O scrisoare pierduta de Alex. Ştefănescu

O scrisoare pierduta
de Alex. Ştefănescu

Am găsit pe trotuar, în faţa unui oficiu poştal, o scrisoare trimisă de un
tânăr german, aflat în vizită în România, părinţilor lui din Germania. Pe
cutia poştală scria: "Atenţie, nu are fund!", dar neamţul, necunoscând limba
română, a aruncat probabil, cu candoare, plicul în cutie.

Reproduc scrisoarea în traducere.

Dragii mei, am ajuns cu bine în România. De la aeroport până la Bucureşti am
făcut cu taxiul, judecând după aparatul de taxat, 180 de kilometri. Plasarea
aeroporturilor la distanţă mare de aglomerările urbane mi s-a părut o dovadă
de înţelepciune.

În cele două zile de când mă aflu aici, am făcut câteva constatări pe care
mă simt dator să vi le comunic. Românii o duc foarte bine, atât de bine
încât aici aproape nimeni nu mai trebuie să muncească. Poate că în viitorul
îndepărtat vom ajunge şi noi, germanii, la acest nivel de civilizaţie.
Deocamdată, cu o seriozitate lipsită de graţie, mergem în fiecare zi la
serviciu.

Avem multe de învăţat de la acest popor despre care eu, până acum, nu ştiam
aproape nimic. În autobuze, troleibuze şi tramvaie nimeni nu trebuie să se
obosească prezentându-şi biletele la control. Controlorii, constituiţi în
echipe, verifică discret buzunarele şi poşetele pasagerilor.

Automobiliştii organizează spontan, pe străzi, originale concerte de
claxoane, aşa cum noi facem, în familie, prin tradiţie, muzică de cameră.
Sunt momente de comuniune sufletească de neuitat. Unii şoferi ies din maşini
şi adaugă la această muzică instrumentală propria lor voce, transmiţându-şi
unii altora mesaje scurte, dar energice.

Toate canalele TV, nu numai cele pentru adulţi, difuzează emisiuni cu femei
dezbrăcate. Un singur canal, TVR Cultural, a refuzat să-şi îndeplinească
această datorie faţă de tineri ca mine şi a fost, pe bună dreptate,
desfiinţat.

Demnitarii ţării apără cu fermitate limba română de invazia limbii engleze
(aşa cum ar trebui să facem şi noi). La o întâlnire cu trimişii FMI
preşedintele interimar al României a vorbit, în semn de protest, într-o
limbă engleză caricaturală. Efectul a fost atât de puternic încât oaspeţii,
dezgustaţi de engleză, au renunţat să o mai folosească vreodată, urmând să
se înţeleagă la viitoarele întâlniri numai prin gesturi.

Plagiatul se pedepseşte în România într-un mod subtil, nu cu brutalitate, ca
la noi. Plagiatorilor li se dă o palmă morală, fiind numiţi prim-miniştri
sau miniştri, ca să se ruşineze de fapta lor.

Poliţiştii sunt oameni cultivaţi, schimbă idei între ei în săli cu multe
mese, nu-şi pierd timpul cu criminali, tâlhari şi violatori. Miniştrii de
Interne vorbesc în mod curent de Socrate şi Platon.

Bătrânii din România se ocupă cu mare grijă de sănătatea lor. Nu fac excese
alimentare, ca oamenii în vârstă din Germania. Îşi cumpără în fiecare zi
doar o pâine, un iaurt şi eventual câţiva cartofi.

Fetele de aici se îndrăgostesc uşor, nu ca nemţoaicele noastre, cărora poţi
să le reciţi opera lui Goethe în întregime şi abia dacă reuşeşti să obţii o
plecare a pleoapelor în semn de aprobare. O româncă a venit astă-noapte în
camera mea de hotel şi mi-a declarat că mă iubeşte nebuneşte. Era naivă, nu
ştia cum arată bancnotele de 100 de euro şi i-am dat una ca să o studieze în
linişte acasă.

Nu înţeleg, dragii mei părinţi, de ce v-aţi arătat îngroziţi când v-am
anunţat că urmează să plec în România. Vă îmbrăţişez pe amândoi, Hans.