Portretul Romaniei in tuse groase (Andrei Plesu)

Punctul pe i (Andrei Plesu)


România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu
sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în
mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu
Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul
fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e
că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum
este! Să dăm câteva exemple: Una dintre neobişnuitele noastre reuşite
este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe
pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este
sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe
care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem
otravă din te miri ce. O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte
buni şi spitale foarte proaste... E inexplicabil cum poţi avea medici
de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru
a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează,
"sistemul" te omoară. Alt miracol: avem o mare concentrare de
"atracţii turistice" şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la
noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa
încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de
drumuri, de hoteluri şi de servicii în general. Paradox colateral:
suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii
că "străinul" trebuie jumulit. Mai departe: ne lăudăm cu elevi
eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale,
dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii
s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar
nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume
comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase,
cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane
trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă. Suntem
patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinăritul
limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei,
monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri
naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o
delapidăm. Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele
un dispreţ tot mai mare. Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani,
dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o
sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă
fără istorie şi fără credinţă. Orice analiză a României contemporane
(sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri
asemănătoare. Inventarul lor pare infinit. În rezumat, s-ar spune că
ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un
scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nici o
evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea
organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea,
consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc.
Dar ne descurcăm noi şi fără... De la Andrei Plesu citire: Nici
în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina
rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi
poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc
pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă;
unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai
ales în anii '60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă
servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de
pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni
numeroase prilejuri de indispoziţie. La noi e altfel. Neregulile,
inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea,
aproximaţia, mă rog, toată ornamentica "milenară" a ţărişoarei
ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de "din când
în când"-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general
agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente neplăcut. E
muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii
vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi
rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne
vedem de treabă. NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne
domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte
vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se
transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul
lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom
schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor
şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă. În rest,
vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de
enervare tandră... Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi
şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi
nişte şantiere perpetue, şoferii "profesionişti sau amatori" vor
conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte. Îşi vor parca maşinile în
poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor
înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălţimea limuzinei
proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă
de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile
vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreșan e doar
începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre
oricine. "Relaţiile", pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de
înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscenităţi
despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partid şi la
conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi
derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta
creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va
avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de
invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu
sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy,
netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În
schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei
libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici
ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în
colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota,
o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place. Cum
vedeţi, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca să spun, că sunt apocaliptic.
Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă
agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e
mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi
apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de
control-pașapoarte nu funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma
patriei în nări. Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu. De-abia aştept
să fiu contrazis.
A. Plesu