi-am întors capul şi eu…şi am rămas aşa amândoi
privind în gol…în răstimpul acela, deşi fiecare o făcuse dintr-o pornire
proprie, irepresibilă, gândurile, simţirile noastre parcă coincideau, parcă
deodată în cursul acelei seri luaseră acelaşi traseu…câteva minute mai târziu am
spus, calmă, că-mi pare rău… Îl priveam cu emoţie, dar el privea în altă parte
şi atunci l-am întrebat : « O mai iubeşti ?! Ştii tu pe cine … » Mi-a răspuns
încet, privindu-ma parcă din altă lume : « Nu… »Apoi l-am
întrebat, gravă, ce să fac, să plec de la liceu sau nu ? Şi el mi-a spus,
după un moment de gândire, că ar fi mai bine sa rămân…că lucrez altfel cu copiii
de la liceu, sunt mai mari…şi în plus e materia mai frumoasă. Nu mi-a spus
atunci că lui îi pare rău că plec…,
dar mi-a spus-o altădata, în timp ce plecam de la şcoală, când, zâmbitoare şi
bătându-l pe umeri, l-am întrebat : « Şi, zi, iţi pare rău că
plec ?! » la care el mi-a raspuns parca impersonal : « Dar
ţi-am spus că îmi pare rau că pleci. » În altă zi, la fumoar, dupa ce ne
reproduse două citate din Tropicul
Capricornului, legate, bineinţeles de sex, care ne făcu să râdem şi să ne
privim, în acelaşi timp, uşor ruşinaţi, s-a întors spre
mine : « Vezi, Liana, dacă pleci, acolo cine te va mai face să
râzi ?! E mai bine să rămâi aici… » Ce-i drept, după finalul anului
şcolar nu l-am mai văzut niciodată, deşi el continua sa trăiască, parcă neatins,
în gândurile şi-n imaginaţia mea… La un moment dat i-am intrebat cum mă văd ei pe
mine…eram curioasă. Iar ei păreau indecişi, ocolind întrebarea. Singur David
mi-a spus că sunt femeie şi că am ceva din toate…Am râs, deşi răspunsul nu m-a
satisfacut. « Măcar de-aş fi femeie, dar nici de asta nu sunt tocmai
sigură… » spusei eu incet, zâmbind parcă de departe, cuprinsă de o
melancolie ciudată, ca şi cum clipa prezentă nu era decat un pretext pentru a
retrăi trecutul. Această stare mi-am surprins-o de multe ori, nostalgia aceea
cotropitoare după oameni, dupa stări
care nu mai sunt. Acel moment al reîntoarcerii în trecut va deveni el însuşi un
prilej pentru nostalgie, pentru visare, pentru o plăcere dulce-amară pentru că
va deveni el însuşi trecut...
La un moment dat se făcuse
tarziu şi am plecat. Se apropia Paştele…l-am pupat pe Ioan care s-a despărţit
primul de noi si i-am urat sărbători fericite…apoi am ajuns în dreptul locuinţei
lui Mircea. Cu o
pornire irepresibilă, de moment, l-am sarutat pe obraji şi el mi-a răspuns, abia
simţit. …« Dacă te-am suparat
cu ceva, te rog sa ma ierţi... » L-am privit în ochi…mă privea puţin trist, cu o
sclipire nouă în priviri, ca şi cum doi adolescenţi singuratici şi îndrăgostiţi
tocmai şi-ar fi luat rămas bunEra ceva în privirea lui care m-a făcut să mă
simt, nu ştiu de ce, ca Iuda, care-l vinde pe Isus printr-un sărut...
În drum spre Petroşani,
în maxi-taxi cu David, am tăcut tot drumul. La un moment dat, el m-a întrebat cu
o privire scormonitoare: « De unde crezi, Liana, că se naşte iubirea, din
inimă sau creier? » Iar eu i-am raspuns absentă, cu gândurile urmând un
traseu numai de ele ştiut: « Din creier porneşte totul, David, şi ce simţim
noi în inimă. » M-a privit deconcertat şi n-a mai spus nimic…La plecare m-a
sărutat şi el pe obraji şi mi-a spus « Paşte
fericit ! »
Dupa sarbatori, in
prima zi de scoala, am iesit cu Mircea la Jolly in Petrosani, conform unui
obicei care facea ca primele si ultimele zile de scoala sa le inchini iesirii cu
colegii la o sueta. A venit si Emilia, prietena mea cea
mai buna din liceu, pe care am sunat-o la telefon, si mai tarziu ni s-a alaturat
intamplator Monica, profesoara de matematica, detasata la economic. Monica era
foarte dezinvolta si saream cu usurinta de la un subiect la altul, am vorbit
despre diverse proiecte (Mircea, ca si ea, erau bagati pana in gat in tot felul
de proiecte scolare), proiectul Comenius si altele de acest fel etc., s-au
impartit impresii legate de scoala, de elevi, apoi discutia a devenit treptat
mai intima, trecand la chestiuni de ordin personal, la carti, lucruri obisnuite…
Mircea ii era recunoscator ca ea il descoperise, il ajutase in cariera, il
sustinuse permanent pana ajunsese unde este acum. « Talentul tau de a
descoperi oameni interesanti, deosebiti, il am si eu…Eu am descoperit-o pe
Liana. » Dar eu nu simtisem dorinta de a fi descoperita si i-am replicat
zambind cu ironie : «Da, ai dezgropat talantul care se ascunde in
pamant… » « Pacat ca pleci…am fi putut face lucruri interesante
impreuna…De exemplu, un optional despre filozofie si metafizica… »
« Il vei face cu Daniela Szabo. » « Nu…ea nu are inclinatie spre
asa ceva… » « Dar ne mai putem intalni cu colegii la o bere… »
« Nu e acelasi lucru…cred ca stii si tu asta. » La un moment dat
discutia a deviat spre dragoste si Monica spuse razand : « Abia
astept sa aduc un barbat care-mi place in patul meu… mi-e dor de asta, sa fac
din nou dragoste, sa simt din nou
ca traiesc…fara sa bag in seama considerentele mic-burgheze care m-au influentat
pana acum …» In acel moment l-am privit cercetator pe Mircea, care urmarea
amuzat dicutia, parand bine-dispus.Eu eram cel mai putin activa la discutie, ma
multumeam sa-i ascult si, din cand in cand, mai completam si eu cate ceva. Mircea imi spusese ca fusese o data o
discutie la scoala in care ea spusese ceva legat de mine, intr-o discutie cu
Szabo, in al carei cabinet imi desfasuram unele ore. Se pare ca elevii
cotrobaisera in biblioteca asi ea mi-a reprosat apoi, artagoasa, ca nu i-am
urmarit ce fac. Mircea le-a zis atunci : « Nu va luati de Liana,
lasati-o in pace, ea este de sticla… », iar Monica ii raspunsese
ca in niciun caz, ea ma place, din contra,
foarte mult. Mai tarziu, citind Puterea psihiatrica am intalnit acest
termen care desemna smintitii si i-am
reamintit acea discutie veche. El parea sincer inveselit ca ghicisem sensul
cuvintelor lui, ca am priceput ce vrusese sa spuna atunci. Altadata i-am vorbit
despre comportamentul lui : « Numai un prost poate sa nu-si dea
seama de sensul ascuns al gesturilor tale…dar nu suntem toti prosti. »
Limbajul lui era pe alocuri obscen, dar erudit in acelasi timp, desigur spre
amuzamentul tuturor, dar gesturile lui in care mima sexul cu Szabo erau cele mai
haioase…te gandeai, desigur, ca e obsedat sexual sau poate ca e obsedat de Szabo
si aceste porniri ale lui erau primite cu o aparenta exasperare de fata inalta
si slaba, imbracata lalai, cu
gesturi afectate si suferind de-un snobism care pe unii ajunsesera sa-i
enerveze. Otilia a glumit intr-o zi si a spus ca supremul supliciu pentru Mircea
ar fi sa pui un film porno si sa-l legi cu capul in jos, sa nu poata sa se
masturbeze… Mircea mi-a spus mai tarziu ca nu inteleg…ca trebuie sa citesc Sexus de Henri Miller si atunci ma
vindec de toate, de orice imputita de prejudecata si de pudoare in ceea ce
priveste sexul. L-am inteles multa vreme mai tarziu citind cartea…La un moment
dat l-am privit pe Mircea si i-am spus, ca si cum am fi fost numai noi doi la
masa : « Stii, Mircea, ce-i diavolul de fapt ? Prostia, ignoranta, boala
psihica. » El m-a ascultat tacut, dar cu un nedisimulat interes, in
timp ce Monica ne privea nedumerita. Dupa o vreme, Monica mi-a spus ca ea
trebuie sa plece nu stiu unde si ne-am ridicat sa plecam. Emilia a cotit la intersectie, luand-o spre casa
ei, in timp ce Monica inca ne insotea. La un moment dat, am zis ca ma indrept si
eu spre casa si ma pregatesc sa-mi iau ramas-bun, dar Mircea se intoarce spre
mine, grabit, si ma intreaba : « Nu vii la urichelnita ? »
Accept pe loc, in timp ce Monica ne privea in continuare nedumerita. Mergem si
ne asezam la masa unul in fata celuilalt, comandandu-ne cate o bere. M-a
intrebat ce-am facut de sarbatori… ca s-a gandit sa ma sune, sa ma intalnesc cu
el si inca cineva, care e prietenul unei rezidente in psihiatrie si care venise
prin Petrosani, dar apoi a renuntat, s-a gandit ca poate nu vin…i-am replicat ca
ar fi trebuit s-o faca, ca as fi venit pana la urma…Nu stiu de ce, sau poate stiu…toti ma priveau in acea perioada ca
pe o persoana stranie, foarte
rezervata, cu care e greu sa stabilesti relatii mai stranse, pana si Mircea nu
scapase de aceasta falsa impresie.
« Ma simt atat de
singur…Ma gandesc uneori la fata aceea pe care am iubit-o…N-am facut niciodata
dragoste cu ea si ma intreb cum ar fi fost… Daca ne-am fi despartit in alti
termeni, daca nu mi-ar fi spus ca ma iubeste, poate as fi uitat-o pana la
urma... » ...» Era in privirea lui o asemenea tristete in timp ce-mi spunea
aceste lucruri, incat am simtit dorinta de a-l mangaia, de a-l face sa se
desprinda de un trecut dureros, si i-am luat mainile intr-ale mele. Nu parea
timorat si stangaci ca altadata, ba chiar la un moment dat, pe cand le
retrasesem, mi-a acoperit el o mana cu palma lui. « Probabil daca s-ar fi intamplat,
ai fi fost dezamagit, ai fi constatat ca e o persoana ca oricare alta…si n-ai
mai fi simtit pentru ea la fel. Acele cuvinte…sunt doar niste cuvinte si atata
tot, un mod de a te tine inlantuit de trecut…Gandeste-te, mai bine, ca nu ti
le-a spus niciodata… Asa am simtit si eu pentru cineva, in Italia. Dar acum imi
dau seama ca acele calitati pe care credeam eu ca le are sunt doar rezultatul
inchipuirii mele, al faptului ca ceva nu fusese spus, nu fusese consumat…si din
aceasta cauza intreaga lui persoana primise o aura de mister. » Ma privi
surprins si-mi spuse : « Deci si tie ti s-a intamplat acelasi
lucru ca si mie…Ai facut depresie din cauza ca te-ai indragostit… » Tacui,
cu gandul in trecut, apoi i-am spus cu afectiune : « As vrea sa fii
bine, Mircea… » « Dar eu sunt
bine…Stii, n-o mai iubesc. S-a intamplat, pur si simplu, fara sa-mi propun
asta. » In mintea mea staruia insa o enigma : « Totusi, suntem atat de
diferiti…de ce-ti place sa vorbesti cu mine ? » « Pentru ca
gandesti… » « Da, gandesc… Si cred ca inteleg mai
multe lucruri decat tine.» Ma privi usor surprins, apoi se apleca spre mine,
spunandu-mi cu gravitate : « Lia, tu esti profesoara de literatura, nu de gramatica, sa nu uiti
asta…As fi vrut sa am o profesoara ca tine de romana… » L-am privit cu
melancolie, replicandu-i : « Stii, Mircea, ca am o parere foarte buna
despre tine… si tin la tine.» « Multumesc… » imi raspunse el,
privindu-ma cu un aer serios si preocupat. « Si eu tin la tine… »
Cuvintele ii iesisera
din gura parca fara voie, de obicei privirea lui se facea ecoul sentimentelor pe
care nu le impartasea decat cu zgarcenie. « Intre noi e o prietenie cu
adevarat profunda....» am spus eu cu un zambet, dar el ma privi cu aerul ca era,
poate, mai mult decat atat…
Inainte de vacanta fusesem la Deva,
impreuna cu Ariadna, la sedinta publica de transfer. Amandoua reusiseram sa ne
transferam la scolile la care
doream. Ariadna se titularizase la un liceu din Vulcan si acum reusise
transferul la Petreni, iar eu ma transferasem la scoala generala la care fusesem
profesoara inainte. Dupa sedinta, am iesit impreuna la o cafea. Incepusem sa
vorbesc cu Ariadna despre Tratatul de
psihiatrie si Puterea
psihiatrica, spunandu-i : « Prima iti ofera o imagine din
interior, de pe pozitia medicului psihiatru, cealalta din exterior, de pe o
pozitie critica a sistemului. Astfel am acces la doua viziuni foarte diferite
asupra aceluiasi fenomen, care ma ajuta sa-mi formez o imagine de ansamblu
asupra intregii institutii psihiatrice…» La un moment dat, telefonul suna, era
Mircea. « Felicita-ne, spuse Ariadna, amandoua am reusit sa ne
transferam.Vrei sa vorbesti cu Liana ? » Dar Mircea inchise la scurt timp, fara sa mai
vorbeasca cu mine. Am continuat discutia cu Ariadna, dar in sinea mea eram
tulburata, aveam sa plec, sa nu mai fiu colega cu Mircea, sa nu mai impartim
impresii in fumoar, sa nu-i mai aud glumele ironice si suculente, sa nu mai
iesim dupa orele de curs la cate-o bere in oras. Aceasta era se va duce pentru totdeauna. Imi
dadusem seama ce pas radical facusem…, dar dorinta unora de a pleca era prea
mare ca sa-i dezamagesc…propria mea dorinta de a rupe cu nostalgia unui trecut
care ma tinea inlantuita de scaun, incapabila sa plec, sa ma
desprind…
Apoi, parca hotarat sa-mi inlature niste
supozitii false, mi-a spus brusc, privindu-ma drept in ochi : «
Liana, nu cred ca esti indragostita de mine… » L-am privit surprinsa si am
tacut incurcata, iar el probabil ca
imi lua tacerea drept un raspuns, poate mai graitor decat orice afirmatie sau
negatie. Apoi, schimband subiectul, i-am marturisit : « N-am
fost deloc la biserica, nici macar de Pasti, n-am urmarit nici un film cu Isus,
doar niste scene din sangerosul film al lui Mel Gibson. Dar am vazut la
televizor prohodul Domnului si m-a cuprins emotia la gandul ca omenirea ma plange…Un sentiment de tristete, dar si
de calma liniste la vederea ca suferintele mele nu fusesera in zadar…ca lasasera un
ecou in sufletul oamenilor. » Poate acesta era rezultatul unei fantasme mai
vechi de-a mea, din copilarie, in care imi imaginam ca am murit si ca oamenii ma
plang, cuprinsi de tristete si de regrete zadarnice. « In acel moment
am realizat ca am facut o deo-proiectie, ca proiectasem spiritul lui Isus in
mine insami…» Parea preocupat de ceea ce i-am spus si la un moment dat a pufnit
dispretuitor : « Deo-proiectie…rahaturi psihiatrice. Istoria nebuniei in epoca clasica e
teribila…trebuie s-o citesti. »Dar, totusi, prima carte pe care mi-a adus-o
a fost Puterea psihiatrica…acum ma
gandesc ca poate ordinea lecturii trebuia sa fie alta, ca ar fi fost mai
bine…fiindca Istoria nebuniei are un
efect destabilizator, care repune nebunia in drepturile ei firesti, iar Puterea psihiatrica are un efect
contrar, ajutandu-te sa privesti boala, intreaga institutie psihiatrica din
exterior, de pe o pozitie critica. Dar aceasta ordine s-ar putea sa fie indelung
gandita : Puterea psihiatrica
reprezinta antidotul pentru marea criza pe care avea s-o declanseze Istoria nebuniei… Povesteam despre noi
insine, despre trecutul nostru si eram atat de preocupati, incat cu greu ne-am
despartit. La iesire, l-am intrebat cate carti a citit de Foucault si mi-a spus
ca opt, iar eu i-am replicat : « Se vede ca ai citit Foucault dupa
felul tau de-a fi…» si a fost sincer incantat sa auda asta, luand-o ca pe un
compliment.
Intr-o zi, la sfarsitul
orelor de curs, iesisem la Medieval cu Mircea si Ariadna. Mai tarziu ni s-a
alaturat sotul Ariadnei, Robert. Mircea s-a asezat langa mine, ne luasem amandoi
cate o bere si vorbeam despre trecutele vremi ale tineretilor noastre, despre
perioada din liceu, despre profesori, despre pierdutele supersitii…iar acele
lucruri copilaresti, ceea ce gandisem si simtisem in vremuri apuse, il interesau
pe Mircea, de vreme ce susoteam aplecati unul spre altul, intr-o dispozitie
relaxata, aproape misterioasa. Ariadna vorbea despre predestinare…vazuse un film
care o impresionase : « Si oare e o intamplare ca, inainte de a
se produce accidentul, masina respectiva intrase exact in acea parcare, in
momentul fatidic ? Mesajul filmului cred ca este acesta : oare
lucrurile nu au inscrise in ele un destin secret, la care participam cu totii,
cu sau fara voia noastra ? Daca nu stim, asta nu inseamna ca nu se va
intampla asa…nu indeparteaza inevitabilul. » Am zambit si am spus ca, dupa
parerea mea, nu e decat o intamplare, o coincidenta si nimic mai mult.
« Lumea e plina de fenomene stranii, de intamplari inexplicabile…rezultatul
unor forte aleatorii, intrate intamplator in contact si dandu-ne iluzia
predestinarii… » In clipa aceea chiar credeam in ce spun, uitand ca, nu cu
multa vreme in urma, eram convinsa de contrariu, ca nimic nu este intamplator in
lume…, dar boala prin care trecusem ma facuse sa ma indoiesc de tot, in primul
rand de mine insami, si aruncasem in foc zodiace, carti de yoga si ocultism, tot
ce mi-ar fi putut sugera ca lumea este altceva decat rezultatul inclestarii unor
forte oarbe, care se dovedisera atat de distructive pentru mine, tocmai pentru
ca crezusem in predestinarea lor…Discutia devie la Ioan, colegul nostru sarit de
pe fix, si Ariadna remarca ca este
ciudat, ca vrea sa faca totul altfel decat ceilalti, iar eu am
replicat : « El este eternul outsider… mereu in opozitie cu
puterea, in conflict cu directoarele…acest comportament traduce un mod de
gandire care ii da iluzia ca e unic si il diferentiaza de turma.» Mircea
completa, cu aerul unui medic psihiatru : « Ioan este
obsesivo-compulsiv…actiunile lui au un scenariu care se repeta, identic, de
fiecare data…» si Mircea ne lamuri cu privire la cauza comportamentului lui
straniu, care nu scapase neobservat nimanui : « Pe vremea cand lucra
ca electrician la mina a cazut si s-a lovit la cap…de aici i se trag
toate. » « Eu si cu Robert, slava Domnului, suntem intr-ale
noastre in toate privintele…» spuse Ariadna usurata, cu un ton serios din care
se ghicea compasiunea sincera pentru cei care nu erau asa. Intr-adevar, daca il
priveai pe Robert, cu aerul lui scrobit de functionar de banca, cu manierele lui
binevoitoare si amabile, nu puteai decat sa-i dai dreptate : era perfect
« acasa ». Si Ariadna avea insemnele normalitatii, singura ei scapare
e ca o interesau, intr-o oarecare masura cei nebuni…dar cu conditia sa nu le
lipseasca manierele si, poate, inteligenta. Dar Mircea nu stia ca si el era luat
in colimator deseori, cand nu era de fata…si Emilia imi spusese odata ca Mircea
e un ciudat, ca stia de la fosti colegi ca nu are televizor acasa si nici
internet, ca citeste zi si noapte ca un apucat… La un moment dat, Robert, care
pana atunci ne vorbise de imprumuturi si de taxe, de diverse dedesubturi
financiare, incepu sa ne spuna bancuri, in incercarea de a destinde atmosfera…si
era, desigur, un lucru interesant sa urmaresti un functionar la banca spunand
bancuri. Am ras cu totii si
am spus ca le voi spune si eu un banc…Erau uimiti, pareau convinsi ca-mi
lipseste cu desavarsire simtul umorului. Si am inceput sa il spun, in timp ce
toate privirile se oprisera asupra mea : « Intr-o seara Ion urmarea
absorbit, din fotoliul in care se tolanise, stirile de la televizor, butonand de
pe un program pe altul. Maria il priveste cu invidie,
adresandu-i-se: « Mai, Ioane, toata ziua stai si te uiti la
televizor…mai fa si tu ceva, nu mai sta ca un pasa. » « Pai ce
sa fac, mai Marie ?! » « Du-te si tu si mulge vacile, macar
in seara asta. » La care Ion ii raspunde linistit, butonand in
continuare : «Nu pot, mai Marie… imi
repugna ! »
La plecare ne-am luat ramas-bun cu totii, bine-dispusi, dar eu ramasesem
in spate cu Mircea. L-am intrebat daca nu vrea sa mai ramana…si dupa ce si-a
condus prietenii, ne-am reintalnit amandoi la urichelnita. « Stii, Liana,
ca si mie mi s-au intamplat fenomene inexplicabile in trecut ? Odata am
fost la un pas de moarte si am reusit sa-mi vizualizez corpul. A fost o senzatie
stranie…parca eram doua persoane in acelasi timp. Si atunci am simtit dorinta de
a reveni din nou la viata si in acelasi moment am deschis ochii, de parca ma
trezisem dintr-un vis adanc. Dar nu mai cred demult in experiente paranormale…»
Apoi ma intreba brusc: « Si, spune Liana, chiar crezi ca eu sunt un
diavol pentru tine?... » Am ramas cateva clipe tacuta, apoi i-am
raspuns : « Nu degeaba ti se spune Sarpile… » L-am privit cu
indoiala, in timp ce-i spuneam : « Pana la urma probabil nu voi
mai crede deloc in Dumnezeu…Voi deveni ateul absolut. » « Nu, ma intrerupse el, te vei
afla la jumatatea drumului intre indoiala si certitudine…Tu esti
agnostica. » L-am
intrebat cu o curiozitate neretinuta, acum ca deja imi pusese o eticheta :
« Ce este un agnostic ? » « Un agnostic crede ca nu
poate exista dovada existentei lui Dumnezeu, dar nu neaga posibilitatea ca el sa
existe…» Ne-am luat ramas
bun, oprindu-ne la intersectie : Ma privea cu curiozitate, dar parca si cu
mila. « Sarpile…e doar un nume, o porecla. Am sa-ti demonstrez ca nu sunt
atat de negru la suflet precum ma vezi tu…Am sa te ajut sa te faci bine, ai sa
vezi… ». Nu i-am raspuns nimic si am ramas privindu-ne in ochi cateva
clipe…inainte ca fiecare sa plece pe drumul lui, dar in sufletul meu incoltise
speranta…si intr-o noapte in care m-am gandit la el, inainte de a adormi,
spunandu-mi : « Ce va fi, va fi … » i-am visat chipul lui
serios, cu ochii mari albastri privindu-ma drept in ochi, transmitandu-mi un
mesaj fara cuvinte…
În ziua aceea frumoasă de la
jumătatea lui mai adusesem la mine jurnalul meu de fată de 18 ani….Era singurul
care-mi mai rămăsese, restul le arsesem.Îi spusesem la un moment dat, pe cand
mai aveam încă un jurnal, din aceeaşi perioadă, că m-am asemănat încă de atunci cu personajul Stavrache din Noaptea de Sânziene, un personaj paranoic. Am completat, zâmbind, că i
l-am adus să citească un pasaj referitor la fostul profesor de filozofie din
liceu, pe care el mi-a spus că-l cunoaşte, că ajunsese profesor universitar în
Cluj… « E
interesant să vezi cum se vede
relaţia profesor -elev de la nivelul unui liceean… » Erau de fapt doua
pasaje, în care vorbeam de două ore de filozofie cu profesorul cel poet, cu
ochii albaştri şi privirea ganditoare, vorbindu-ne cu înflăcarare în timp ce
învartea un pix in mână. La cea de-a două oră ne adusese lucrările cu tema Frumuseţea eliberează chiar şi atunci când e
un strigăt de disperare, iar lucrarea mea fusese catalogată drept
extraordinară şi purta pe ea felicitările dascălului. Apoi lucrarea a trecut din
mână în mână prin clasă…la sfârşitul orei, într-o discuţie particulară,
profesorul îmi propusese să colaborez cu el la o revistă, să scriu eseuri…,dar a
apărut o profesoară de engleză, acră şi machiată strident care m-a măsurat de
sus până jos cu răutate şi l-a întrebat pe Vasile dacă nu merge acasă…S-a apucat
să citească pasajul cu pricina pe care i-l însemnasem cu pixul, dar la un moment
dat caietul s-a deschis la un alt pasaj, scris mai târziu, în care vorbeam de
cele doua iubiri ale mele din studenţie…Marius si Mihai, şi ochii lui au zăbovit
o clipă asupra câtorva rânduri în care ma întrebam, retorică, dacă-l iubesc pe
Marius…şi după care urma o poezie de dragoste, simplă şi frumoasă. După acel
pasaj vorbeam de Mihai… în care îl denumeam « bucata mea de fier cu
inima de vers duios » şi despre faptul că iubirea perfectă nu o poţi
inchina decât lui Dumnezeu, după care urma un eseu despre icoană. Era un caiet amestecat, cuprinzând
lecturile făcute la acea vârstă, purtând în capul paginii citate din diverşi
autori, un jurnal de lectură şi, parţial, jurnal intim. Am plecat la oră,
lăsându-l in cancelarie cu caietul şi mi-a spus că atunci când termină de citit
mi-l aduce el la oră. Aveam oră de dirigenţie şi la mijlocul orei a intrat cu
caietul în mână, şi mi l-a pus, profesional, pe catedră. Dar ochii lui aveau o
anumită sclipire pe care i-am remarcat-o. Părea că se gândeşte la ceva, numai de
el ştiut….În pauză mi-a spus că i-a citit şi lui Szabo din el…dar numai el ştie
ce şi de ce…
În ultima pauză am râs şi i-am spus ironic lui
Mircea : « Mă enervezi…ce-i cu jocul ăsta de glezne ?
Poate ceea ce ţi-ar
trebui acum ar fi ca o amazoană să te prindă la colţ, în coarde, şi să te
violeze… » M-a privit cu interes şi mi-a zâmbit misterios, apoi m-a chemat
să vin cu el in Petroşani la o bere. Mai târziu, ieşind din fumoar, m-a întrebat
dacă mă supăr că vine şi colegul de istorie. Nu, nu mă supar. Ajunşi în centru,
la « urichelniţa », în faţa unui pahar de bere, limbile s-au dezlegat,
ca niciodată. Mă simţeam bine, puţin euforică, momentul mi se părea bun ca să
trec peste interdicţii şi ca să dau, cu colegii mei atât de simpatici şi de
diliţi, un pahar de bere pe gât. Eram la ora sexuală. Mircea părea de o inocenţă
care mă făcea să râd şi îi ofeream cu plăcere explicaţiile de care avea
nevoie.Mircea m-a întrebat : «Nu-i aşa, barbaţii trebuie să aprecieze
ce li se oferă, să-l ia ca pe-un dar oferit din iubire, indiferent care ar fi
ritualul dragostei pe care-l urmează femeia…» şi eu i-am spus că da. Apoi m-a
întrebat, ameţit de-a binelea după a treia bere, dacă mie îmi place ca p…mea să
fie doar a mea…şi eu i-am spus că e un paradox…şi am dat să mă explic, dar el
m-a întrebat, din nou, hotărât : « Da sau nu ? » şi eu
i-am răspuns atunci ca da. Apoi am vorbit despre libertate…şi i-am mărturisit că
pentru mine libertatea era mai preţioasă decât orice. « Ce faci daca
un barbat îţi ameninţă dorinţa ta de libertate ?... » I-am răspuns sec
si fără patimă: « Îl elimin… » Rămăsese pe gânduri, meditând la
cele ce tocmai spusesem. Lângă noi, colegul de istorie, David, Isus viciat, cu
gura de iepure, de o urâţenie nu lipsită de o oarecare seducţie, era fascinat de
discuţia noastră şi îmi lansa, din când în când, câte o provocare. Mircea păstra
un aer detaşat, care provenea, desigur, din formaţiunea lui de
« filozof » şi îi făcea plăcere să pară neiniţiat şi să-i spun, de-a
dreptul, că Evrika!a ajuns la abecedarul iubirii. Apoi m-a întrebat dacă mi-am revenit după
« the big break-up », iar eu i-am răspuns, clipind că da…, l-am
demitizat. Atunci mi-a spus, dus pe gânduri: « Mă gândesc uneori la
poemul Anei Blandiana, că în viaţă se întâmplă ca tu să iubeşti pe cineva, acel
cineva să iubească pe altcineva...» Nu ştiam dacă se referă la sine însuşi, a
fost crunt de misterios, totuşi nu l-am întrebat niciodată despre cine era
vorba. La un moment dat, le-am spus gânditoare, răspunzând parcă memoriei
retrospective a acelei zile de sfârşit de şcoală, inaintea vacanţei de Paşti:
« Măi, băieţi, voi toţi aveţi ceva cu Szabo...prea vă cramponaţi în ea,
asta ar trebui să vă dea de gândit…şi, cu un aer de psiholog versat – poate problema nu este ea, ci propriile
voastre complexe… »Mircea m-a privit curios şi apoi m-a întrebat:
« Spune-mi şi mie, cum aş putea s-o seduc pe Szabo? » L-am privit cu
un zâmbet înflorindu-mi în colţul gurii : « Ar trebui să-i arăţi
respect, afinităţi elective …şi s-o iei prin surprindere… » Nu ştiam atunci
că cuvintele mele mi se potriveau şi mie…îmi arătase respect, consideraţie, se
dovedise că avem afinităţi elective…mai rămânea să ma ia prin surprindere.
« Dar ce parere ai tu despre
mine ? », m-a întrebat ca pe-un oracol, sau poate ca să-şi lămurească
nişte supoziţii. Am tăcut încurcată, apoi i-am răspuns : « Cred
că eşti un frustrat, dar s-ar putea ca asta să fie doar o impresie pe care o
întreţii tu. »
« Păcat că pleci…aş fi vrut să te păstrez numai pentru mine.. »
spuse el, cu o
sinceritate bruscă, pe care nu o avea decât rareori. « Şi tu esti foarte
important pentru mine », i-am spus mai târziu, cuprinsă de aceeaşi
sinceritate, pe care n-aveam s-o mai regăsim poate niciodată. Mai târziu, sinceritatea a luat alte
forme, de îndepărtare de ceea ce se construise în timp, treptat între noi. Ca şi
cum, dintr-odată, s-ar fi distrus toate aceste gesturi şi cuvinte aparent
mărunte, dar născute dintr-o
dorinţă profundă de a împărtaşi celuilalt ceea ce aveam mai personal, mai
propriu fiecare dintre noi. M-a privit ca şi cum, în sfârşit, recunoscusem un
lucru pe care el îl ştia demult… S-a ridicat să meargă la baie si la întoarcere
s-a aşezat lângă mine, decis, şi m-a mângâiat, cu precizia unui amant. Părea că
e un moment pe care-l aşteptasem demult, dar care totuşi m-a surprins. N-am
ripostat. Apoi, îndemnaţi de colegul de istorie să trecem « la un alt
nivel », am intrat într-un joc al seducţiei periculos, din care se
întrevedea finalitatea unor îndelungi tatonări. Părea că acum este momentul - sau n-are să mai
vină niciodată. Poate aşa era, sau poate nu, eram cu el la o bere şi îmi era de
ajuns şi îl priveam cu încredere în ochii lui imenşi, albastru-gri. L-am
atenţionat, privirea mea învolburându-se asupra unei imagini stranii din
viitor : « Te-ai gândit că poate n-o să rămână
nimic ?... » « Nu, nu m-am gândit » îmi răspunse el fără să
stea pe gânduri. Râzând, i-am spus că acum eu sunt medicul…am o statură destul
de impozantă pentru un medic ? ca o prelungire a instituţiei
psihiatrice ? şi mi-a spus hotărât că da, acum nu mai rămâne decât să faca
sex cu medicul… Neaşteptând să ne
terminăm berile, Mircea s-a ridicat să mă conducă acasă. Părea că ceva crescuse
în el şi devenise mai mare ca « prietenia » noastră. Sau poate era
simplul efect al alcoolului care se înşurubase în creier, anulând rezistenţele
şi împraştiind în tot corpul o uşoară căldură. Poate era hotărârea bruscă de a
nu mai fi un « frustrat »? La
ieşirea afară, i-am spus că ma descurc singură, dar a ţinut totuşi să mă conducă
acasă.
Mergeam alături pe
strada pustie, la ora când toată lumea îşi face siesta tolanita în paturi, în
după-amiza caldă şi plină de praf, în care deja se simţea apropierea unei veri
fierbinţi şi încărcate de ispite, emoţionaţi amândoi de parcă ne aflam la o
răscruce în viaţa noastră. Sau poate doar un moment trecător…n-aveam de unde
să ştim. Începusem să urcăm şi l-am întrebat dacă nu vrea să se întoarcă şi el
mi-a spus, hotărât, că nu, mă conduce pana acasă. La un moment dat, la jumatatea
drumului, m-am oprit şi, brusc, l-am sărutat. S-a ferit, puţin stingherit, dar
nu părea chiar surprins şi mi-a zis timid : « Nu aşa,
Liana, ne vede lumea. Mie îmi place într-un cadru intim, încet şi blând… » Am ajuns acasa şi
am intrat în camera mea. S-a aşezat pe pat şi a început să-mi cerceteze,
din ochi, biblioteca. Eu,
între timp, mă dusesem să fac o cafea.În bucătărie am găsit-o deja făcută, am
pus-o în nişte ceşti mari şi am venit cu ea în cameră. Mircea se uita satisfăcut
în prima dintre cărţile pe care mi le dăduse…Puterea psihiatrică de Michel Foucault
si citea ceva absorbit.
Apoi mi-a arătat
pasajul pe care-l citise, ceva legat de instituţii şi mi-a
spus : « Interesant, nu ? Ai subliniat asta… »
Într-adevar, o citisem mai bine de jumătate cu creionul in mână. Ne-am aşezat,
cu cafelele alaturi, şi am început să povestim, eu l-am întrebat dacă nu vrea
să-mi vadă cărţile din sufragerie şi el mi-a răspuns că nu. La un moment dat
mama a intrat, purtând doua farfurii cu mâncare, şi spunându-i lui Mircea :
« Ştiu că ai influenţă asupra Lianei, mi-a spus că părerile tale contează
pentru ea, n-ai putea s-o influenţezi să fumeze mai puţin ? » Mircea
foarte amabil îi replică ca da, sigur…şi apoi, pe un ton
asigurator : « Am s-o ajut să se facă bine, vă promit
asta. » Mama a iesit din cameră, lăsându-ne singuri, şi Mircea s-a aşezat
la masă să mănânce. Când a terminat, părea preocupat de altceva, cu gândul
aiurea…sau poate se gandea la întâmplările acelei zile, în urma cărora acum se
găsea în camera mea…şi am început să ne sărutam, părând că acesta e unicul scop
care ne adusese pe amandoi acolo. Îi simţeam buzele uscate, opunând o uşoara rezistenţă, dar
săruturile mele erau din ce în ce mai pătimaşe, mai dornice să ia în posesie
miezul dulce si aspru al gurii lui, să-şi însuşească, prin ea, misterul
întregului lui corp… Dar el încă îmi rezista şi, la un moment dat, purtată de
valul pasiunii, l-am răsturnat pe pat şi îl sărutam cu înfocare, uitând cu totul
de cafele, în timp ce el părea atât de timid, de dezarmat… « Mi-e
frică… » şopti el abia auzit. L-am ascultat fără să-l aud, fără să-l
inteleg, i-am luat faţa în palme şi i-am spus : « Eşti ca un
copil, nu-mi imaginam că eşti un copil… », iar el părea şi mai
dezarmat, de parcă toate barierele de protecţie fuseseră ridicate, şi eu îi
atinsesem, într-un mod tainic, coardele cele mai sensibile ale sufletului.
Atunci i-am marturisit, pradă unui impuls care fu mai puternic decât mine şi pe
care nu-l probasem până atunci niciodată: « Te iubesc, Mircea, m-ai auzit,
te iubesc ! » în timp ce el ma privea cu uimire, dar fără să spună
nimic…. Cafeaua lui o răsturnase cu
piciorul şi m-am aplecat s-o şterg, în timp ce el mă privea nemişcat, într-o
tăcere deplină. Apoi m-am aşezat pe colţar pe spate, de-a lungul, privindu-l cu
ochii umezi, într-o stare placută de euforie. Mircea mă privea gânditor,
analizând parcă ceea ce tocmai se întâmplase, dar simţurile îşi urmau traseul
lor ascendent, indiferente la ultimele reţineri ce-l faceau încă să ezite. Apoi
m-a întrebat dacă nu vreau să facem dragoste...L-am privit în ochi cu îndoială,
dar nu spre asta se îndrepta totul ? L-am întrebat decisă : «
Vrei să facem sex? » « Da…imi spuse el nesigur, dar nu ar putea să intre
cineva ? » L-am asigurat că nu va intra nimeni şi apoi am luat cheia şi am
învârtit-o in broască, verificând apoi uşa. Am început să mă dezbrac, iar ochii
lui îmi urmăreau cu tulburare gesturile, în timp ce-şi desfăcea şliţul şi îşi
dezgolea coapsele lui albe. L-am încălecat, tulburată de vertijul ameţitor din
suflet şi trup, şi am început să-l iubesc cu o emoţie aproape mistică, cu atât
mai profundă cu cât ştiam că nu poate fi al meu, dar în acele clipe am creat
iluzia desăvârşită ca este… bărbatul alcatuit din idei şi himere, din ratări si
speranţe, din dorinţe si renunţări…în care mă recunoşteam pe mine însămi. A
început să mă sărute pe sâni cu o gingaşie de care nu-l credeam în stare…ochii
lui se oprisera pe chipul meu cu ochii închişi, urmărindu-mi reacţiile,
oglindindu-mi emoţiile. « Dorinţa ne duce spre dorinţa altuia, este adică
dorinţa de a fi dorit ca unică şansă de nemurire : exişti doar atâta vreme
cât eşti dorit de cineva, când exişti cu necesitate pentru altcineva » şi probabil noi ne dorisem, la fel de
puternic, în acelaşi timp. Am început să ma îmbrac în grabă, în timp ce el s-a
ridicat îmbujorat, aprinzându-şi o ţigară. I-am spus cu vocea puţin răguşită că
eu sunt foarte pasională, că sunt in egală măsură o fiinţă teoretică şi una
fizică şi poate de-asta m-am simţit Isus. M-a privit gânditor,
mărturisindu-mi: « Mi-am închipuit eu mai demult că eşti
pasională …» Apoi
a completat sec, cu aerul unui medic care se adresează
pacientului : « Liana, acum ai intrat într-o nouă etapă… »
Am schiţat un zâmbet… deşi păream atât de aproape, totuşi eram atât de departe,
prizonieri ai propriilor gânduri şi obsesii, înrobiţi de propriul trecut… Mă
îndreptai spre calculator, punând melodia « Behind blue eyes. »
Mircea continuă: « Ce crezi, care dintre noi va fi acela care va pleca
vindecat ?... » « Nu ştiu, amândoi, pentru că amândoi trebuie să ne
vindecăm… » Mircea schimbă melodia, căutând ceva mai neutru, Queen…Câteva
momente mai târziu mi-a mărturisit, pe un ton schimbat, că nu se aştepta ca
chiar să se întâmple asta între noi, iar apoi, parcă cerându-mi aprobarea, m-a
întrebat « Nu spre asta se îndreptau lucrurile între noi doi, nu aici aveam
sa ajungem ? » L-am privit nehotărâtă, surprinsă eu însămi de ceea ce
se întamplase atât de repede : « Nu, Mircea, nu m-am gândit niciodată
ca o să ajungem atât de departe… » « Eu nu mai stau, plec acum… »
îmi replică el, oprindu-se în pragul uşii cu ochii strălucitori, şi, în timp ce
roşeata care-i lumina chipul încă persista, a precizat ca are nevoie de timp să
se gândească la asta. Apoi,
amintindu-şi, a scos caietul cu coperţi groase pe care i-l dădusem la cârciumă
şi mi l-a dat, spunându-mi că acum nu mai poate să-l citească, lucrurile s-au
schimbat, am intrat într-o alta dimensiune… Poate s-a gândit mult, nu ştiu, dar eu
am adormit fericită, imaginându-mi la nesfarşit scene de dragoste cu el, plutind
parcă în nişte spaţii necunoscute ale fericirii care mă ridicau în aer,
făcându-mă să levitez. A doua zi la şcoală se îmbracase elegant, într-o cămaşă
albastră, asortată cu ochii lui şi pantaloni raiaţi care se mulau pe corpul lui
zvelt, iar privirea lui avea acea licărire pe care ţi-o poate da numai o noapte
de dragoste. Eu îl priveam stingherită, neştiind cum să mă comport faţă de el,
cum să abordez acest nou tip de relaţie care se stabilise între noi. M-a privit
nu ştiu cum, parcă nu-mi înţelegea reţinerea, el, care părea ca înflorise, dar o ascundea totuşi aşa
de bine. În inima mea răsărise
însă, în mod tainic, un sentiment ciudat, asemanator cu parfumul
orhideelor salbatice…iubirea, şi acum îmi era frică să n-o pierd…Apoi, într-o
pauză în care am ramas singuri mi-a spus zâmbind cu ironie : « Beţia a
crescut mai mare ca mine…bestială exprimare, nu ? Versul l-a scris
prietenul meu, Luis, profesor de filozofie la teoretic… » « Orice
beţie devine minoră în comparaţie cu beţia ultimă, finală… » Ochii mei
strălucitori contraziceau însă acea afirmaţie care se voia ironică, apoi într-o
altă pauză i-am mărturisit că am dormit numai trei ore…În urmatoarele două zile
a lipsit de la scoală, în timp ce eu îl aşteptam zadarnic să apară…În a treia zi
uşa se deschide şi apare Mircea, în aceeaşi cămaşă albastră şi, într-o fracţiune
de secundă privirile noastre s-au întâlnit…Într-o pauză mi-a mărturisit că s-a
gândit că poate mi-a făcut rău…şi de-asta a lipsit. Într-o pornire generoasă i-am replicat: « Şi eu
m-am gândit că poate ţi-am făcut rău...» Ne-am privit zâmbind unul pe altul,
plăcut surprinşi de coincidenţa gândurilor noastre. Câteva zile mai târziu, vorbeam,
detaşaţi, în drum spre casă, pe jos, printre altele şi de beţie…iar eu i-am spus
că important e să nu scapi frâiele din mână, că eu întotdeauna asta fac, mă
dirijez…că altfel nu se ştie niciodată unde-aş putea ajunge…Ne-am oprit la o
tarabă şi el m-a sfătuit să iau nu ştiu ce ziar, ca să primesc gratuit o carte,
« Zgomotul şi furia »de W. Faulkner. Nu bănuiam pe atunci că trădarea
lui îmi va produce o suferinţă atât de mare, ridicată la proporţii nefireşti de
o banală convorbire pe net cu un necunoscut…
Trecuse deja mai
mult de o saptamana…confuzia in care ma aruncase aventura mea cu Mircea parea ca
se agraveaza, in mod nesimtit. Ceva se schimbase…si acum priveam altfel glumele
pe care le facea cu Szabo, nu mai imi puteam pastra, oricat de mult as fi
dorit-o, detasarea dinainte. Intr-o zi eram asezati cativa colegi in jurul mesei
in T de la fumoar. Mircea era in plina verva verbala, adresandu-se provocator
lui Szabo : « Nu vrei sa-mi sugi sexul…si sa-ti sug
sexul ?!...» si Daniela il privea, surazand ca la o gluma buna, in timp ce
el isi baga mainile pe sub bluza ei, sau se imbratisau lasciv, lipiti de perete.
« Offf, burete…asta e tot de ce dau…» ofta el cu o prefacuta surprindere,
in timp ce ea se lasa, calina, in voia mangaierilor lui… « Spuneti fetelor,
ni se adresa el intr-o pauza, daca ati mai avea doar trei zile de trait, ce-ati
face ?! » « Nimic deosebit, ceea ce as face in oricare alta
zi…. » raspunse Daniela. « Dar tu ?...» ma intreba el,
intorcandu-se spre mine. « Mi-ar place sa calatoresc, sa vad locuri pe
care mi-am dorit sa le vizitez, sa intalnesc oameni… » « Eu as vrea sa fac sex…pana in
ultima clipa a vietii mele…si sa mor asa, satul. » Daniela spusese odata,
intr-o discutie intre fete, ca o oboseste cu comportamentul lui de obsedat
sexual, dar ea nu are sa-i cedeze niciodata…Si atunci ii spusesem lui Pavel,
intr-un moment de sinceritate, ramasi singuri intr-o
pauza : « Daniela isi inchipuie ca Mircea vrea s-o
f… Nu cunoaste adevaratul motiv al comportarii lui » La care Pavel
imi replicase, cu un hohot de ras : « Desigur, ar vrea ea…atata
asteapta ! » Am urmarit, tacuta, un timp discutia, apoi m-am ridicat,
linistita, luandu-mi plasa de langa ei, de sub masa : « Eu plec
acum…ne vedem luni » si i-am salutat, in timp ce Mircea se opri brusc,
privindu-ma deconcertat, cu o expresie de vinovatie pe chip. Luni insa se purta
cu o nedisimulata curtoazie fata de mine, in timp ce eu ma asezam cu spatele la
el, sau i ma adresam laconic, cu raceala, sau nu i ma adresam deloc. Intr-o
pauza cand eram singuri imi spuse, prevenitor : « Stiu ca vineri
ai avut de ce sa fii suparata pe mine…dar astazi nu mai ai niciun motiv. Ma port
normal… » Privind in alta parte, ii spun cu un ton
neutru : « Ceva s-a schimbat iremediabil…si imi pare rau ca nu
mai pot privi, cu ironia dinainte, oricat mi-as dori-o, tot ce se petrece, de
exemplu glumele tale cu Szabo… » « Dar suntem amandoi vinovati in
egala masura, nu-i asa ? » ma intreba el, cerandu-mi aprobarea poate
pentru ca simtea, in sinea sa, o unda incomoda de vinovatie. « Da, suntem
vinovati in egala masura », il linistesc eu si el ma privi usurat, ca si
cum i s-ar fi luat o piatra de pe inima. In ziua sfintilor Constantin si
Elena ma indreptam, in a nu stiu care pauza, sa-mi iau catalogul…si el
trece pe langa mine. Mi se
adreseaza cu un ton amical : « La multi ani, astazi e ziua ta de
nume… » Il privesc zambind, impresionata de faptul ca-si adusese aminte,
desi toti imi spuneau Liana…si ii multumesc. La sfarsitul orelor de curs iesim
impreuna…la urichelnita. Ne asezam la masa, cu cate un pahar de bere in fata, si
Mircea se lasase prada unei toropeli placute…in timp ce discutam diverse, intr-o
intimitate regasita. La un moment dat, apare Pavel, cu dezinvoltura lui
specifica, insotit de profesorul de religie : « Ce faceti,
porumbeilor ? ni se adresa el cu glasul lui tunator, care parea ca musteste
tot timpul de o nedisimulata ironie.V-ati ascuns aici sa nu va vada
nimeni ?! » Mircea il privi, vadit indispus de faptul ca fuseseram din
nou surprinsi. Se asaza si ei la masa si eu le fac cinste cu cate o bere. Mircea
primeste un telefon de la scoala…cu parere de rau imi spune, ridicandu-se in
picioare : « Eu trebuie sa plec…sunt de serviciu pe scoala, am
uitat. » Parea ca
abia se smulge…discutia noastra promitea sa fie interesanta, parea ca are ceva
sa-mi spuna…sau poate regasise vechea traire care ne aduna impreuna, feriti de
ochii colegilor, in jurul unui pahar de bere. Raman cu Pavel si cu Vlad, care sporovaiau,
bine-dispusi, mai departe. Pavel imi ia telefonul fara sa mi-l ceara, ca
de atatea ori inainte, si se uita la numerele de telefon, la
poze… « Asta cine e ? ma intreaba aratandu-mi o poza cu
Radu, fostul sau actualul ? » « Fostul, raspund eu fara
chef, trebuie sa le sterg. » Eliberata de tensiunea discutiei cu Mircea,
imi asez capul pe masa, in palme… ca de obicei, prezenta lui ma lasa intr-o
stare ciudata, de rau si de bine in acelasi timp, o stare careia nu ma puteam
sustrage...In sfarsit, plecam…Pavel ma intreaba : « Nu
sarbatoresti astazi ?!Daca vrei venim pe la tine, sun-o pe Otilia si
cheam-o ! » O sun si ea este de acord…mai are ceva de facut, si apoi
va veni. Apoi imi cere sa-l sun pe Mircea, sa-l invit si pe el, dupa terminarea
programului. Ii spun ca n-am numarul lui de telefon, si el mi-l da cu
solicitudine. « Mircea,
vii astazi dupa ce termini la scoala, la mine acasa ? Imi tin ziua, vine si Pavel cu
Otilia » « Nu, imi raspunde el, cu o voce moale.As veni, dar nu pot.
Ma asteapta Ingrid. » Inchid telefonul, prost-dispusa ca l-am chemat,
trebuind sa ma izbesc de un refuz poate prevazut.
In drum spre casa, ii dau telefon Emiliei si o invit cu sotul, Omar. In
sfarsit ne adunam toti si petrecem o dupa-masa placuta, band, glumind,
mancand…in timp ce eu sunt foarte vesela, o gazda perfecta.Dar umbrele incepeau
deja sa se insinueze…se apropia o data fatidica, ziua mea, pe care o asteptam cu
un presentiment de rau-augur.
O zi mai tarziu eram internata…Am stat o saptamana, timp in care,
datorita medicamentelor, luasem proportii…In prima zi de scoala, dupa internare,
eram cuprinsa de o efervescenta ciudata. Cu mare greutate il conving pe Mircea,
care era preocupat sa salveze aparentele, sa vina in Petrosani. Pe drum le-a tot
chemat pe Daniela si pe Ariadna, care conducea frumosul ei Peugeot metalizat,
primit cadou de ziua ei de la taica-sau, dar ele refuzau. In drum spre baruletul
binecunoscut, ii spun cu ironie : « Ce-i cu jocul asta de
glezne ?! », dar el ma priveste surescitat, de parca ii intinsesem o
cursa. In sfarsit, ne gasim
amandoi in urichelnita, in jurul eternului pahar de bere, Mircea mai crispat,
mai stangaci ca niciodata. Probabil se gandea ca din pricina lui fusesem
internata, dar eu, la randul meu, fusesem preocupata sa pastrez secretul in
privinta diagnosticului meu real, iar Emilia le spusese colegilor ca am viroza.
Il privesc in ochi cu repros, spunandu-i : « M-ai facut sa ma
simt aiurea pe drum…n-am sa te mai chem niciodata.» Si, credincioasa acestei
promisiuni, nu l-am mai chemat niciodata. Apoi, privindu-l drept in ochi, ii
spun cu dezinvoltura : « Relax, nu ti se intampla
nimic ».Si, in timp ce-i povestesc evenimentele de la spital, il vad ca
incet se detensioneaza, cucerit de discutie. « Si cand am vazut ca vor
sa ma interneze cu forta, i-am vorbit medicului despre Puterea psihiatrica…despre iluzia lor de
a conduce totul, destinele si mintile oamenilor…Unde-i dreptul liberului
arbitru ? Unde-i dreptul nostru de a alege ceea ce este bine sau rau pentru
noi ? Ce-i cu institutia asta medievala in care medicul este un tiran
absolut, stapan pe vietile, gandurile si sentimentele pacientilor sai, in care
esti fortat sa accepti un bine pe
care nu-l recunosti, pe care nu-l vrei, pe care nu ti-l asumi ? Am refuzat
internarea, afland ca medicul doreste sa-mi creasca doza injectiei, sa mi-o
prescrie nedeterminat, poate pe intreaga viata …Am spus ca daca va face asa, eu
ma duc acasa si ma sinucid…iar doctorul, privindu-ma uimit, m-a crezut intocmai.
Ma indrept spre usa, dar mama, cu statura ei impozanta, se interpusese intre
mine si usa. Am impins-o cu forta la o parte, si luandu-mi lucrurile, am iesit
din biroul medicului. La
iesirea din sectie, doi asistenti m-au luat de brat, oprindu-ma cu fermitate. Le
spun cu hotarare, intorcandu-ma spre ei : « Luati mainile de pe
mine, suntem in secolul XXI. » Ma intorc spre camera asistentelor, unde o
gasesc pe doamna doctor Aron. Ii spun acesteia, luand-o de
mana : « De astazi vreau ca dumneavoastra sa fiti medicul
meu… » si ea accepta pe loc, incepand sa completeze formularele pentru
transfer. La iesire, cum eu sunt foarte atenta…si nu-ti scapa nimic, ma completa
Mircea, zambind, am vazut fisa mea pe care era scris diagnosticul :
schizofrenie paranoida cu pericol de suicid. Apoi pe biletul de iesire era
scris : depresie severa recurenta cu elemente psihotice. Stii, in spital am
trait ultima mea identificare, cea cu Anticristul. M-am identificat, pe rand, cu
Isus, cu diavolul, cand am acceptat sa dispar in neant, cu Dumnezeu, cand mi-am
ars cartile, fiindca ma simteam foarte singura si, in final, cu Anticristul.
Isus si Anticrist se anuleaza si eu ma regasesc astfel in punctul de inceput al
bolii, inainte de criza… » « Eu cred ca asta ai facut-o intentionat,
ca sa-ti verifici niste supozitii…ai vrut sa aplici Foucault, teoria in
practica… » L-am ascultat cu o ingaduinta inveselita : « Uneori
trebuie sa treci printr-un soc la fel de mare ca acela care a declansat depresia
ca sa-ti revii. » Ma
gandeam atunci la situatia de criza in care ajunge la un moment dat bolnavul,
momentul crucial care putea duce la vindecarea lui deplina sau, in cazuri
nefericite, la o adancire mai mare in boala. In psihiatria contemporana insa situatia de
criza era evitata si se incerca recuperarea pacientului prin pasi marunti, in
care imaginea bolii trebuia stearsa, incetul cu incetul din mintea bolnavului.
Un fel de uitare prin omisiune. Mircea continua, cu un zambet de admiratie pe
chip : « Discipolul si-a depasit maestrul, am trait s-o vad si pe
asta…Eu ce reprezint pentru tine, pentru boala ta ? Un vindecator sau doar
un instrument ? » « Tu esti un catalizator…Degeaba iti arata
cineva usa, daca tu nu vrei sa intri pe ea. Puterea de vindecare n-o poti gasi
decat in tine insuti… » « Liana, promite-mi ca n-ai sa te mai joci cu
tine insati, ca n-o sa te mai imbolnavesti. » « Iti
promit… » « Ce zici,
organizam niste conferinte despre Foucault la noi la liceu, la care sa
invitam toti medicii din oras ? » « Da, i-am raspuns eu zambind
sarcastica, tu sa fii cu teoria si eu cu transpunerea in practica. N-are sa vina
nimeni… » « Poate ai dreptate », surase el inveselit totusi de
idee. Devenind serioasa, i-am spus : « Tu imi esti cel mai bun prieten
pe care l-am avut vreodata…cu care, din intamplare, sau poate nu, am facut si sex…si a fost foarte bine.
Situatia poate fi privita din doua perspective diferite : cea reala, in
care tu imi esti prieten…si vom merge amandoi mai departe, pe drumul lui, lasand
totul in urma…si cea a bolii, in care tu esti poate barbatul pe care am asteptat
sa-l intalnesc, si atunci poate va mai fi, vreodata, ceva intre noi… » M-a
privit deconcertat, realizand ca numai o perspectiva poate fi acceptata in mod
rational, cea reala…si mi-a spus, privindu-ma in ochi, cu glasul
scazut : « Liana, tu esti intr-o camera inchisa din toate
partile, iar acum vrei sa arunci si cheia ?! » L-am privit cu un
zambet rece pe chip…dar evenimentele din timpul din urma ma facusera sa ajung la
aceasta hotarare. Da, what a
hell, arunc si cheia, arunc si tot ce-a fost intre noi la cos…poate ne vom simti
amandoi mai bine…sau poate nu. In timp ce discutam, apar si Pavel cu Otilia care
se asaza, bine-dispusi, la masa noastra. Convorbirea prinde antren, se vorbeste
despre colegi, elevi si altele de acest fel, in timp ce eu si Mircea suntem
tacuti, cu gandul la discutia noastra. La un moment dat atmosfera se
destinde complet, Mircea mai comanda un rand de beri, imi priveste cu un aer temator umerii si
imi spune ca sunt masiva…« Si cum merg examenele la facultate ? »
« Bine, ii raspund eu lui Pavel, totul e ok. O sa devin si psiholog, poate o sa fac si
psihanaliza…dar ce folos ?! daca o parte a sufletului meu este in
deriva… » in timp ce lacrimile mi se invalatucesc sub
barbie. « Nu e nimic, continui eu dezinvolta, ma gandeam la ceva
propriu si personal. » « Liana, Liana… nu face asta…nu plange… »
imi spune Mircea privindu-ma cu regret, ametit de-a binelea dupa a nu stiu cata
bere…In sfarsit, ne ridicam toti sa plecam acasa si Mircea se impleticeste usor,
in drum spre casa, inconjurat de colegii volubili si prietenosi, in timp ce eu
imi iau ramas-bun cu o nuanta de tristete in glas…Pornesc spre casa, cu capul
infierbantat si golit de ganduri, numarandu-mi pasii -sau poate pietricelele de
pe drum….
Se apropia sfarsitul scolii…toata lumea lucra la situatii, la cataloage,
incheia medii, asculta elevi pe ultima suta de metri, dadea ultimele lucrari…Ii
marturisisem lui Mircea ca in acea zi de luni eram inca suparata ca-mi venise
sa-l bat, pentru ca intrarea in « alta dimensiune » se facuse la mine
cu tristete, cu regret, cu gelozie…Intr-adevar, week-endul acela am zacut,
gandindu-ma la noua postura in care ne aruncasem amandoi, constienti…sau
poate inconstienti de ceea ce faceam…Acum imi luam catalogul si mergeam in
cancelaria mare dintr-un motiv simplu : in fumoar era destula lume deja, cu
cataloagele intinse pe masa, facand medii si incheind situatii, si mie nu-mi mai
ramasese spatiu. In afara de asta, eram cu gandurile mele, singura, dincolo de
privirile celorlalti, dincolo de privirile, de cuvintele lui Mircea. Cred ca
simtea ca-l ocolesc…ce sa-i faci, uneori chiar si cele mai profunde prietenii se
pot spulbera din greseli prostesti. Nu stiam cum sa infrunt situatia, era ceva
care ma depasea in acel moment si nu eram pregatita sa ma comport ca si cum nu
s-ar fi intamplat nimic. Intr-o dimineata lucram preocupata la ultimele situatii
pe care trebuia sa le predam doua zile mai tarziu. Mircea s-a apropiat de mine
si m-a intrebat daca nu vin cu el la Asociatie, s-o intalnesc pe Renata, o
absolventa de filozofie la Sorbona. Am ridicat ochii si am spus ca mai am de
lucru…la care el mi-a replicat decis : « Lasa-le naibii de
situatii, mai e timp si maine ! ».L-am urmarit tacuta, fara prea mare
entuziasm, dar insistenta lui m-a facut, in cele din urma, sa accept. Cu o zi in
urma ii soptea Ariadnei despre Renata, despre proiectele ei, intreband-o daca nu
vrea sa vina s-o cunoasca, dar Ariadna l-a refuzat plictisita, intalnirea cu
filozoafa nefigurand pe lista ei de prioritati. In cele din urma m-a chemat pe
mine…si iata-ne in drum spre Asociatie, mergand umar langa umar, asa cum o
faceam nu cu multa vreme in urma…Ajunsi acolo, ne intampina ceremonios, facand
onorurile casei, Ioan, care era nelipsit din orice proiect cultural putea
imagina micul oras, cu dealuri valurind mioritic, pe care poate mai umblau
ciobani…Am privit-o pe Renata, era mai degraba mignona, dar nu fragila, cu ochii
ei migdalati care suradeau ca si cum o lumina i-ar fi batut puternic in ochi si
ar fi facut-o sa clipeasca des si cu gratie, cu zambetul feminin si de-o
inocenta sireata care-i dezvelea, pana aproape de gingii, dintii mici si
regulati. Tenul il avea masliniu, inrosit usor de emotia intalnirii si poate de
berea ce-o bause in asteptarea noastra, in concordanta cu parul castaniu inchis
ce-i cadea in suvite drepte pana aproape de umeri. Ochii negri te priveau cu un
usor licar de ironie, pe care puteai foarte bine sa-l atribui si
bunei-dispozitii de care era cuprinsa. « Vin, bere, cafea ? » ma intreba
politicos Ioan, desfacand doua beri si punandu-ne in pahare, revenind cateva
clipe mai tarziu cu cafeaua. Am inceput sa vorbesc cu Renata, punandu-i
intrebari referitoare la proiectele care-o adusesera acolo, la viata ei, si ea
imi raspundea prompt, surazand cu bunavointa si punandu-mi, la randul ei
intrebari. Asa am aflat ca traia de zece ani in Franta, ca copilarise in Maroc,
ca terminase filozofia la Sorbona si facuse un masterat in regie film. Nu putuse
deveni profesor de filozofie dintr-un motiv simplu : nu avea cetatenia si,
drept urmare, nu putuse profesa in acest domeniu, si atunci se reorientase spre
un job mai boem si poate mai bine platit, care-i dadea in plus si liberate de
miscare si de initiativa. Luase legatura pe net cu Ioan, in cadrul proiectului
Comenius si le servise drept ghid, acestuia si lui Mircea, in excursia in Franta
care avusese loc in acea primavara. Apoi m-a intrebat dezinvolta : « Si
tu unde ai terminat ? » « La Bucuresti », ii raspund eu
simplu, stiind ca, oricum, n-as fi putut-o impresiona prea tare. Desigur, cartea
ei de vizita era demna de respect, dar in timp ce vorbeai cu ea te simteai
repede in largul tau, amic la o sueta ad-hoc. Era moldoveanca de origine…si
moldovencele sunt vestite prin sangele fierbinte ce le curge prin vine, ce face
barbatii sa-si piarda capul, cuceriti de curgerea domoala a vorbelor lor si de
privirile lor infocate, care te faceau sa doresti ca noaptea urmatoare s-o
petreci in bratele lor, fermecat de faptura lor de nevastuica. Dar accentul Renatei se schimbase de mult
timp…si ea imprumutase din vorbirea fratilor nostri latini un accent fermecator,
de sansoneta, care dadeau cuvintelor ei un plus de
mister…
Mircea ma priveste preocupat si ma intreaba daca nu doresc sa mergem la
binecunoscutul bar din Petreni unde mai fusesem de cateva ori, si eu, starnita
de discutiile noastre boeme, accept fara ezitare. Renata ne priveste cu un
zambet calin si ne intreaba, modulandu-si vocea in felul ei specific, usor
crescator, ca o pasare ce se pregateste de tril : « Pot sa vin si
eu cu voi ? » « Da, desigur, am acceptat eu cu
prietenie, desi simteam ca discutia cu Mircea avea sa ia o turnura intima. Ne-am asezat la masa la care se mai aflau
doi barbati mai in varsta, cunostinte de-ale lui Mircea. Renata era interesata pentru viitorul ei film
de tot ce privea Valea Jiului, de viata in mina… asa ca a intrat in vorba cu cei
doi care isi aminteau, cu o nostalgie specifica de pensionari, de intamplari din
tineretea lor, de pescuit, vanat si munca in subteran…Renata ii asculta, dar cu
o ureche tragea la discutia mea cu Mircea, care se asezase alaturi. Mircea imi
vorbea cu glas scazut, intrebandu-ma de ce sunt suparata pe el, si, banuind
motivul, incerca sa aiba cu mine o discutie clarificatoare, sa ma convinga sa
ramanem prieteni. Bausem bere
si eram intr-o dispozitie euforica, in care toate barierele fusesera ridicate si
puteam spune direct ce simt si gandesc : « Esti egoist, te gandesti
doar la tine insuti… » Mircea aduna o suma de contradictii care nu
deveneau vizibile decat daca depaseai pragul unei simple colegialitati. Putea
fi, intr-o relatie personala, bun si generos, dar atunci cand se simtea
amenintat, putea deveni insensibil si egocentric. Mircea ma privi in ochi
deconcertat, dar Renata ii lua apararea : « Nu cred ca e egoist,
mie mi se pare, dimpotriva, altruist, gata sa-si ofere ajutorul…Am observat asta
cand a fost in Franta, se preocupa mereu ca celorlalti sa le fie bine… »
« Poate ai dreptate, poate il cunosti mai bine decat il cunosc eu, acceptai
eu, dar in sinea mea ma gandeam ca fiecare dintre noi il percepea in mod diferit
pentru ca el se raportase diferit la fiecare dintre noi, isi dezvaluise alte
fatete ale personalitatii. Perceptia despre celalalt e subiectiva, si fiecare e
prizonierul propriei cunoasteri. Noroc ca exista Limitele interpretarii… Despre aceasta
carte imi vorbise mai demult Mircea, vrand sa sublinieze ca, totusi,
interpretarile pot merge pana la o anumita limita, dincolo de care devin niste
exercitii gratuite, lipsite de justificare, alunecand in ridicol sau grotesc.
« Poate tu il cunosti
mai bine decat mine… » tinu sa completeze Renata cateva clipe mai
tarziu. « As vrea sa scriu un
roman despre tine...» spuse Mircea cu o sinceritate brusca, privindu-ma
tulburat, ca si cum dintr-o data ar fi renuntat la discretia, la retinerea lui
caracteristica. « N-as vrea sa fiu personaj intr-una din cartile
tale…mai bine nu. » Renata ma privi mirata, replicand : « Ar
trebui sa fii mandra ca ti-a spus ca scrie o carte despre tine…Inseamna ca esti
importanta pentru el. » M-am aplecat spre el si i-am soptit la ureche,
nepasatoare la privirile Renatei, care ne urmarea nedumerita, la rastimpuri,
atunci cand dialogul cu vecinii de masa se oprea, pentru a reincepe cateva clipe
mai tarziu : « Mircea, stii care-i problema ?! » El
tacea, asteptand sa continui…I-am soptit cu indrazneala, folosind un cuvant
obscen, care, din cauza sinceritatii cu care a fost spus, il facea sa sune mai
degraba trist si melodramatic : « Imi vine sa te f… »
El zambi, bine-dispus
si imi spuse cu un aer detasat : « Asta nu se poate… »
« Stiu… », i-am raspuns eu incet, cu o tristete pe care nu mi-o puteam
stapani… « Hai sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic… », dar eu
i-am replicat taioasa : « Nu putem sa ne prefacem…e prea tarziu
pentru asta… nu cred ca mai avem ce sa ne spunem.» Mircea clipi tulburat, parca
nu se asteptase la o asemenea intorsatura. « Asta pentru ca vrei tu, continua, privindu-ma indraznet drept in
ochi, dar nu inseamna ca nu se poate. » « Nu mai putem ramane
prieteni…s-a intamplat si orice-am face, lucrurile nu mai pot fi ca inainte…asta
le-a schimbat iremediabil …» In acele clipe starile sufletesti ma copleseau,
facandu-ma sa dau pe margini, ca un rau care a iesit din albie si se revarsa pe
de laturi, maturand totul in cale. Probabil eram comica si, desigur, Renatei nu-i
scapa pasiunea cu care ma conversam cu un simplu coleg de liceu. « Liana,
iti dau doua palme sa-ti revii… » L-am privit, inrosindu-ma, dar fara sa ma
supar, caci cuvintele lui mi se parura atunci a avea o inarcatura emotionala,
tocmai pentru ca numai cineva foarte apropiat putea sa-ti spuna asta. Mircea
ramase pe ganduri, parca invins de argumentele mele, pe care nu le putea
respinge, desi in clipa aceea dorea asta. Intr-un tarziu imi spuse cu vocea
cuiva care cedeaza, invins de incapatanarea si hotararea
mea : « Daca crezi ca asta iti face bine, sa stai departe de
mine…fie cum vrei tu… » In sinea mea nu doream insa asta, asa ca i-am
replicat cu o voce moale : « Fie atunci, daca vrei, ramanem
prieteni…. » Mai tarziu
il intrebai tulburata, de parca intalnirile cu el ma faceau sa ma intorc mereu
intr-un trecut ale carui rani nu se vindecasera inca
deplin : « Stii ce s-a intamplat de fapt in
Italia ?... M-am indragostit de un baiat…era cu cativa ani mai tanar
decat mine. » « De fapt, Liana,
tie totul ti se trage de la barbati. La asta ar putea fi rezumat totul » imi
raspunse el, cu aerul ca ma intelege, in sfarsit. « Totul a inceput cu
Mihai, acum multi ani…Sunt ca un tren care intra mereu pe aceleasi sine »
replicai eu, cu o sinceritate dezarmanta. Ma privi ca si cum si-ar fi dat seama
atunci de ceva : « Da, nu te-ai gandit ca, de fapt, esti
obsesivo-compulsiva ?! » « Da, se poate spune si asa… » Nu
ma gandisem niciodata la asta, dar in clipa aceea imi parea evident, sau el
facuse sa fie acest lucru evident. Intr-un tarziu cei doi companioni s-au
ridicat sa plece si am ramas numai noi trei. Renata si Mircea se angajara intr-o
discutie filozofica, care le facea o vadita placere la amandoi. Fiind amandoi
informati cu privire la tot ce era mai interesant in viata si cartile
filozofilor contemporani, discutia promitea sa fie captivanta, si asa a si fost.
Amandoi aveau aerul ca participa la un pur exercitiu intelelectual, care
aprindea in ochii lor o scanteie de satisfactie, si raspundeau amandoi repede la
provocarile celuilalt, ghicindu-si din mers intentiile si aluziile. Eu ii ascultam in tacere,
uitand parca pentru cateva minute propria mea stare de spirit care ma facuse
adineaori sa ma port ca si cum as mai fi baut bere in Milano, in spatele
blocurilor, cu baietii din Blaj. Pentru ca deja ma ametisem cei doi au venit cu
ideea sa-mi iau si eu o ciorba de burta pe care, curtenitoare, a vrut sa mi-o
plateasca Renata. Protestez : « Nu mi-e foame, eu niciodata nu
mananc cand sunt cu prietenii », dar cedez la insistentele lor amicale. Ma
pregatesc sa scot banii, dar Mircea ma opreste, dintr-o straniu sentiment de
solidaritate, s-o platesc : « Las-o s-o plateasca ea… »
Renunt, si cateva momente mai tarziu
sorbeam preocupata din ciorba, cu simturile amortite si exaltate in
acelasi timp ca sa mai sesizeze ceva in jurul meu. Dupa o vreme, Mircea ni se
adreseaza : « Mergem ? S-a facut tarziu, trebuie sa ajung
acasa… » Ne ridicam de la masa si cateva minute mai tarziu, Mircea isi ia
ramas bun de la noi, spunandu-i Renatei : « Ai grija de
Liana… » Pe drum, Renata imi povesteste entuziasmata despre munca ei, si
ajunse in centru, ma informeaza : « Eu stau la Hotel Petrosani, o
iau pe-aici… » apoi ma intreaba cu solicitudine : « Te
descurci singura pana acasa ? » « Da, sigur… » ii raspund
eu ca prin ceata si, cufundata in ganduri, pornesc incet pe drum in
sus…
Sfarsitul anului scolar se apropia cu pasi repezi, dandu-mi o stare
ciudata de neastampar si de urgenta interioara. Stiam ca am sa plec…si data de
15 iunie imi parea ca bataia in usa definitiva a plecarii dintre niste oameni,
dintre niste lucruri care-mi marcasera, cu pasul lor discret, existenta, care ma
facusera sa ma deschid si sa ma inchid in acelasi timp, intr-o stare simultana
de atractie-respingere. Atractia se contura, aluziv si discursiv, punctata de
lumini si umbre, pe un teritoriu cumva secret, clandestin, al intalnirilor din
afara scolii cu colegii mei, poeti absconsi ai paharului de bere si al maniei
inca nedescoperite, David, Pavel, Ioan si Mircea.
Urma ultimul
consiliu-stateam in fundul salii, ferita de privirile indiscrete ale celorlalti,
intr-o stare de nostalgie aproape dureroasa, ca de atatea ori cand ma desparteam
de niste oameni, de niste locuri care-mi devenisera dragi. Imi devenise drag si
Petreniul, cu aerul lui de sfarsit de lume, un spatiu ermetic, suficient sie
insusi, cu un aer de poezie si visare care pentru mine avea sa se lege, poate
pentru totdeauna de « Eu sunt filozoful »…cum se semna Mircea pe
fluturasele elevelor de-a douasprezecea.Toata lumea se foia incontinuu, ducand
situatii, completand procese-verbale, si eu ma intorceam spre ultimele banci,
unde ma asezasem. Din sens
opus vine Mircea si ne regasim in spatiul stramt dintre banci pentru cateva
momente. Trece prin spatele meu, cu fata indreptata spre mine, si in dreptul meu
ma impinge usor, lipindu-se de mine. Intorc capul si privesc spatiul din spatele
meu, calculand din ochi distanta pana la sirul de banci vecin. Era spatiu cat sa
nu se atinga doua persoane, dar Mircea alesese un gest provocator, in amintirea
acelei afirmatii induiosatoare soptite in urechea lui, la intalnirea cu Renata.
La un moment dat, tristetea deveni covarsitoare si eu clipeam des in aerul greu,
incercand sa-mi stapanesc lacrimile. Ma jucam cu creionul, lasasem ochii in jos
urmarind ceva numai de mine stiut, la granita dintre realitate si fantezie, sau
poate intr-un taram paralel. Daniela intoarse capul, imi observase starea mea de
emotie si ma privea scrutatoare, patrunzand parca in plasa gandurilor pe care le
teseam. La unica iesire
a noastra impreuna, imi spusese pe drum ca mai bine ca predau la generala, mi se
potriveste mai bine, apoi mi-a spus cu sarcasmul ei rautacios : « Esti
cam moale, ai grija sa nu mai fii asa si de-acum incolo… » Am tacut atunci,
nestiind cum sa ma apar, ce sa-i raspund unei persoane careia ii stateam ca un
spin in coaste. Da, eram moale, in sensul ca nu ripostam cand ceilalti isi
inchipuiau ca sunt mai buni, mai grozavi decat mine. Sincer, nu-mi pasa…si poate
e pacat de acest lucru sau poate chiar nu conteaza sau nu mai conteaza. Apoi, la
terasa a venit Andreea, fosta colega transferata la economic, si Daniela ma
intreba, cu o privire scormonitoare in care se aprinsese pentru un moment
curiozitatea : « Si zi, nu-i asa ca-l ai la sufletel pe
Mircea ?! » « Da, normal ca da, am raspuns eu pe un ton
neutru, am fost prieteni foarte buni in anul care a
trecut… »
Mircea se ridicase din prima banca si statea lipit de calorifer, cuprinzand cu ochii intreaga sala. Nu-si gasea locul si privirea lui aluneca spre mine, descoperindu-mi tulburarea. La sfarsitul consiliului am plecat intamplator impreuna, in masina unui coleg. Mircea ma privi si apoi spuse colegului sa ne lase langa bar, ca poate o gasim acolo pe Renata. Am coborat si eu si am mers tacuti la barul care ne astepta cuminte si gol, la cateva sute de metri departare. Pe drum, ii marturisii cu sinceritate: « Stii ca m-am intalnit cu David acum cateva zile?...M-a chemat la un hotel…» «Si te-ai dus ? » ma intreba el fara surprindere, de parca s-ar fi asteptat. « Da, normal… » « Eu sunt superficial sentimental, sa nu te astepti la sentimente profunde de la mine…Pe cand tu…ai emotii puternice, care uneori te fac sa devii violenta. » « Nu-mi place violenta, nici fizica si nici verbala. » « Nu, tu esti violenta psihic… » Mi-am amintit discutia cu David, care fusese martor intamplator al unei adevarate explozii de personalitate. Ii spusesem, printre altele, ca-mi vine sa-mi asez familia la zid si sa-i impusc pe toti…Iar el m-a numit chicotind Hitler…Zambii, Mircea avea dreptate, sub oceanul meu linistit de ganduri si sentimente, se ascundea un vulcan, care nu erupea decat foarte rar, dar putea deveni un adevarat spectacol pentru cei din jur… Ne-am asezat la masa unul in fata celuilalt si in bar nu era nici urma de Renata. Mircea parea ca e pregatit sa-mi faca niste confesiuni-sau poate era pregatit sa le asculte pe ale mele. Cu cateva zile in urma plecasem impreuna de la scoala, insotiti de Otilia, care purta intr-o mana un buchet de crini. Inainte de a veni masina, Otilia i-a oferit buchetul, pentru a-l duce lui Ingrid, ca sa mai indulceasca atmosfera de acasa. Mircea se codea : « Oricum va sti ca nu eu l-am cumparat, ca-l am de undeva…Nu i-am dus un buchet de flori de ani de zile… » mai spuse, privindu-ma stanjenit, in timp ce eu zambeam, ascultandu-i cuvintele si urmarindu-i reactiile. In maxi-taxi i-am spus la un moment dat rugatoare, cu o privire de copil care cere un mare favor : « Nu vii in Petrosani ? As vrea sa-ti spun ceva… » « Nu pot, imi raspunse Mircea cu blandete, parca ghicind ce voiam sa-i spun, ma asteapta Ingrid…Imi spui maine sau poimaine. » « Poate pana atunci voi uita ce am avut sa-ti spun… »am spus eu, hotarata parca sa pastrez momentul acela al confesiunii intr-un sertar pentru totdeauna. Acum momentul ni se oferise-si avea sa fie ultima nostra discutie intre patru ochi. Mircea era decis sa-mi smulga marturisirea, dar eu nu mai eram pregatita sa i-o ofer- si peste timpul scurs dintre momentul de o mare sinceritate din autobuz si cel de acum se asternuse nepasarea : « Am in mine o sfanta nepasare… » si o acceptare rece a inevitabilului. « Esti singurul lucru pe care il regret cu adevarat plecand de la acest liceu », i-am spus pe un ton impersonal, iar el statea acolo curios, asteptand sa continui. « De ce ? » « Poate pentru ca am niste sentimente pentru tine…si acestea s-au nascut de pe vremea cand eram prieteni buni… » « Dar putem ramane prieteni… » apoi, privindu-ma ganditor, continua filozofic : « Ochii care nu se vad se uita… » « Ce vrei sa spui ?! » « Nimic mai mult decat ceea ce am spus… »
(Va urma)
No comments:
Post a Comment