Un experiment unic la noi: „Terapia prin teatru ca spectacol”. Caruia i s-a adaugat terapia prin pictura, ambitioasa încercare de a-i ajuta pe cei aflati în suferinta sa depaseasca falia care le-a marcat existenta, sa se exprime si sa se regaseasca.
La început, a fost un spectacol. Piesa lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”, jucata pe senele teatrelor Tony Bulandra din Târgoviste si Ion Creanga din Bucuresti de câtiva pacienti ai Centrului de neuropsihiatrie din Gura Ocnitei (judetul Dâmbovita). Asa s-a construit cartea Marianei Savulescu, „Imaginile-Limbajul sufletului”(Editura Academiei Române. 2011).
E greu sa patrunzi resorturile psihologice care au facut posibila comunicarea interpretilor cu eroii carora le-au dat viata. Un lucru este cert: interpretii au fost considerati în primul rând fiinte umane, cautând calea cea mai buna catre sine si catre ceilalti. „Pregatirea spectacolului - îsi aminteste Mariana Savulescu -, repetitiile în sine, au fost pentru actori sedinte de psihoterapie, care au avut ca efect cresterea stimei de sine si aparitia constiintei valorii personale”. Surprizele nu au întârziat. Pe parcurs, comportamentul pacientilor-actori s-a modificat. Ei îsi discutau împreuna rolurile, îsi analizau modul de interpretare. Dupa cinci ani, atelierul de pictura are un palmares de invidiat: prezenta în trei expozitii.
Astazi, rezonantele cromatice de o rara expresivitate pe care le daruiesc pictorii din atelierul de la Gura Ocnitei se afla înmanunchiate între copertile cartii Marianei Savulescu, medicul, psihologul si, mai presus de toate, omul cu suflet mare care, în calitate de director al sanatoriului, a fost spiritul catalizator al acestor experimente.
Eliberare
Sunt mai multe chei specializate de lectura pentru aceasta carte care „este inedita si va marca un punct de reper în literatura de specialitate, fiind prima oara
când suportul analizei este constituit de teoria psihanalitica a lui Carl Gustav Jung.”
Mariana Savulescu nu se multumeste sa-si consulte pacientii, ci porneste, împreuna cu ei, în adâncurile gândului ranit. Mihai, Horia, Eva, Victor, Doru si stefan nu mai sunt doar pacientii-pictori ai experimentului de art-terapie. Ei sunt si ramân, mult dupa ce am închis cartea, personaje, victime si deopotriva eroi, în lupta cu dureroase experiente de care încearca sa se elibereze pictând. De exemplu pe Mihai, tatal l-a supus unei educatii spartane, mama fiind inexistenta în viata lui. Dupa câteva esecuri, cedeaza psihic si este abandonat într-un spital. Este internat la Gura Ocnitei. Publica un volum de versuri si picteaza. Pentru el, pictura este „o ploaie de lacrimi, care coloreaza oarecum interiorul sufletului meu”. Iar lacrima este „chipul sufletului meu. Eu sunt si lacrima din exterior si cea din interior. Este modul în care eu ma vad în interior si modul în care ma vad fata de propria mea imagine exterioara.” De aceea, a pictat o „Madona a apelor”: „Fluviul este format din lacrimile mele. Am numit-o «Madona apelor», de fapt este sufletul meu care plânge.”
Alt exemplu
Îl constituie Eva si Doru. Nedespartiti în fata sevaletului, ca si în viata de fiecare zi. Pentru ei doi, Eva a pictat o „Nebuloasa”: „Aici sunt si
eu si Doru. Eu sunt jos si Doru e sus. Aparam nebuloasa ca sa nu se sperie lumea de ea. Lumea se sperie de necunoscut. Eu si Doru aparam nebuloasa. Noi ajutam Nebuloasa”.
Doru se recunoaste în „Clovnul”: „Asta e viata mea - în Clovnul. Asa sunt eu. Plâng si râd.” Îsi vrea chipul ferit de ochii
curiosilor: „Viata mea este o masca”. Poate de aceea a ales sa picteze „ochiul interior, ochiul magic. Am vrut - marturiseste Doru - sa dau lumii de înteles,
sa spun lumii ca toti trebuie sa privim lumea cu ochiul magic”.
Dincolo de valoarea sa teroretica si aplicativa, cartea Marianei Savulescu este o emotionanta pledoarie pentru stiinta de a descifra, prin arta, limbajul secret al sufletului.
No comments:
Post a Comment