Despre frumusetea pierduta a vietii
Editorial - de Andrei Plesu
Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl
am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica
sa ma bucur de frumusetea vietii. Din când în când,
îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara
copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape,
pajisti si nori.
Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea
amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad
pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al
furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie,
miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în
sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna
a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba,
padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei,
colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de
mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul
igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp
pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru
cheful asezat.
Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit,
coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi
se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita
interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit
mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental
se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea
zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe
sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep
ziua apoplectic, înjurând "situatiunea": gropile din
drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau
frigul), praful (sau noroiul), morala
politicienilor, gramatica gazetarilor, modele
ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia,
coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai
înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete
feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut al
câte unui colt de strada.
Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si
Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si
Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase,
Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar
exista cu adevarat.
Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.
Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata
ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei
si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot
mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut
la tradatori, neoliberalii la conservatori,
postmodernistii la elitisti. Batrânilor le apar
frivol, tinerilor - reactionar. Una peste alta,
mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu
mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati.
Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers
artificial, agitat, infectat de trivialitate.
Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi
si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir
crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva
trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul
rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit
în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti
dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti
între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos
din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se
poate trece cu vederea nici ambianta toxica a
momentului si a veacului.
Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari
de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua,
traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se
ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust,
conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie.
Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de
simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii
depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a
lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei,
vazduhul, marile, pamântul si oamenii.
Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem
suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o
terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama
de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem
atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte
orizonturi.
No comments:
Post a Comment