José Ortega Y Gasset Studii despre iubire

<

    José Ortega Y Gasset Studii despre iubire,

 Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008

                                                     STUDII DESPRE IUBIRE

        pagină fără număr (18):

                                                          Iubirea la Stendhal

                                                                        I

      

                                                                              [Iubirea vizionară]

    Stendhal avea capul plin de teorii, dar nu avea înzestrări de teoretician. În această privinţă, ca şi în altele câteva, seamănă cu Baroja al nostru care, despre orice subiect uman, reacţionează mai întâi sub formă doctrinară. Şi unul şi celălalt, priviţi fără prudenţa oportună, oferă aspectul unor filozofi rătăciţi în literatură. Cu toate acestea, sunt exact contrariul. E suficient să semnalăm că amândoi posedă o abundentă colecţie de teorii. Filozoful în schimb nu are decât una singură. Iată simptomul care diferenţiază în chip radical temperamentul teoretic veritabil de cel care e astfel numai în aparenţă.

   Teoreticianul ajunge la formula doctrinară mânat de o năzuinţă exasperată de a coincide cu realitatea. Uzează în acest de nesfârşite precauţii, una din ele fiind menţinerea unităţii riguroase şi a coeziunii între numeroasele lui idei. Căci realul e teribil de unitar. Ce groază l-a încercat pe Permanide când a descoperit acest lucru! În schimb, mintea şi sensibilitatea noastră sunt discontinue, contradictorii şi multiforme. La Stendhal şi Baroja, doctrina se reduce la un simplu idiom, la un gen literar ce slujeşte drept organ emanaţiei lirice. Teoriile lor sunt cântece. Gândesc ''pro'' sau ''contra'' - ceea ce gânditorul nu face niciodată - : iubesc şi urăsc în concepte. Din acest motiv doctrinele lor sunt numeroase. Forfotesc asemenea bacteriilor, divergente şi antagonice, fiecare zămislită de impresia momentului. În calitate de cântece, ele exprimă nu adevărul lucrurilor, ci pe cel al cântăreţului.

                pagina (23), (24):

                                                                   II

                                                                             [Brusc şi pentru totdeauna]

   Iubirile comparate ale lui Chateaubriand şi Stendhal ar constitui o temă de înalt randament psihologic care i-ar învăţa câte ceva pe cei ce vorbesc cu atâta uşurinţă despre Don Juan. Iată doi bărbaţi cu o uriaşă putere creatoare. Nu se poate spune că sunt doi domnişori înfipţi - imagine ridicolă la care a ajuns să fie redus Don Juan de către unele minţi detot înguste şi necultivate. Şi totuşi, aceşti doi bărbaţi şi-au închinat cele mai alese energii strădaniei de a trăi veşnic îndrăgostiţi. După cum se pare, pentru un suflet ilustru  e o problemă dificilă să cadă într-o frenezie amoroasă. Fapt e însă că ei au încercat-o zi de zi şi că aproape întotdeauna reuşeau să se iluzioneze că iubesc. Îşi luau mult mai în serios iubirile decât opera. Curios este numai că cei incapabili să creeze o operă mare consideră că se cuvine tocmai contrariul: să iei în serios ştiinţa, arta sau politica şi să dispreţuieşti iubirile ca pe o îndeletnicire frivolă. Eu nu mă pronunţ:: mă limitez doar să constat că marii producători umani au fost îndeobşte inşi foarte puţin serioşi, după concepţia petite-bourgeoise despre această virtute.

   Important însă din punctul de vedere al donjuanismului e opoziţia dintre Stendhal şi Chateaubriand. Dintre cei doi, Stendhal e cel ce se avântă cu cea mai mare tenacitate în jurul femeii. Cu toate acestea, el e exact opusul unui Don Juan. Don Juanul este celălalt, mereu absent, învelit în negura sa de melancolie şi care probabil n-a făcut niciodată curte vreunei femei.

   Greşeala de cel mai mare calibru pe care o poţi comite când e vorba să defineşti figura lui Don Juan este să te limitezi la bărbaţii care-şi petrec viaţa ademenindu-le pe femei. În cel mai bun caz, rezultatul ar fi întâlnirea cu un tip inferior şi trivial de Don Juan, dar cel mai probabil este ca pe un asemenea drum să ajungi mai degrabă la tipul opus. Ce s-ar întâmpla dacă, vrând să-l definim pe poet, am ţine seama de poeţii proşti? Tocmai pentru că poetul prost nu e poet, am găsi în el numai truda, agitaţia, năduşeala şi eforturile prin care aspiră zadarnic la ceea ce nu poate realiza. Poetul prost înlocuieşte inspiraţia absentă cu portretul convenţional: pletele şi lavariera. La fel, acel Don Juan laborios care-şi face zilnic norma de erotism, acel Don Juan ce ''pare'' în chip atât de limpede Don Juan, e tocmai negaţia şi vidul său.

                      pagina (34), (35):

   Vorbim de ''iubirea'' pentru o femeie, dar şi de ''iubirea de Dumnezeu'', ''iubirea de patrie'', ''iubirea de artă'', ''iubirea maternă'', ''iubirea filială'' etc. Una şi aceeaşi vocabulă oblăduieşte şi numeşte fauna emoţională cea mai variată.

   Un cuvânt este echivoc atunci când, cu ajutorul lui, numim lucruri ce nu au între ele o comunitate esenţială, fără nimic important care să fie identic în toate. Astfel, cuvântul ''leon'' (''leu''), utilizat pentru a numi vestita felină ca şi pentru a desemna pe papii romani şi oraşul spaniol Leon. Hazardul a făcut ca un grup de foneme să se încarce cu diverse semnificaţii, care pomenesc şi numesc obiecte radical deosebite. Gramaticienii şi logicienii vorbesc atunci de ''polisemie''; vocabula posedă o semnificaţie multiplă.

...

   Iubirea, strict vorbind, este pură activitate sentimentală îndrumată către un obiect care poate fi orice, persoană sau lucru. Ca activitate ''sentimentală'', ea rămâne, pe de o parte, separată de toate funcţiile intelectuale - percepţia, atenţia, gândirea, memoria, imaginaţia - ; pe de altă parte, de dorinţă, cu care e deseori confundată. Doreşti, când ţi-e sete, un pahar de apă, fără să-l iubeşti însă. Din iubire se nasc, fără doar şi poate, dorinţe, dar iubirea însăşi nu e dorinţă. Dorim fericire patriei şi dorim să trăim în ea ''pentru că'' o iubim. Iubirea noastră e anterioară acestor dorinţe, care se nasc din ea ca planta din sămânţă.