Marcel Proust, Eseuri, Ed. Rao, Bucuresti, România, 2005, paginile 100 si 101,

                                                      Creatia poetica

  Viata poetului îsi are micile ei întâmplari, ca si cea a celorlalti oameni. El se duce la tara, calatoreste. Dar numele orasului unde si-a petrecut o vara, scris dimpreuna cu data în josul ultimei pagini a unei opere, ne arata ca viata pe care o împartaseste cu ceilalti oameni lui îi slujeste pentru cu totul altceva si uneori, daca acest nume de oras, notând la sfârsitul volumului locul si momentul când cartea a fost scrisa, este tocmai cel al orasului unde se petrece actiunea romanului, simtim tot romanul ca un fel de prelungire imensa ce se adapteaza realitatii si întelegem ca realitatea a fost pentru poet cu totul altceva decât pentru ceilalti, ceva ce cuprinde lucrul pretios pe care-l cauta si pe care nu-i usor sa-l scoti la lumina.

  Starea de spirit în care se afla astfel cu usurinta, ca într-un fel de vraja, în orice lucru, lucrul pretios pe care acesta îl ascundea în el, este rara.

De aici si rationamentele, stradaniile de a-si domina iar geniul, stimulându-l prin lectura, vin, iubire, calatorii, întoarcerea în locurile cunoscute. De aici si operele întrerupte, reluate, mereu începute, uneori neterminate dupa saizeci de ani, ca Faust de Goethe, uneori lasate neterminate fiindca geniul nu le-a mai însufletit, astfel încât în ultimul ceas, vazând limpede în clipa mortii precum Don Qujote, Mallarmé, care se înversunase timp de zece ani sa scrie o opera imensa, îi spune fiicei sale sa-i arda manuscrisele. De aici si insomniile, îndoielile, invocarea exemplului maestrilor, lucrarile proaste, refugiul în tot felul de lucruri ce nu cer geniu, scuzele aflate în afacerea Dreyfus, treburile de familie, o pasiune care tulbura fara sa inspire, critica literara, notarea unor lucrari exacte ce apar astfel inteligentei, dar care sunt lipsite de acea exaltare fermecata, semn unic al lucrurilor de seama prin care le putem deosebi de celelalte în clipa când ni se arata. De aici efortul continuu datorita caruia pâna la urma preocuparea noastra estetica patrunde pâna si în domeniul inconstient al gândirii, astfel încât cautam tot frumusetea peisajelor pe care le vedem în timp ce dormim, încercam sa înfrumusetam frazele pe care le rostim în vis, iar în clipa mortii, Goethe, în timp ce delireaza, vorbeste despre coloritul halucinatiilor sale.

Trimis de Roxana Sarbu