Borges despre Borges-interviu

Borges despre Borges - Jorge Luis Borges

,,N-am citit prea mult in viaţa mea, în schimb am re-citit foarte mult. Am început să-mi pierd vederea în 1955 şi de atunci n-am mai încercat să citesc nimic contemporan. Nu cred să fi citit vreodată un ziar. Putem cunoaşte trecutul, însă prezentul nu ne este dezvăluit.

La Geneva am învăţat singur limba germană, căci voiam să-l citesc pe Schopenhauer în original. Şi am descoperit o metodă foarte plăcută. V-o recomand tuturor, în caz că nu vorbiţi germana. Procedeul este următorul: puneţi mâna pe un exemplar din Buch der Lieder a lui Heine - asta nu e greu de făcut - şi pe un dicţionar german-englez şi începeţi să citiţi. La început o să vă fie greu, dar după două sau trei luni o să descoperiţi că citiţi cele mai frumoase versuri din lume, poate neînţelegându-le, însă simţindu-le, ceea ce este mult mai bine din moment ce poezia nu se adresează raţiunii, ci imaginaţiei.

Toate aceste lucruri - femeile cu care am greşit, acţiunile cu care am greşit, circumstanţele în care am greşit, toate acestea sunt unelte pentru poet. Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar şi nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerea, umilinţa, nereuşita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când eşti fericit poţi să produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine. Însă ni se dau greşelile, ni se dau coşmarurile aproape în fiecare noapte, iar sarcina noastră este să le transformăm în poezie (...) Deci nu cred că trebuie să-mi cer scuze pentru greşelile mele. Aceste greşeli ajung la mine prin lanţul extrem de complex al cauzelor şi efectelor sau, mai curând, prin nesfârşitele efecte şi cauze.

Desigur, ştiu bine că am optzeci de ani. Pot să mor în orice clipă, dar ce pot să fac altceva decât să continui să trăiesc şi să visez, din moment ce visul este menirea mea?Cât priveşte scrierile mele, nu le-am recitit niciodată. Nu le ştiu. Când scriu ceva, o fac pentru că trebuie. De îndată ce vede lumina tiparului, încerc să uit cât mai repede ceea ce am scris. (...) Pentru că suntem între prieteni, am să vă spun ceva: când o să veniţi la mine acasă - şi sper că veţi veni cu toţii la timpul potrivit (...) - o să găsiţi o bibliotecă foarte bună însă nici o carte de-a mea. (...) Cine sunt eu ca să stau lângă Vergiliu sau Stevenson?

Amintirile copilăriei mele sunt amintirile cărţilor pe care le-am citit.

De fapt, nu prea îmi amintesc propria viaţă. Nu vă pot da informaţii precise. Ştiu că am călătorit în vreo şaptesprezece sau optsprezece ţări, dar nu vă pot spune în ce ordine. Nu vă pot spune cât am stat într-un loc sau altul. Totul este o învălmăşeală de imagini. Să revenim în consecinţă la cărţi. (...) Revin mereu la cărţi, la citate. Îmi amintesc că Emerson, unul dintre eroii mei, ne-a avertizat: "Să fim atenţi. Viaţa însăşi poate deveni un lung citat"

Iubesc toate ţările şi pe toţi scriitorii pe care i-am citit (şi sunt mulţi pe care nu i-am citit niciodată şi care emană totuşi o anumită influenţă asupra mea) şi sunt un discipol al trecutului, al întregului trecut. Nu cred în şcoli, nu cred în cronologie. Nu cred în datarea manuscriselor. Cred că poezia trebuie să fie anonimă. De exemplu, dacă aş putea alege, mi-ar plăcea ca un vers al meu, o povestire a mea, rescrisă şi îmbunătăţită de altcineva, să supravieţuiască, iar numele meu să fie uitat, aşa cum se va şi întâmpla la momentul potrivit (...) Poate că fiecare epocă rescrie mereu aceleaşi cărţi, schimbând sau adăugând câteva detalii. Cărţile eterne sunt, poate, aceleaşi cărţi pururi rescrise. Rescriem mereu ceea ce au scris cei din vechime şi nu mai este nevoie de nimic altceva.
În ceea ce mă priveşte eu nu am ambiţii. Cred că e vorba de o eroare, că oamenii mi-au dat prea multă importanţă. Sunt un scriitor supraevaluat. În acelaşi timp vă sunt recunoscător tuturor că mă luaţi în serios. Eu nu mă iau.

La urma urmei bucuria este imposibil de suportat. Putem fi fericiţi timp de o clipă sau două, însă o eternitate de fericire este de neînchipuit.În Japonia simţi stafia tutelară a Chinei la tot pasul (...) În Japonia oamenii simt China aşa cum simţim noi Grecia.

N-am căutat niciodată un anumit subiect. Las subiectele să mă caute pe mine, după care, plimându-mă pe stradă, trecând dintr-o cameră în alta în casa mea (...) simt că ceva urmează să se întâmple şi acest ceva poate fi un vers sau poate fi o formă oarecare.

Cred că murim tot timpul. De fiecare dată când nu simţim ceva, când nu descoperim ceva, când doar repetăm ceva mecanic - în acel moment eşti mort. În acelaşi timp însă, viaţa poate veni în orice clipă. (vezi C Noica:"E suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens" - n.r. SG) Dacă luăm o singură zi, pe parcursul ei întâlneşti multe morţi, însă şi multe naşteri. Eu încerc să nu fiu mort, încerc să fiu curios, să simt mereu ceva, iar ceea ce simt se va transforma în poeme, povestiri, fabule ...

"M-am născut la Buenos Aires în 1899". Acesta este un act de credinţă. Bineînţeles că nu-mi pot aminti asta. Dacă părinţii mei mi-ar fi spus "Te-ai născut în secolul al treilea în Timbuktu" probabil că i-aş fi crezut. Dar rămân la acest fapt din moment ce consider că nu m-au minţit. Aşa că, atunci când afirm că m-am născut la Buenos Aires în 1899, fac într-adevăr un act de credinţă.

Atunci când sunt nefericit - şi asta ni se întâmplă tuturor destul de des - mă consolez cu gândul că în câţiva ani sau poate în câteva zile voi fi mort şi toate acestea nu vor mai avea nici o importanţă. Aştept cu nerăbdare să fiu şters de pe listă. Dar, dacă m-aş gândi că moartea mea nu e decât o iluzie, că după aceea aş continua să exist, atunci aş fi foarte nefericit. Căci cu adevărat sunt plictisit şi obosit de mine însumi. (...) Când mă gândesc la mortalitate, la moarte, mă gândesc la aceste lucruri într-un mod optimist, plin de nerăbdare. Aş putea spune că sunt lacom de moarte, că aş vrea să nu mă mai trezesc în fiecare dimineţă descoperind: "Iată-mă, trebuie să mă reîntorc la Borges".
Există un cuvânt în spaniolă, bănuiesc că-l cunoaşteţi. Mă întreb dacă se mai foloseşte încă. În loc să spui "a se trezi", spui recordarse, adică a-ţi aminti de tine. Mama mea obişnuia să spună: "Que me recuerde a las ocho" (vreau să-mi amintesc de mine la ora opt). În fiecare dimineţă am acest sentiment, deoarece sunt mai mult sau mai puţin inexistent. (...) Bineînţeles, când eşti tânăr nu simţi aşa ceva. Simţi: "Ei bine, sunt fericit că m-am întors în lumea asta minunată". Dar eu nu cred să fi simţit vreodată asta. Nici chiar în tinereţe. În special în tinereţe. Acum m-am resemnat. (...) Presupun că ceilalţi oameni simt altfel decât mine pentru că mulţi dintre ei se gândesc la nemurire ca la un fel de fericire; poate pentru că nu-şi dau seama ...

...Trebuie să scriu! Dacă nu scriu ceva şi continui să fiu obsedat de acel lucru, până la urmă tot trebuie să-l pun pe hârtie ca să scap de el.
Cred că singura justiţie este justiţia privată; cât despre cea publică mă întreb dacă există cu adevărat (...) În orice moment al vieţii noastre ştim dacă acţionăm bine sau rău. Am putea spune că ziua de apoi se întâmplă tot timpul, că în fiecare clipă a vieţii noastre facem bine sau rău. Ziua de apoi nu este ceva ce vine la sfârşit. Se întâmplă tot timpul. Iar noi ştim, printr-un fel de instinct, când am acţionat bine sau rău.
Reporter: ...am descoperit că a te căuta pe tine însuţi este fascinant şi intolerabil ...
Borges: Da, aşa este. Din moment ce sunt orb, eu trebuie să fac asta tot timpul. Înainte de a orbi, îmi găseam întotdeauna refugiul în plăcerea de a privi, în lectură, în timp ce acum mi-l găsesc în gândire sau, din moment ce capacitatea mea de a gândi nu este atât de bună, în visare - într-un anume sens îmi visez viaţa. Acesta este singurul lucru pe care pot să-l fac.

Imaginaţia după părerea mea este făcută din amintiri şi din uitare. Este un fel de amestec al celor două lucruri. (...) Oricine orbeşte primeşte un fel de recompensă: un alt simţ al timpului.

Presupun că am trei coşmaruri esenţiale: labirintul, scrisul şi oglinzile (...)
Aproape în fiecare noapte am avut un coşmar(...) Era în felul următor: eram într-o clădire foarte mare. Era o clădire de cărămidă. Multe camere goale. Camere mari. Camere de cărămidă. Treceam dintr-una într-alta şi nu păreau să fie uşi. Ajungeam mereu în curţi interioare. Mult timp am mers în sus şi în jos, am strigat dar nu mi-a răspuns nimeni. Acea clădire mare şi lipsită de imaginţie era goală; atunci mi-am spus da, bineînţeles, acesta este visul labirintului. N-o să găsesc nici o uşă, nu-mi rămâne decât să mă aşez într-una din camere şi să aştept. Şi uneori mă trezesc. Asta s-a şi întâmplat şi mi-am spus: acesta este coşmarul labirintului; din moment ce ştiam despre ce este vorba, n-am fost păcălit de labirint. Pur şi simplu m-am aşezat jos pe podea.
Rep: Şi aţi aşteptat.Borges: Am aşteptat o clipă şi apoi m-am trezit.
Rep: Aveţi şi alte coşmaruri care revin? Care sunt?
Borges: (...) Mai am şi altul, care provine din faptul că am orbit. Acesta este coşmarul în care încerc să citesc şi nu pot pentru că personajele se însufleţesc, fiecare literă se transformă în alta, iar cuvintele, scurte la început, devin lungi cuvinte olandeze, cu vocale care se repetă când încerc să le descifrez. Sau dacă nu, spaţiile dintre rânduri se lărgesc, literele încep să se întindă, totul apare scris în negru şi roşu pe hârtie lucioasă şi este atât de mare încât devine intolerabil. Şi când mă trezesc literele îmi ţin companie un timp. Pentru o clipă îmi trece prin minte: n-am să le pot uita niciodată şi o să înnebunesc (...)
Celelalte coşmaruri sunt despre oglinzi, despre oamenii mascaţi (...)
Am trăit mereu cu teama de oglinzi. Când eram mic, aveam o casă îngrozitoare. În camera mea erau trei oglinzi imense. Mobila era de mahon şi părea o oglindă întunecată, ca aceea din epistola Sfântului Pavel. Am trăit mereu cu teama lor, însă, copil fiind, nu îndrăzneam să spun nimic.

Am citit o carte de John William Dunne, intitulată Experience with Time, în care autorul spune că, din moment ce ştii un lucru, ştii că-l ştii; şi ştii că ştii că-l ştii; şi ştii că ştii că ştii că-l ştii, drept care în fiecare om există o infinitate de euri. Dar nu cred că asta se poate dovedi.

Din moment ce nu sunt prea priceput la rimă, încerc să scap de ea

(...) Shakespeare l-a dus pe Hamlet într-un cimitir. S-a gândit că, dacă-l face să ţină în mână un craniu, un craniu alb - Hamlet fiind îmbrăcat în negru - atunci obţine un tablou foarte sugestiv. Dar Hamlet nu putea să ţină-n mână craniul fără să rostească nici un cuvânt, trebuia să spună neapărat ceva. Aşa s-a născut Zorick, dintr-o necesitate tehnică a lui Shakespeare. Şi s-a născut pentru vecie. (...)

Singurele întrebări interesante sunt cele personale. Nu cele despre viitorul Republicii, viitorul Americii, viitorul Cosmosului! Aceste lucruri n-au nici un sens.

Diferenţa esenţială dintre experienţa în starea de veghe şi cea din timpul somnului sau visului, constă în faptul că experienţa din timpul visului este ceva care se poate naşte din tine, poate fi creată din tine, emană din tine.

Rep: Există foarte multă veselie în dumneavoastră, Borges. Sunteţi copilăros, vă bucuraţi de lucrurile care vă înconjoară, aveţi un extraordinar simţ al umorului.
Borges: Păi ar fi şi cazul să-l am. Mă întreb dacă sunt cu adevărat adult. Cred că nimeni nu este.

Rep: Într-o noapte mama dumneavoastră a primit un telefon ameninţător. Ne puteţi povesti despre asta?
Borges: Da, a primit un telefon în toiul nopţii. Am auzit telefonul sunând. A doua zi dimineţă am întrebat-o: "Am visat eu sau a sunat telefonul?". "Nu, n-ai visat. M-a sunat un oarecare şi mi-a spus 'Am de gând să te omor şi pe tine şi pe fiul tău'. Mama i-a răspuns: 'Nu-i greu să-l omori pe fiul meu, îl găseşti în orice zi. Cât despre mine, am peste nouăzeci de ani. Trebuie să te grăbeşti. Altfel n-o să mai apuci să mă omori'". După care s-a dus să se culce.

Rep: Ce schimbări s-au petrecut atunci când aţi orbit?
Borges: Am descoperit că orbesc încetul cu încetul, aşa că n-a existat un moment anume. A venit treptat, ca un amurg de vară. Eram bibliotecar-şef la Biblioteca Naţională şi am început să descopăr că sunt înconjurat de cărţi fără litere. Apoi prietenii mei şi-au pierdut chipurile. Apoi am descoperit că nu mai e nimeni în oglindă, apoi toate lucrurile s-au întunecat, iar acum pot să desluşesc doar albul şi griul. Două culori îmi sunt total interzise - negrul şi roşul. Pe amândouă le văd maro. Când Shakespeare a spus "Întunericul pe care-l văd orbii" a greşit. Orbilor le este interzis întunericul. Eu trăiesc într-o ceaţă luminoasă.
Rep: O ceaţă luminoasă ...
Borges: Cenuşie sau albăstruie, nu sunt foarte sigur. Este mult prea întunecată. Aş spune că acum trăiesc înconjurat de o lume albăstruie.
Rep: Albăstruie ...
Borges: Tot aşa de bine poate să fie şi gri.
Rep: Când v-aţi dat seama că orbiţi aţi încercat să citiţi cât mai mult şi cât mai repede?
Borges: Nu. Bineînţeles că aşa ar fi trebuit să fac. De atunci - asta se întâmpla în 1955, anul revoluţiei - am recitit foarte mult dar de citit, n-am citit prea mult.

Nu mă consider contemporan cu suprarealismul, dadaismul, imagismul sau cu bufoneriile atât de respectate ale literaturii. Mă gândesc la literatură în termenii secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului douăzeci. Sunt un admirator al lui Bernard Shaw şi al lui Henry James.

Da, cred că pot cita câteva versuri din Kipling. Un ofiţer englez urmăreşte un hoţ de cai afgan. Amândoi călăresc, iar Kipling spune: "They have ridden the low moon out of the sky. Their hooves drum up the dawn" ( "Au călărit luna joasă afară din cer. Copitele lor bat zorile") Ei bine, nu poţi exprima aşa ceva în spaniolă (...) ea are însă alte virtuţi.

Rep: Aţi încercat vreodată să scrieţi în engleză?
Borges: Da, dar respect prea mult limba engleză. Am scris două sau trei poezii pentru prieteni (...) dar acum n-aş mai încerca aşa ceva. Fac tot ce pot cu spaniola (...)
Rep: Cum vă explicaţi ceea ce pe mine m-a uluit întotdeauna şi anume simpatia de care se bucură naziştii şi Hitler în Argentina?Borges: Ascultă-mă, cred că Republica Argentina nu poate fi explicată. Este la fel de misterioasă ca şi universul. Eu nu o înţeleg. (...) Şi nici nu am convingeri politice. Fac tot ce pot ca să evit politica. Nu sunt înscris în nici un partid. Sunt un individualist. Tatăl meu a fost studentul lui Herbert Spencer. A fost crescut în spiritul "om versus stat". Nu pot explica aşa ceva. Nici eu nu înţeleg.

Rep: Aţi spus undeva că nefericirea este o adevărată binecuvântare pentru scriitor.
Borges: Aş spune mai degrabă că nefericirea este una din multele unelte date scriitorului. Sau unul dintre multele materiale, ca să folosesc o altă metaforă. Nefericirea, singurătatea, toate acestea trebuie folosite de scriitor. Chiar şi coşmarul e o unealtă. Multe din povestirile mele mi-au fost date de coşmaruri. Am coşmaruri mai tot timpul.

Rep: Credeţi că e important să fii nemuritor?
Borges: Aş vrea să mor pe de-a întregul, trup şi suflet şi să fiu uitat.
Rep: Asta este dorinţa dumneavoastră cea mai mare.
Borges: Cât despre numele meu, de ce să-mi pese de el? Este un nume aşa de stângaci. Jorge Luis Borges, seamănă cu Jorge Luis Jorges sau Borge Luis Borges, ţi se împleticeşte limba-n gură ....

Borges simbolizează tot ceea ce urăsc. El simbolizează publicitatea, fotografiile, interviewurile, politica, opiniile - după părerea mea toate opiniile sunt vrednice de dispreţ. El simbolizează de asemenea aceste două non-entităţi, aceşti doi impostori: Nereuşita şi Succesul - sau, aşa cum a spus Kipling: "Dacă ştii să-nfrunţi deopotrivă izbânda şi necazul / şi pe aceste două mari amăgitoare cu-aceiaşi ochi să le priveşti ...". El se ocupă cu astfel de lucruri, în timp ceu, ca să spunem aşa, dat fiind că titlul lucrării este "Borges şi eu", eu nu simbolizez omul public ci omul privat, realitatea, căci celelalte lucruri mi se par ireale. Lucrurile adevărate sunt sentimentele, visurile, scrisul ...

(...) atunci când privesc luna, nu privesc doar sfera luminoasă de pe cer. Privesc, în acelaşi timp, luna lui Vergiliu, a lui Shakespeare, a lui Verlaine, a lui Gongora ...

Poetul nu trebuie să se amestece în ceea ce scrie, nu trebuie să-şi impună punctul de vedere în ceea ce scrie.

Rep: De ce v-aţi hotărât să scrieţi o poezie despre Endimion?
Borges: Am scris această poezie pentru că am vrut să arăt că Endimion este o realitate prozaică şi nu un mit, din moment ce fiecare bărbat care a fost iubit a fost iubit de o zeiţă. Eu am fost Endimion. Toţi am fost Endimion cel iubit de lună şi care s-a simţit nedemn de ea şi a căutat să-i mulţumească. Acesta este sensul poeziei.

Rep: Spuneţi-mi, cum vă simţiţi stând de vorbă cu aceşti oameni şi împărtăşindu-le din experienţa dumneavoastră?
Borges: Nu stau de vorbă cu ei. Vorbesc cu fiecare din dumneavoastră în parte. De fapt publicul e o iluzie. Nu există aşa ceva.

Pentru mine scrisul este o dictare. Hai să spunem că-mi dau deodată seama că urmează să se întâmple ceva. Atunci stau deoparte şi încerc să rămân pasiv, să nu mă amestec. Şi atunci am o viziune. Întotdeauna capăt o inspiraţie iniţială, parţială. Poate mi se dă un vers, o intrigă sau în vis mi se dă un cuvânt sau anumite cuvinte. De exemplu, acum câţiva ani, când am fost în America, în East Lansing, am avut un vis. Când m-am trezit, nu mai ţineam minte nimic, cu excepţia acestei propoziţii: "Sunt pe punctul de a-ţi vinde memoria lui Shakespeare". Atunci m-am trezit şi i-am povestit despre asta Mariei Kodama, prietena mea, iar ea mi-a răspuns: "Poate că aici se ascunde o povestire". Am aşteptat. Încerc să nu mă amestec în ceea ce-mi oferă Sfântul Duh, inspiraţia, muza sau subconştientul - cum se spune astăzi. După aceea am scris povestirea. Acum este în curs de a fi publicată la Buenos Aires. Se numeşte "Memoria lui Shakespeare". Numai că în povestirea mea memoria personală a lui Shakespeare nu este vândută. Este doar împrumutată. La început pare un dar minunat. Cu timpul însă devine de nesuportat, iar omul dispare sub povara memoriei lui Shakespeare.

Rep: În Argentina aţi ţinut câteva conferinţe despre Cabala. Încă din 1926 aţi scris despre acest subiect un eseu, Studiu despre îngeri, pe care l-aţi inclus în El temano de mi esperanza (Măsura speranţei mele)....
Borges: Îmi este efectiv ruşine de această carte ... Dar continuă. Eu încerc să uit de ea. O carte foarte proastă.
Rep: Ştiu că nu vă place.
Borges: Nu. Hai să evităm subiectele neplăcute ...
Rep: Ştiu că aţi ajuns până acolo încât aţi colindat Buenos-Airesul strângând exemplare din carte.
Borges: Ca să le ard. Am făcut un act de dreptate.
Rep: Şi totuşi, în această carte există câteva eseuri pe care cu siguranţă le socotiţi demne de a fi reabilitate.
Borges: N-am recitit niciodată această carte. Şi nici vreo altă carte de-a mea. Scriu, dar nu recitesc.
Rep: Totuşi cartea arată foarte clar interesul dumneavoastră pentru Cabala; ficţiunea şi poezia dumneavoastră sunt pline de referiri la Cabala. Ce înseamnă Cabala pentru dumneavoastră?
Borges: Presupun că înseamnă mult pentru mine, din moment ce provin dintr-o familie de evrei. Numele mamei mele este Acevodo, un alt nume din familia ei era Pinedo. Erau evrei de rit Sefard. În plus am descoperit o idee interesantă în Cabala, o idee pe care a avut-o şi Carlysle şi Leon Bloch. Şi anume aceea că întreaga lume este doar un sistem de simboluri, că lumea, inclusiv stelele, reprezintă scrierea secretă a lui Dumnezeu.

...Şi una din multele mele experienţe, cea mai fericită dintre ele, este cititul. Ah, şi există ceva încă şi mai bun decât cititul şi anume recititul. I-aş sfătui pe toţi să citească puţin însă să recitească mult.

Presupun că primul vers care mi se dă reprezintă un indiciu. Dacă are unsprezece silabe atunci se prefigurează un sonet. Dacă e un vers liber, atunci se prefigurează toată poezia în vers liber.
Nu cred în ţări. Ţările sunt o greşeală, o superstiţie. Presupun că lumea trebuie să fie una singură, aşa cum au gândit stoicii.

Când avem de-a face cu o poezie adevărată, cititorul simte nevoia să o citească cu voce tare. Acesta este testul poeziei.

Un scriitor care n-ar scrie decât ceea ce intenţionează ar fi un scriitor foarte prost. Un scriitor trebuie să scrie cu o anumită inocenţă. Nu trebuie să se gândească la ceea ce face. Altfel nu scrie poezie adevărată.

Eu am scris mai mult decât ar fi trebuit. Regret, dar trebuie să spun că am scris cam cinzeci sau şaizeci de cărţi şi totuşi descopăr că toate aceste cărţi există în prima carte pe care am publicat-o, în acea carte obscură, scrisă cu foarte mult timp în urmă, Fervor de Buenos Aires , publicată în 1923.

Dacă trebuie să numesc o singură carte ca fiind cea mai bună din toată literatura, cred că aş alege Divina Commedia a lui Dante.Nu pot să accept povestea cu Dumnezeu care l-a creat pe om şi apoi l-a creat pe Christos. Toate aceste lucruri sunt în afara mea. Cu adevărat!

Scriitorii care mă interesează sunt îndeosebi scriitorii morţi.Cred că prietenia este poate faptul esenţial al vieţii. Prietenia, aşa cum mi-a spus Adolpho Bioz Casares, are acest avantaj asupra dragostei: nu are nevoie de nici o dovadă. (...) Poate că adevăratul destin, adevărata datorie a dragostei este să devină prietenie.

Alfonso Rezes, marele scriitor mexican mi-a spus: "Publicăm ca să nu corectăm la nesfârşit aceleaşi ciorne"

Trebuie să considerăm lectura o formă de fericire, de bucurie, şi cred că lectura obligatorie este o greşeală. Ai putea la fel de bine să vorbeşti de dragoste obligatorie sau de fericire obligatorie.

Rep: Aş dori să fac o mică digresiune şi să vă rog să ne spuneţi povestea cu acel taxista din Chicago.Borges: Taximetristul
Rep: Da, taximetristul.
Borges: Asta s-a întâmplat alaltăieri sau ieri, nu sunt sigur. Zilele mele sunt confuze. Fusese soldat. Cunoscuse amărăciunea. Cunoscuse nefericirea. Brusc, mi-a spus fără să-şi dea seama de adevărata putere a vorbelor sale: "Urăsc amintirile!". Mi s-au părut foarte frumoase cuvintele lui şi cred că am să pun mâna pe propoziţia asta şi-am s-o folosesc şi eu. O s-o anexez undeva. "Urăsc amintirile". Este o propoziţie minunată. Fugi şi uită de lume.

Prefer întotdeauna să recitesc mai degrabă decât să citesc.

Când a murit tata - asta s-a întâmplat în 1938 - mama a început să înveţe engleza ca să fie aproape de el.Fiecare poet dezvoltă o muzicalitate proprie şi un limaj propriu. După ce un mare poet a trecut printr-un limbaj, limbajul nu mai este acelaşi.

Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc. E mai bine să se facă profesor sau critic.

... coşmarul are un loc aparte. În spaniolă, cuvântul este foarte urât: pesadilla, nici nu-ţi vine să-l foloseşti. În greceşte există un cuvânt foarte frumos: ephialtes, pentru demonul nopţii.

Mă gândesc întotdeauna la lume ca la ceva ireal şi sunt întotdeauna surprins de lume, de lucrurile care mi se întâmplă. De exemplu anul trecut am împlinit optzeci de ani şi m-am gândit că nimic nu mi se mai poate întâmpla. După un timp însă am suferit o operaţie reuşită, însă dureroasă. După aceea am făcut o călătorie minunată în Japonia, o ţară pe care acum o iubesc foarte mult, iar acum, în chip ciudat, sunt în Indiana şi stau de vorbă cu dumneavoastră. Viitorul avea să-mi ofere atâtea lucruri, atâtea daruri, iar eu nu-mi dădeam seama de asta. Şi continui să aştept şi alte daruri de la viitor. Căci singurul lucru pe care-l ştim despre viitor este acela că nu va semăna cu prezentul. Oamenii se gândesc la viitor numai în termenii secolului douăzeci, hiperbolic şi distorsionat. Însă eu ştiu în primul rând că vor exista multe alte secole viitoare şi, în al doilea rând, că lucrurile care ni se par acum importante vor fi frivole şi irelevante în viitor. Oamenii nu vor mai fi interesaţi de politică, nu vor mai fi egali - asta e o iluzie - nu vor mai gândi în termeni ca circumstanţe, succes, nereuşită ..."