Mitocanul de bloc

Descinsi parcã din lumea lui Caragiale, desi au rãdãcini mult mai adînci, toapa si mitocanul fac parte din peisajul nostru cotidian. si nu reprezintã o pãturã socialã, ci o stare de spirit. Sînt omniprezenti si se înmultesc exponential. Te izbesti de ei în absolut toate locaþiile, chiar si acolo unde teoretic nu ar trebui sã-i întîlnesti.

Se rãspîndesc rapid. Ca gripa. si au mereu acelasi tipar, acelasi cod genetic, de parcã s-au desprins toti din aceeasi tulpinã. Nu poti sã-i ignori, pentru cã nu te ignorã ei pe tine. Te vor bãga mereu în seamã, iar dacã vei încerca sã-i eviti, vor gãsi întotdeauna o cale sã te încolteascã si sã te oblige sã-i remarci.

Mitocanul nu are vîrstã. Sau, mai bine zis, îl întîlnim la toate grupele de vîrstã. Este îmbrãcat dupã un anumit tipar. În tinerete, purta blugi, geacã si pantofi cu cioc. Are telefon mobil la vedere sã-si „oftice" privitorii. La maturitate, poartã mereu pantaloni de tergal sau blugi, asortati cu un tricou colorat si cu adidasi pe mãsurã. Una din mîinile lui va avea întotdeauna în prelungire o sacosã de plastic în care îsi va purta pachetelul cu mîncare. Uneori va purta o geantã diplomat. La senectute va purta invariabil o vestutã de lînã crosetatã în casã de consoarta sa.

Ai sã-l recunosti pe „mitocan" dacã, din întîmplare, îi sunã telefonul. Va rãcni cît îl tine gura si în cinci minute tot autobuzul va sti de unde vine, unde se duce, ce a fãcut în ultimii cinci ani si ce va face în urmãtorii cinci. Iar cînd nu-i sunã, îl verificã din cinci în cinci minute sã vadã dacã n-a sunat.

Mitocanul îsi scoate întotdeauna familia la aer în „uichend". În parc. si va avea întotdeauna cu el o pãturicã pe care o va asterne pe spatiul verde, unde va sta tolãnit cu femeia si copiii din dotare pînã spre searã, urmãrind trecãtorii si bîrfindu-i copios. Cînd va pleca spre casã va lãsa obligatoriu în urma sa munti de gunoaie si de ambalaje. Întotdeauna pe spatiul verde pe care tocmai l-a bãtãtorit bine, niciodatã în cosul de gunoi de la marginea peluzei.

Mitocanul adorã sã-si arunce sticlele de apã mineralã pe geam, în spaþiul din fata blocului. În felul acesta, tu, vecinul lui iubit, vei sti cã „mitocanul" îsi permite sã consume apã mineralã la fiecare masã, spre deosebire de tine care te multumesti cu apa de la chiuvetã.

Acelasi mitocan însã, nu va cumpãra niciodatã prãjituri de la cofetãrie. Expresia lui este: „nu mãnînc eu de-alea de-ale lor". El îsi va pune consoarta sã-i trînteascã o plãcintã cu dovleac. Dupã ce o va mistui pe toatã, va trece la semintele, coapte cu mare grijã în cuptor, pe care le va rontãi satisfãcut, cu coatele pe pervazul ferestrei, împãrtind generos si egal cojile, în capul trecãtorilor si în balconul vecinului de dedesubt. Cã doar e democrat, de!

Mitocanul are întotdeauna dreptate. Chiar si atunci cînd nu are. Dacã faci greseala sã-l contrazici, îti va face cunoscutã imediat opinia lui, verde în fatã, sau în secunda imediat urmãtoare, dupã ce i-ai întors spatele în cel mai neaos stil. Adorã înjurãturile suculente, de regulã cu trimitere la anumite pãrti anatomice, ale lui sau ale mamei tale, în funcþie de cît de inspirat e mitocanul cînd ai avut proasta idee sã risti o polemicã cu el.

Mitocanul e o specie complexã, nu poate fi încadrat doar în stereotipul „ãla care ascultã manele la maximum, la 12 noaptea". El se poate manifesta prin urlete pe casa scãrilor, trîntit usi, bocãneli si reparatii la ore nepotrivite, etc. În general, se poartã ca si cum ar sta la casã, cînd, de fapt, locuieste cu alte persoane în stînga, dreapta, sus si jos. Vara, poate face un grãtar puturos pe balcon, de ai impresia cã în fiecare zi e 1 Mai. Masina lui ocupã douã spaþii de parcare. Mitocanul se identificã prin acutã nesimþire si lipsã de orice fel de înþelegere faþã de problemele cu care se confruntã persoana de lîngã el. De asemenea, mitocanul este o persoanã sensibilã, chiar foarte sensibilã, dar numai la ceea ce îl doare pe el. Sensibilitatea lui excesivã îl împiedicã sã înteleagã cã poate persoana de lîngã el are probleme majore cu care se confruntã, pentru cã, dacã le-ar întelege si pe astea, pe lîngã toate dramele prin care trece el, ar putea face un soc si, Doamne fereste, ar rãmîne complet traumatizat. Cine constituie noua generatie de mitocani?

Bãrbati cu vîrste foarte variate si din toate mediile sociale, dar remarcabili sînt cei care au pretentia cã sînt intelectuali. Cînd, unde si cum au apãrut, nu se stie foarte exact, dar se stie cã tot se înmulteste, ca un virus contagios.

Si sã nu uitãm cã mitocanul este însurat, de regulã, cu mahalagioaica de esentã tare, cu toapa. Tipul gospodinã sau bucãtãreasã, care nu merge niciodatã la coafor sau cosmeticã si poartã „doliu" etern pe sub unghii. Are priviri iscoditoare si piezise de parcã ti-ar spune: „nu te stiu eu ce-þi poate pielea si tie?". Vorbesc în propozitii simple, foarte rar în fraze. Au un vocabular limitat si propozitiile lor au acelasi tipar „interjectie (bã/fã) + verb + adjectiv sau adverb".

Cu siguranþã cã aþi întîlnit mãcar un mitocan sau o toapã în viatã. Dar nu vã amãgiti sperînd cã vor dispãrea într-o zi, ca dinozaurii. N-are sã se întîmple asta. Iluzii. Este singura specie programatã genetic sã supravieþuiascã în orice conditii. Noi toti vom fi dat de mult ochii cu Creatorul nostru cînd ei, „mitocanul" si „toapa", vor continua sã se înmultescã. Pentru cã se pare cã ei sînt singurii care au ascultat porunca lui Dumnezeu din ziua a sasea a Genezei: „Cresteti, înmultiti-vã si stãpîniti peste orice vietuitoare care se miscã pe pãmînt".

Toapa si mitocanul sînt rezultatul unor schimbãri rapide, uneori radicale, care au mutat (fortat sau voluntar) oamenii din cadrul lor natural într-un cadru nou uneori nepotrivit sau invers, au adus mode noi nepotrivite cu traditiile locale. Si asta dintotdeauana (fenomenul a fost ridiculizat de la Aristofan si Molière la Alecsandri si Caragiale), doar cã, în zilele noastre, schimbãrile sînt mai rapide. Asa încît, desi cãlare pe situatie, ei aleargã prin tranzitie în cãutarea timpului si binelui pierdut. Pentru cã lor nimic nu le convine, nimic nu-i multumeste, nimic nu-i mai satisface. Vor mereu schimbare. Ce dacã si-au schimbat ceasurile, televizoarele si masinile? Vor sã-si schimbe cetãtenia, religia, viata. si chiar sexul. Adicã el, mitocanul, sã devinã toapã si ea mitocan. Diferentã de nuantã. Pentru cã pe ei nu-i mai preocupã „fictiunea" ci „situatiunea". Dacã se duce dracului rapita, ce sã te mai cufunzi în reverii? – concluzioneazã ei.

În modul sãu plastic de a se exprima, Andrei Plesu reuseste sã schiteze foarte bine portretul lor în cartea Chipuri si mãsti ale tranzitiei: „Principiile sînt pentru ei mai mult o chestiune de esteticã, decît una de eticã. Principiile sînt bune, dar viata este altceva. Toate afectele îi sînt paralizate de instinctul supravietuirii. Una dintre calitãtile lor e cã au gustul ierarhiei." Or, de la eticã la esteticã, atunci cînd e vorba de moralã si de bun-simt, e – poate – o distantã de cîteva zeci de cãrti. Citite si atît.

prof. Florentina-Aura BELU

-- Materiale trimise de Dl. Gheorghe Silvestrovici