CONSILIEREA CONSILIERILOR - Conf.dr.G.G. Constandache

Conferinţa Naţionala 5-6 iunie 2009, Constanţa

CONSILIEREA PSIHOLOGICA ÎNTRE PROVOCARI ŞI PARADIGME

Secţiunea 5 . Consilierea vocaţională

 

 

                       CONSILIEREA CONSILIERILOR

                                - METAPROBLEMA  CONSILIERII

 

 

G.G.CONSTANDACHE

Conferenţiar Doctor

UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCURESTI

DPPD-SSU

 

 

                                              REZUMAT    

                                   

Consilierea educaţională reprezintă o tehnică de dezvoltare şi control  a proceselor educative. Educaţia este procesul de formare a personalităţii prin integrare  socială şi transmitere culturală. Consilier este profesorul cu calificare suplimentară pentru a oferi diagnostice şi prognoze elevilor, părinţilor, dar şi personalului didactic interesat.  

          Metaproblemele educaţionale sunt o provocare benefica pentru teorie spre a dezvolta concepte şi ipoteze  noi asupra acestor procese  educative.

           Este evident că oricine poate să consilieze pe alţii, trebuie să se consilieze deseori şi pe sine ! De aici, paradoxul consilierului : cum poate fi el sigur în încercarea de a gândi  ceea ce este bine ?

           Vocaţia consilierului nu se evidenţiază doar cantitativ (varietatea  problemelor), dar mai ales calitativ. Râvna pentru metodologie se împacă bine cu gustul nuanţelor , teoria abstractă cu concretul situaţiilor…

 

 

Cuvinte cheie  : educaţie, metateorie, paradox, vocaţie, consiliere 

 

 

Nu exista disciplină  privilegiată , care să aibă dreptul să le judece pe celelalte . Nici una nu este nici la comandă , nici la remorca celeilalte , ci fiecare capătă un sens numai prin celelalte (Gaston Berger)

 

1.  Ce înseamnă consiliere (educatională)?

2.  Ce înseamnă metaproblemă (educatională)?

3.   Paradoxul consilierului

4.   Există  o vocaţie de consilier?_            

Amintesc de înaltul dregator , de obicei boier de neam , ce era sfetnicul Domnitorului în Principatele Romane. Dar sfătuitorul  n-a fost totdeauna de bună credinţă. Gandiţi-vă numai la Eva lui Adam din gradina Raiului…

 

1.   În Germania , profesiunea de consilier a apărut în anii ’50 , dar abia după 1970 a fost legiferată în şcoli. Astfel că în anii 1973-85 s-a impus prin lege  să existe la 500 de elevi câte un consilier.

      Şi la noi în ţară a crescut , o dată cu complexitatea vieţii, nevoia de consiliere . În domeniul educaţiei se pot distinge următoarele faze ale consilierii :

a) explicarea dorinţelor (motivarea voinţei)

b) prezentarea căilor  de realizare (mijloace)

c) selectarea criteriilor decizionale (scopuri şi valori)

d) prelevarea de informaţii semnificative (eficiente)

e)  asistare şi susţinere în procesul deciziei necesare   

         Maturizarea corespunzătoare a copiilor şi tinerilor , în scopul participarii la viaţa socială, presupune acţiuni concertate ale parinţilor, profesorilor, educatorilor , pedagogilor , menite să îmbunătăţească  deliberat, prin măsuri educaţionale , capacitaţile , cunoştinţele , atitudinile , orientările valorice , voinţa de a munci cu efecte benefice.

Cine ? Se numeşte consilier  acel profesor  care posedă o calificare suplimentară  în vederea acordării de consiliere diagnostică.

În consilierea educaţională colaborează , de regulă , psihologi , pedagogi , asistenţi sociali , medici şi specialişti din alte domenii , dupa caz. Pot fi consultaţi jurişti  şi ecologi…

      Când? În momente  critice , aceasta consiliere educaţională ajută personalul didactic, respectiv părinţii şi copii, pentru a diagnostica dificultăţile de învatare sau comportament , de  a lua eventuale decizii privind un transfer sau o sancţiune , dupa caz.

      Cui? Consilierea educaţionala vine, aşadar , în sprijinul copiilor sau adolescenţilor , dar şi al părinţilor sau altor educatori. Se incearcă explicarea motivaţiei rezultatelor slabe sau ale abaterilor comportamentale  , eventual a delincvenţei ; totodata se discută deficienţele  relaţionale din familie. În ultimă instanţa , se caută împreuna rezolvări comune , concretizate prin acţiuni (acte, activitaţi) corespunzatoare.

    Cum? Scopurile  consilierii educaţionale   se realizeaza  prin informare , discuţii moderate adecvat, alegerea şi prelucrarea în comun a deciziilor . Pentru o activitate metodica de consiliere educaţionala trebuie deosebite doua direcţii  majore de acţiune. Educaţia intenţională  constă în  influenţarea planificată  şi sistematică a copilului, adolescentului , respectiv  a adultului în cauză . Este un fapt de experientă curentă că fiecare dintre aceştia răspund (interacţionează) în mod diferenţiat …Educaţia funcţională   este tot o influenţă  , dar nesistematică şi parţial neintenţională  asupra  copiilor si tinerilor elevi, prin intermediul socializării (presiuni şi încurajari). Considerarea esteticii aspectelor naturale  şi a răspunderii morale trebuie asociate   cu înţelegerea situaţiei că omul este nu numai  autorul , dar şi victima  dezastrelor ecologice, care incep cu simple deficienţe (neglijente  ce se cumulează in timp).

     Învăţământul politehnic nu poate da rezultate depline decât atunci când este asociat cu o pregatire socială astfel concepută : cooperare pentru formarea unei gândiri strâns legată de practica productivă şi socială, adică de realitatea cu adevărat umană. Problema formaţiei sociale trebuie să meargă de la cunoaşterea marilor procese sociale ale lumii moderne / actuale până la capacitatea de a înţelege mediul concret în care se acţionează şi se trăieşte . Departamentul nostru de Pregătire a Personalului Didactic şi Ştiinţe Socio-Umane asigură câteva dintre   disciplinele care concurează în acest sens : Filosofie Cognitivistă , Creativitate Tehnică , Sociologie Industrială, Psihologie Inginerească , Ecologie umană…

Consilier de orientare scolară şi profesională se numeşte persoana a cărei profesiune  este să  îndrume  tinerii spre studii sau meserii, care convin cel mai bine aptitudinilor acestora . În Franţa din 1967 cea mai mare parte din centrele de orientare şcolară şi profesională era constituită din funcţionari dependenţi de Ministerul Educaţiei Naţionale, recrutaţi prin concurs după efectuarea unor studii superioare, atestate printr-o diplomă de Stat .

 

 2.   Încercăm să pornim  de la o definiţie a educaţiei pentru a sesiza ce poate însemna metaproblema în acest domeniu de activitate.

      Etimologia latină (edere – a creşte, a hrăni ; educere – a extrage , a trage în afară ) sugerează legătura termenului cu dezvoltarea biologică    şi maturizarea interioară a individului uman. Considerăm că educaţia   înseamnă     procesul de formare a personalităţii în condiţii de integrare  socială şi de transmitere culturală. Termenul denumeşte atât acţiunea formativă , cât şi rezultatul său.

        Acest termen a fost folosit şi în  teologie  cu sensul de aspiraţie spre desăvârşirea divină . Filosofia  luminilor şi emanciparea burgheziei a modificat perspectiva , arătând că omul , ca fiinţă raţională , este capabil de libertate  şi  maturizare , scop suprem al lui însuşi   . Sunt integrate şi alte sensuri : formare, rafinare, civilizare , cultivare.

         Educaţia depinde de contextul   cultural, de momentul istoric . Problemele recente sunt legate de moralitate şi responsabilitate socială în relaţia cu materialismul ; de comerţ, corupţie şi democraţie sub presiunea mass – media ; de asigurarea drepturilor omului în raport cu tehnologiile agresive şi cu focarele de război; în contextul exploatarii şi al sărăciei …Educaţia actuală trebuie să-şi înnoiască permanent   conţinuturile , să funcţionalizeze omul ca persoană activă şi receptivă , descoperind neîncetat ameninţările la adresa devenirii lui corespunzatoare , a drepturilor lui, a moralităţii şi democraţiei.

           Sociologia educativă sau educaţională se inspiră din optimismul pedagogic al lui John  Dewey  . Ea oferă instrumente pentru intervenţia  operativă, pornind de la convingerea  că o ameliorare a proceselor educative poate avea influenţă pozitivă asupra societăţii. Există o diferenţă principială între sociologia educativă şi sociologia educaţiei . Prima se constituie ca o tehnică în vederea dezvoltării problemelor şcolare şi ca mijloc de control al proceselor educative de la toate nivelele. Cea de a doua se caracterizează ca teorie sau ca sector specific de studiu , care dezvoltă concepte şi ipoteze ce contribuie  la cunoaşterea sociologică generală. Cele două curente au , deci , finalităţi şi metodologii profund eterogene şi  nu sunt deloc interdependente.

        În domeniul formării gândirii, trebuie rezolvată problema formării altor tipuri de gândire , în afară de gândirea tehnică şi socială : politică , morală, estetică . Amintim   disciplinele  opţionale predate în Universitatea Politehnică din Bucureşti: Filosofie , Logică Simbolică , Politologie şi Istorie , Tehnici de Comunicare etc. În Departamentul nostru există şi un Masterat de Comunicare Managerială , Industrială şi Social-Politică , cu durată  de doi ani. Nu ajunge să ştii cum trebuie să te porţi , mai trebuie să înţelegei şi de ce . 

         Pornind de la aceste perspective , pledăm pentru Consiliere educaţională , adică o tehnică în vederea rezolvării (dezvoltării) problemelor şcolare şi un mijloc de control al proceselor educative. Considerăm că “ metaprobleme educaţionale” e un titlu bun pentru un sector specific  de studii (generator de teorie)  întrucât dezvoltă  concepte şi ipoteze ce contribuie la cunoaşterea proceselor educative  şi de consiliere. Cele două nivele evidenţiate aici au finalităţi şi metodologii diferite, dar sunt interdependente , deci  interactive…

          Studiile referitoare la  modul în care au loc schimbările în materie de educaţie pentru diverse contexte au condus la conturarea a trei modele . Modelul de cercetare –dezvoltare porneşte de la teorie la practică ; inovaţiile sunt concepute , aplicate , încorporate şi evaluate ca parte a unui proiect complex supervizat de către un organism planificator . Modelul de interacţiune socială urmăreşte difuzarea inovaţiei în rândurile membrilor unui grup sau al unei instituţii . Modelul de rezolvare a problemelor interpretează schimbarea din perspectiva  beneficiarului individual . Cele trei procese sunt prezente în proporţi variate la orice inovaţie, dar diferitele sisteme naţionale sau locale pun accentul pe unul sau pe altul dintre ele în eforturile fiecăruia de a accelera trecerea de la stadiul de decizie la cel de aplicare ( A.M.Huberman, Cum se produc schimbările în educaţie, 1978,Ed.Didactică şi Pedagogică) .

 

           3.   În psihologie , prefixul “meta” se identifică  deseori cu “para” ( de exemplu, în   dicţionarul lui P.Popescu -  Neveanu), aceasta ne apare  ca o exagerare : de la psihologia ştiinţifică se trece astfel la parapsihologie. Iar para  înseamnă   şi  mai mult decât  meta  : adică dincolo, inclusiv transcendenţă…

          Pentru titlul “Metafizică” prima folosire a prefixului – era vorba de trecerea de la lucruri şi lume la concepte şi gândire . Astăzi, exemplul este trecerea de la teorie la metateorie, prin generarea unui metalimbaj în raport cu limbajul- obiect . Numai că aici nu avem o înălţare în ontic  (lume – gandire) de la obiect la subiect , ci un fel de coborâre în semiotic . Obiectul  şi subiectul au lăsat loc semnului, abstracţie nu totdeauna interpretată.

         În acest sens se poate da exemplul (meta) eticii. Metaetica este o subdisciplină a eticii, înţeleasă  ca disciplină filosofică având ca obiect morala : diversele coduri de norme respectate  de indivizii unei comunităţi. Unii autori (ca J.Mackie) numesc acest tip de discurs, etică de ordin secund , care tratează   despre un discurs având ca obiect tocmai etica , dar fără a ţine seama de conţinutul lui specific. O analiză a limbajului moral, neutră , preocupată îndeosebi de probleme analitice. 

         Amintim că limbajul metateoretic  este numit “metalimbaj” , iar limbajul în care este exprimată teoria despre care se vorbeşte este numit “limbaj – obiect” . Pentru că o teorie  este definibilă în general  ca un limbaj care vorbeşte despre un “univers obiectual” , metateoria conţine două dimensiuni fundamentale : sintaxa şi semantica. Când se discută un limbaj care poate fi folosit şi nonreferenţial ( în scopuri non-descriptive), se poate distinge încă o dimensiune, pragmatică (despre modalităţile de folosire nonreferenţială , procedurale). 

         În unele lucrări ce discută probleme de fundamente ale matematicii apare la capitolul despre   paradoxe  o versiune mai populară , aşa numitul paradox al bărbierului . Într-un sat , nu prea mare , barbierul (unic) , care îi rade pe cei ce nu pot face acest lucru , îşi pune problema dacă este nevoie să se bărbierească şi pe sine … Dacă se bărbiereşte, a încălcat regula, înseamnă că se  poate bărbieri şi nu trebuie să se radă singur . Dar dacă nu se rade, înseamnă că ar trebui s-o facă.

        Asemănător ,  putem imagina un paradox al consilierului ( pentru consilierea celorlalţi, de obicei )  dacă poate să se consilieze şi pe sine . Vedeţi că problema  este asemănătoare cu autoreferenţialitatea  lingvistică: proprietatea unei expresii care se referă la ea insăşi . Poate fi vorba de referirea unei expresii la semnificantul său . Ca în propoziţiile : “ cuvântul cinci  are cinci litere “ sau  “Hamlet  este o piesa de Shakespeare “ . Tot enunţuri autoreferenţiale, dar prin raportare la propria semnificaţie sunt enunţurile de tipul “mint” (paradoxul mincinosului: dacă minte , spune adevărul şi dacă spune adevărul, minte ). În continuare,  din perspectiva pragmatica a raportului dintre autor şi text , autobiografiile sunt tot autoreferenţiale. La fel este  un discurs în care se vorbeşte în general despre alţii cu nedeterminarea principalului referent , al cărui locutor face aluzie implicit la el insuşi ( monologul “a fi sau a nu fi” ).

         A concepe schimbarea în materie de educaţie ca pe un gen de tehnologie socială , reprezintă o atitudine  puţin realistă în condiţiile actuale. Orice inovaţie în domeniul educaţiei constituie un subiect complex, deoarece trebuie efectuate studii   la mai multe niveluri : la nivelul indivizilor care suportă efectele unei schimbari sau care îi fac pe alţii să le suporte , la nivelul instituţional, la nivelul comunităţii sau al mediului ambient mai larg , unde o serie de inovaţii sunt acceptate , pe când altele vin în contradicţie cu valorile existente. Profesorii novatori au mai multă încredere în ei înşişi , împărtăşesc cu mai multă generozitate  experienta şi informaţiile dobândite de ei , consacrându-se cu multa dăruire profesiei lor.

Factorul principal ar trebui să fie nu atât autoritatea persoanei care preconizează reforma , cât raţionalitatea  şi acceptabilitatea inovaţiei.

 

    4.  Proverbul “Dacă n-ai bătrâni să-ţi cumperi”   arată metaforic necesitatea sfatului , a consilierii , ca precipitat de experientă vitală  . Între vestigiile mitologice avem  formula “consiliul zeilor”… Iar la multe popoare “sfatul bătrânilor” înseamnă  “înţelepţii satului” (tribului).

    Cu puţina bunavoinţă,  observam că primii consilieri sunt în familie. De obicei, mama este primul consilier şi învăţător al copilului de la naştere . Urmează , alături de părinţi , bunicii, unchii şi mătuşile etc. Încet, încet, apar prietenii consultanţi şi consilieri de ocazie. Şcoala aduce profesorii  şi colegii , la fel- Facultatea… Consilieri nu lipsesc la firme sau la orice serviciu şi în viaţa : există    în forme variate . De exemplu : consilieri profesionali, juridici şi maritali. Cu toţii căutăm din când în când un sfat la bibliotecă şi  pe   INTERNET.

        Etimologia latină (vocare = a chema) este mai mult decat sugestivă. Aceasta chemare irezistibilă , vocaţia omului, are motivaţie profundă , rădăcini afective şi deseori inconştiente, care mobilizează subiectul să aleagă o anumită activitate, predilectă. Se ştie  că există vocaţii inginereşti, militare, artistice , religioase, dar nu trebuie uitat că sunt altele mai puţin   sonore , dar la fel de autentice (personale) : calculator sau informatician şi  comerciant sau negustor… Şi unii   şi alţii  au o deosebită tenacitate; oamenii de vocaţie nu se lasă abătuţi sau împiedicaţi în realizarea activităţilor specifice de nici un obstacol. De altfel, se observă foarte clar că persoana care îşi poate satisface vocaţia  se dezvoltă , progresează neîncetat în domeniul ales , preferat.

       Pe scurt , toată “arta” consilierului educaţional este de a distinge veritabile vocaţii , bazate pe aptitudini efective , faţă de proiectele himerice ale unor adolescenţi  rău adaptaţi (uneori inadaptabili) la real . În Franţa ,se considera că sarcina consilierului este , cel puţin , dublă : pe de o parte , el studiază prin metoda testelor aptitudinile intelectuale şi motrice ale subiecţilor ce trebuie orientaţi şi pe de altă parte , el informează familiile despre starea pieţii forţei de munca  în  regiunea lor economică . Rolul sau este de a efectua sinteza tuturor acestor informaţii ( resurse familiale , locale,  naţionale ; posibilităţi  fizice şi mentale ale  copilului;  exigenţe ale şcolii sau meseriei; preferinţa adolescentului şi a familiei sale )  şi de a ghida atât de obiectiv, cât este posibil, pe cei interesaţi în alegerea lor .

 

      Dacă există o vocaţie de consilier , aceasta va fi înţeleasă numai pornind de la caracterizarea disciplinei de consiliere (1) şi de la încercarea de a defini, cel puţin operaţional, vocaţia (4). Consilierea vocaţionala este interdisciplinară, deoarece vocaţie înseamnă atracţie imperioasă pentru o activitate  profesională sau artistică. Consilierul trebuie să deosebească persoana de vocaţie prin recunoaşterea aptitudinilor specifice domeniului de activitate preferat.

       Idealul exprimat şi manifest al consilierului vocaţional trebuie să fie  “autoeducaţia” , dialogul interior permanent dintre Eu şi “Umanitate”,  confruntarea valorizatoare a omului cu formele culturii şi cu viaţa . Nici copiere servilă a unui model , nici obedienţă pasiva la ofertele exterioare, la presiunea mediului (natural, social şi politic îndeobşte). Această vocaţie, când există , implică pasiunea pentru metodologie (criterii analogice, comparative) şi gustul nuanţelor (criterii proprii , analitice). Desigur, vocaţia de consilier nu trebuie să fie neaparat o vocaţie hipertrofiată, atotcuprinzatoare , dar ea trebuie să  fie cu  necesitate reflexivă ,  analitică. Recunoaştem aici  diferenţa dintre suma şi integrală ca operaţii matematice şi dintre extensiv şi intensiv ca operatori logici, mai precis dimensiuni ale macrosemnelor.

       Conştiinţa reflexivă e specifică omului, ea asigură relatarea / “povestirea”   propriilor reacţii prin limbaj (interior sau exterior ) în analiza lor raţională . Formarea conştiinţei reflexive presupune constituirea ideii de Sine , de Eu, ca realitate aparte, deosebită de mediul natural şi de persoanele cu care suntem în relaţie. Conştiinţa de sine implica sentimentul unitatii propriei experienţe , cunoaşterea posibilităţilor şi a principalelor tendinţe personale. Este foarte important să existe o concordanţă  între nivelul aspiraţiilor copilului/ tânărului şi aptitudinile sale ; numai astfel va putea ajunge la un echilibru sufletesc stabil şi va obţine bune rezultate, nu numai la şcoală , dar şi mai târziu în profesiune. 

         Educaţia trebuie înţeleasă ca o ofertă exterioară ce prilejuieşte un dialog interior despre fiinţa proprie situată într-o umanitate mereu în devenire. Devenirea omului trebuie însă urmărită   şi protejată. Educaţia este cerută din afară , dar este realizată din interior . De aceea, influenţele educative  se evaluează numai în contextul larg  al împrejurarilor de viaţă  şi în cadrul subiectivităţii celui educat, nu totdeauna cooperant şi nu rareori refractar…

        Cercetări recente  au evidenţiat trei forme /componente ale reflexivităţii. Reflexivitatea cognitivă are loc în toate manifestările de observare reflexivă a acţiunii, intrinsecă unei mari părţi a activităţilor umane. Exerciţiul reflexivităţii cognitive se explică printr-o gândire mai profunda asupra a ceea ce facem . Astfel, întrebuinţarea regularizată a cunoaşterii explică de ce o parte tot mai mare a vieţii sociale şi a relaţiilor materiale cu lumea naturii este marcată de continue revizuiri  şi restructurări,   în lumina   noilor informaţii, sau cunoştiinţe (A.Giddens, 1990).

          Reflexivitatea   structurală    se  referă   la aspectele reprezentării lingvistice , în întrebuinţarea cotidiană, dar şi în uzul tehnic sau ştiinţific , presupunând un anume grad de autoreferinţă sau autoimplicare din partea unui enunţ sau a mai multora

 ( autoreferenţialitate) . Unele enunţuri se referă la ele însele în mod evident şi obişnuit

 ( de exemplu, “ această propoziţie are cinci cuvinte” ) şi totuşi a fost recunoscut faptul că enunţuri cu  acest tip de referenţialitate  pot genera  paradoxuri (“aceasta propoziţie este falsă “).

Pentru a revendica o anumita validitate , o afirmaţie (cunoaştere) condiţionată social, trebuie propusă ca element  al cunoaşterii ştiinţifice , dar în acest caz , enunţul nu poate să fie aplicat decât în mod reflexiv lui însuşi,   pierzând astfel propriile pretenţii de validitate. (B.Barnes, 1974).

        Reflexivitatea intrinsecă    se refera  la imposibilitatea de a separa reprezentarea de conţinutul  ei. Este refuzul ideii că observarea unui fenomen ar putea fi tratată  independent de propriul obiect. Adică interdependenţa intimă dintre reprezentare şi obiectul reprezentat  este foarte pronunţată : sensul reprezentării este elaborat  pornind de la “cunoaşterea” obiectului, iar această cunoaştere   este elaborată  prin ceea ce se cunoaşte despre reprezentare. Într-o astfel de cercetare, sociologică, dar şi educaţională ( de orientare) , spunem că “cercetătorul   participă , în decursul cercetării , la activităţile care sunt şi obiect  al cercetării “ (S.Woolgar, 1988)

De altfel, educaţia morală trebuie întemeiată pe educaţia sistematică a omului, încă din fragedă copilărie , pe o educaţie care să dezvolte şi să creeze acel “ impuls al inimii”, insesizabil – despre care a vorbit atâta psihanaliza – impuls irezistibil  ce reprezintă unul dintre cele mai însemnate fundamente ale demnităţii umane şi care se împotriveşte fascinaţiei unei conduite rele ( Bogdan Suchodolski, Pedagogia şi marile curente filosofice, Ed.Didactică  şi Pedagogică,1970). Impulsul inimii a fost educat alta data de religie , pe alte  temeiuri…

        Pentru Alan Montefiore, “individul considerat ca făuritor autonom de norme este, dacă nu ceva cu totul   fictiv, în orice caz , în mare măsură o excepţie “(P. 157, “Introducere modernă în filosofia moralei “, 1972, Ed.Ştiinţifică). Amintim concepţia lui Nietzsche  despre Supraom. Vorbind despre Stăpâni, Domni, el spune : “Creaţia lor e legislaţie, voinţa lor de adevăr este voinţa de putere”…Dar un alt fragment poate sugera limita posibilităţilor omului unei vocaţii, îndeosebi de consilier (educaţional) :” În timp ce oricine  ar putea, în mod normal , să aibă incertitudini cu privire la implicaţiile precise ale celor mai fundamentale principii ale sale într-o anumită situaţie complexă , totuşi nu este posibil ca el să se transpună în exterior şi să-şi judece toate  normele dintr-o dată “ (p. 162, loc.cit.). Aceasta e concluzia capitolului intitulat: dacă pot eu să fiu sincer în greşeala mea cu privire la ceea ce este bine.  Sublinem că Nietzsche asimilează binele cu frumosul, dar în educaţie , binele este moral şi  nu artistic…

 

 

 

 

 

                                   

                                              BIBLIOGRAFIE

 

 

Aristotel,  “Metafizica “ Ed. Acad. R.S.R

B.Barnes, 1974, “Cunoaşterea ştiinţifică şi teoria sociologică”

G.G.Constandache , 2003, “Oglinda conştiinţei”, Ed.Politehnica  Press

J.Dewey,1971,”Democraţie şi educaţie”, Ed.Didactică şi Pedagogică

A.Dumitriu, 1966, Soluţia paradoxelor  logico – matematice”, Ed. Ştiinţifică

A.M.Huberman , 1978, “Cum se produc schimbările în educaţie”, Ed.Didactică  şi Pedagogică 

A.Giddens,1990, “Consecinţele modernităţii”,

J.L.Mackie , 1977,”Etica”

A.Montefiore, 1972, “Introducere modernă  în filosofia moralei”, Edit.Ştiinţifică

A.Popescu Neveanu , 1978, “Dicţionar de psihologie “, Ed.Albatros

Fr.Nietzche, 2000, “Aşa grăit-a Zarathustra”  , Ed.Humanitas

B.Suchodolski, “Pedagogia şi marile curente filosofice” , Ed.Didactică  şi Pedagogică.

S.Woolgar, 1988, “Reflexivitatea este etnograful textului “

 

Observaţie  ( 2009 ), lucrările de mai sus , dacă nu au editură , sunt citate după “Enciclopedia de Filosofie şi Ştiinţe Umane “ De Agostini/  All Educational, 2004

No comments:

HOME (*Revenire-Pagina la Zi)

MENU

EDITORIAL